Un altfel de pelerinaj

        Fiecare pelerinaj reprezintă un prilej de a ne testa existența sau limitele anumitor virtuți, cum ar fi: credința, răbdarea, tăcerea, smerenia, rugăciunea, îngăduința, postirea, milostenia precum și altele asemenea, într-un cuvânt, dragostea. Dragostea față de aproapele dar, mai cu seamă, dragostea față de Dumnezeu și de sfinții Săi. Păcat că ne îndemnăm pe noi înșine la pelerinaje destul de rar, ținând cont de faptul că grijile inerente ale vieții nici nu ne-ar permite să le  întreprindem cât de des ne-am dori, spre slava lui Dumnezeu. Oare așa să fie?

Nu este deloc așa, căci putem apuca pe drumul aceluiași pelerinaj în fiecare zi a vieții noastre. Pelerinajul despre care vorbesc este acea călătorie către adâncimea ființei noastre, inima omului: „Inima este clopotul ce cheamă omul la veșnicie.”[1]. De ce în fiecare zi? Pentru că în fiecare zi trebuie să ne primenim inimile, așa fel încât Mântuitorul să Își poată pleca capul sub bolțile sufletului nostru: „Şi Iisus i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului, cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.“” (Lc 9, 58).

Omul este o taină, atât din punct de vedere al modului în care este compus – trup și suflet – cât și a modului în care interacționează cu ceilalți semeni ai săi, punându-și în valoare diversele și complexele puteri sufletești cu care a fost înzestrat de către Dumnezeu. În acest sens, observând o mare mulțime de oameni făcând parte din toate rasele, vârstele, proveniențele sociale, formațiile profesionale, cu idei și ideologii diverse, am ajuns la concluzia că omul poate fi definit, în cel mai concret fel cu putință, de modul în care simte față de oamenii din jurul său. Într-un cuvânt, omul este numai inimă, așa încât nu se poate pune problema comuniunii cu Dumnezeu, prin și în rugăciune, în afara inimii duhovnicești a omului: „Inima e mai adâncă decât orice; ea este omul” (Ir 17, 9). Inima omului se face oglinda în care Îi dăm voie lui Dumnezeu să se reflecte, această acțiune modelându-ne atât propriile vieți cât, mai cu seamă, comuniunea noastră cu semenii noștri însetați după aceeași iubire a lui Hristos pe care o căutăm și noi. În acest sens, tot ce contează în timpul rugăciunii este dacă omul este angajat cu inima sa în înfăptuirea acesteia: „Credeți frățiile voastre că dacă știți cum să te rogi cu adevărat, așa, exact, te rogi ca un înger…? Tot ca un om ai să te rogi. Dar contează dacă inima e cu adevărat acolo în rugăciunea ta.”[2].

Asta înseamnă că persoana, în sens ontologic, viețuiește fiecare clipă a vieții sale prin facultățile inimii sale. Cu alte cuvinte, viața sa este marcată de fiecare bătaie a inimii sale, asta însemnând o actualizare permanentă a veciniciei în cadrul vieții cotidiene. Înțelegerea și măsura acțiunilor persoanei, exponent al Bisericii, nu se face prin intermediul intelectului, acesta putând doar să traducă în termenii lumescului ceea ce inima înțelege prin sensibilitate și sensibilizare directă față de cele ce îi trec pe dinainte: „Noaptea în inima mea gândeam” (Ps 76, 6).

În mod practic, creierul este organ gânditor al celor văzute și se contaminează de la inimă. Pentru mine este extrem de clar, de mult timp, că inima reprezintă organul înțelegător al lumii și nu creierul, acesta fiind organul comunicator al celor înțelese la nivelul inimii: „Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simțire! De unde aș înțelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minții, ci al inimii, spun Sfinții Părinți.”[3].

Dincolo de acest aspect, mai tehnic, a ceea ce înseamnă a fi numai inimă, această calitate se referă și la delicatețea omului de a se raporta la aproapele său, fie acesta prieten sau vrăjmaș. Este modul de mișcare și viețuire prin care se raportează concret, nemijlocit, față de întreg cosmosul, ca și creație ce I-l face vizibil, permanent, pe Creator.

În raport cu toate aceste situații, omul simte, pe de-o parte, o frângere a inimii care aproape că îi secătuiește ființa, o durere de a nu putea afla calea de a sta în comuniune, în raporturile cu cei care îi stau împotrivă: „Văzut-am pe cei nepricepuți și mă sfârșeam, că n-au păzit cuvintele Tale.” (Ps 118, 158); pe de altă parte, simte o tresăltare, o bucurie sfântă și o înălțare a inimii, în raporturile cu cei care îi împărtășesc idealurile și aspirațiile de îndumnezeire, în condiții de neatârnare față de patimi. Asta presupune, fără îndoială, să fi permanent în stare și chiar dornic să rupi din tine pentru celălalt, oricine ar fi acela, cu unicul scop de a-i face și lui posibilă calea către Dumnezeu. Practic, prin inimă îl văd pe celălalt de lângă mine, intru în comuniune cu inima sa, cu lăuntrul intim al ființei sale și, doar prin inimă, sunt capabil să îl oglindesc pe celălalt în mine însumi, pentru a-i putea înțelege scăderile și a-l ține de mână, plin de milă autentică, pe drumul către Hristos; sau, dimpotrivă, mă las atins de virtuțile sale, de mărimea sa de inimă, și mă înduplec, prin aceasta, să mă îndrept și eu, văzându-mă dezgolit de orice gând bun.

Inima, odată angajată în rugăciune pentru propria persoană, rugăciunea devine lucrătoare asupra ei, în sensul dobândirii disponibilității de a rupe din ea pentru oricine se află în nevoie, acest fapt dând naștere frumoasei și adâncii expresii „A ți se rupe inima de cineva”. Cu alte cuvinte, asumând rugăciunea la nivelul inimii, cu toate trăirile intime implicate în acest demers, nu mai poți rămâne nepăsător față de suferința cuiva, dorind din toată inima să te faci de folos pentru a ușura tristețea celui de lângă tine, a-i da nădejde și a-l însufleți să pornească și el pe calea rugăciunii, singura ce îl va duce, negreșit, la Doctorul sufletelor noastre îngenuncheate de păcat. Toate acestea trebuie considerate cu atât mai mult cu cât nimeni nu iese în calea noastră într-un mod aleatoriu ci doar pentru a ne folosi reciproc, spre mântuire, cu alte cuvinte orice întâlnire între oameni făcând parte din planul lui Dumnezeu, supus liberului nostru arbitru.

Practic, înțelesul concentrat este: cine va putea epuiza taina inimii omului drept credincios? Nimeni, afară de Dumnezeu care este sălășluit în inima acelui om: „Iisus i-a răspuns, zicând: De Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și Noi vom veni la el și Ne vom face locaș la el.” (In 14, 23).

Pentru a se asigura această stare este necesar, înainte de toate, să ne stăpânim inima, cu toate puterile sufletești ce sunt sălășluite în ea, acest fapt fiind imposibil, la rândul său, în afara rugăciunii, acest instrument care ne pune în legătură directă, imediată, de comunicare și comuniune cu Cel care a plămădit inimile noastre și Care observă, permanent, acest pelerinaj – dă, Doamne! – zilnic, către adâncimile noastre ființiale: „Eu, Domnul, Eu sunt Cel care-ncearcă inimile și scrutează rărunchii, ca să-i dau fiecăruia după căile lui și după roadele purtărilor lui.” (Ir 17, 10).

Alături de rugăciune este nevoie, ca și merinde și toiag pe drumul aspru al acestui pelerinaj continuu, de păzirea minții, de trezvie, credință, nădejde, smerenie, rugăciune, iubire și toate celelalte virtuți pe care suntem chemați să le permanentizăm nu doar în timpul pelerinajelor propriu-zise, cu ocazia diferitelor praznice de peste an ci, mai cu seamă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Practic, este nevoie de lupta permanentă cu patimile, pe moarte și pe Înviere! Este, oare greu acest tip de pelerinaj? Este imposibil, fără să cerem mila lui Hristos și ajutorul Măicuței Domnului, permanent. Dar, cât de frumos poate fi finalul fiecărei zile trăită într-o astfel de tensiune sfântă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt 5, 8).

Deodată, aflându-ne ca pelerini în propriile vieți, descoperim, fără putință de tăgadă, dragostea nemărginintă și permanent jertfelnică a lui Hristos, a Măicuței Domnului și a tuturor sfinților și puterilor cerești față de noi, această înțelegere făcându-se prilej de zidire și întărire a iubirii noastre față de Dumnezeu și de aproapele. Astfel, orice pelerinaj duhovnicesc și, mai cu seamă, acesta cotidian, devine o călătorie spre propriile inimi și spre descoperirea lui Hristos în interiorul inimilor noastre: „Și fiind întrebat de farisei: când va veni împărăția lui Dumnezeu?, El le-a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în chip vazut. Și nici nu vor zice: Iat-o, e aici!, sau: Acolo! Că iată, împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Lc 17, 20 – 21).

La sfârșitul acestui pelerinaj, zi de zi, altfel sună în urechile sufletului nostru îndemnul liturgic: „Sus să avem inimile!”

19 septembrie 2024