De ce Ortodoxia?

Am observat, de-a lungul timpului, două direcții de înțelegere a Ortodoxiei. Una dintre acestea este comună celor din afara Ortodoxiei, definind-o, mai mult sau mai puțin, ca un cumul de dogme, canoane și principii, împreună cu un specific al cultului bine determinat. În aproape toate circumstanțele ce determină o asemenea caracterizare, Ortodoxia este definită prin raport comparativ, față de religia sau filosofia la care sunt părtași cei ce cugetă în acești termeni.

A doua direcție de înțelegere a Ortodoxiei este circumscrisă chiar contemplării intelectuale a ortodocșilor înșiși, de cele mai multe ori înțelegerea noastră fiind profund reducționistă, la nivelul participării la Sfânta Liturghie, la unele sărbători de peste an, împreună cu o serie de reguli mai mult sau mai puțin încadrate în spectrul folclorului și obiceiurilor din popor.

Ortodoxia nu reprezintă doar cele de mai sus. Ea este trăirea practică a dogmelor. Dogmele dau viață ritualului liturgic, iar ritualul liturgic îmbogățește dogmele. Ortodoxia este ascultare față de Dumnezeu, ascultare care reprezintă singurul instrument cu ajutorul căruia omul se poate întoarce la starea nestricăcioasă în care a fost creat Adam. În acest sens, doar trăind Ortodoxia, omul reîntors la starea nestricăciunii poate înălța întregul cosmos la aceeași stare, căderea cosmosului fiind consecința căderii lui Adam. Este ascultare de un Dumnezeu veșnic Iubitor, Creator din iubire, Proniator din grijă față de făptura Sa, Mântuitor din dor dumnezeiesc de a putea avea omul, din nou, ca și partener de comuniune, Sfințitor pentru a putea sfinți întreaga viață a omului dar cu o singură neputință, la fel de veșnică ca și El Însuși. Ortodoxia reprezintă învederarea acestei neputințe a lui Dumnezeu, anume neputința de a nu putea iubi omul, oricât de căzut și depărtat ar fi el din sânurile Sfintei Treimi. În acest sens, Ortodoxia este ascultare față de iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, iubire lucrătoare în sensul dorinței de a îndumnezei omul. Este o ascultare nedureroasă, firească, mângâietoare și ziditoare, până la piscurile înfierii dumnezeiești.

Ortodoxia este numai persoană. Este relația persoanei omului cu Persoana lui Dumnezeu. În această căutare a iubirii Persoanei dumnezeiești, omul trăiește Ortodoxia în raporturile sale față de celelalte persoane din jur. Ortodoxia este taina iubirii dintre oameni, neamăgitoare, vie, temeinică, o repetiție la nivelul vieții pentru recunoașterea tainei iubirii dumnezeiești față de om. Ortodoxia este întoarcerea, primenirea și cuibărirea la pieptul Tatălui nostru Celui din ceruri. Ortodoxia presupune luciditate și sensibilitate. Luciditatea de a viețui sub timp, neuitând niciodată obârșia noastră dumnezeiască și sensibilitatea inimii noastre de a bate în ritmul inimii lui Hristos, pentru ceilalți din jurul nostru. Luciditatea de a ne urmări în raport cu lipsurile, păcatele, patimile și neputințele noastre și sensibilitatea de a ne închina inimile noastre lui Hristos, pentru ca El să le primească, să le primenească și să le sfințească. Luciditatea de a ne înțelege rolul potențial de mici hristoși pentru cei pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale și sensibilitatea de a rupe din inimile noastre pentru a ne împlini datoria sfântă de a sta alături de ei, indiferent de preț, atâta vreme cât idealul lor este tot a se uni cu Hristos.

În sensul celor de mai sus, Ortodoxia este profund empirică și nu speculativă, așa cum sublinia și Sfântul Grigore Palama. Ea se verifică experimental în viața noastră, mai cu seamă în raporturile cu ceilalți. Ortodoxia este rampa de lansare spre cruce pentru celălalt devenind, astfel, trambulină spre cer. Trăind-o, ea devine realitate obiectivă, efectele fiind de netăgăduit. Astfel, ea devine singurul mod firesc de viețuire fiind, deopotrivă, restaurare și îndumnezeire. Ortodoxia presupune devenire continuă către Înviere. Fiecare pas pe care îl presupune reprezintă o treaptă în urcușul din înalt în prea înalt al omului, către îndumnezeirea prin har.

Ortodoxia este chipul divino–uman al lui Hristos și, aidoma Lui, este veșnică și neschimbătoare, în veci. Este dorul arzător, infinit, de Hristos, între două Sfinte Liturghii. Este numai dor de celălalt și de Dumnezeu, într-un sens profund jertfelnic. Orotodoxia ne cheamă să desăvârșim fiecare clipă a vieții noastre ca moment liturgic, în afara Sfintei Liturghii fiind. Devine, astfel, permanentizarea dialogului viu cu Dumnezeul Cel Viu, fiind taină a devenirii continue a omului și cosmosului, prin om.

Este imboldul sfânt de a restaura chipul lui Hristos din noi. Este restaurarea omului întru nestricăciune. Restaurându-se chipul lui Hristos în noi, Ortodoxia se arată a fi punte vie între om și Dumnezeu dar și punte de înviere a comuniunii dintre oameni. Această punte presupune crucea ca singură metodă de asemănare cu Hristos. În Ortodoxie, crucea suferinței devine cruce a Învierii, doar aici suferința putând fi developată ca înțelesuri complete față de calea mântuirii omului.

Încă dintru crearea omului, având chipul lui Dumnezeu în noi, omul este iconic, iar Ortodoxia este icoana lumii sensibile, al întregului cosmos. Ea cuprinde fundamentul înțelegerii rosturilor adânci ale omului, în raport cu ceilalți și cu Dumnezeu. Este calea pe care omul își desăvârșește setea de iubire și adâncime. Acestea nu ar fi posibile dacă Ortodoxia nu ar fi limba în care se exprimă iubirea lui Dumnezeu față de noi. Totodată, este și chip și icoană a lui Dumnezeu, în înțeles spiritual. Este icoana veșnicei povești de dragoste dintre Dumnezeu și om.

Ortodoxia este numai iubire jertfelnică. Este taina iubirii înțelegătoare și, totodată, simțite. Ortodoxia propune o revoluție a inimii, dorința de a te îndumnezei, dar numai exersându-te în dragostea pentru celălalt. Dragostea pentru aproapele devine taină prin sine însăși, o taină care surprinde în Ortodoxie înțelesuri nebănuite, profunde, actualizând împreună vorbirea și simțirea cu Dumnezeu. Prin jertfa față de celălalt, ortodoxia este trăirea veșniciei ca arvună, încă de acum. Fiind sub timp, Ortodoxia suspendă timpul, făcându-ne părtași veșniciei, de pe acum.

Ortodoxia este arta de a trăi liber, eliberarea din chingile fricii, prin nădejdea în Înviere. Scăpându-ne de frici, Ortodoxia ne face capabili să unim în sinea noastră gândirea lumească cu înțelepciunea dumnezeiască, necununată de neputințele materiei. Împlinește rostul profund al omului, chemat către singura paradigmă demnă de putințele sale existențiale, anume cea dumnezeiască. Astfel, prin Ortodoxie, omul regăsește putința de a trăi sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Își (re)îndumnezeiește existența și, prin aceasta, reîndumnezeiește întregul cosmos.

Ortodoxia este cadrul în care noi primim părtășia comuniunii cu Hristos, îndumnezeindu-ne. Este taină prin care noi primim o viață asemănătoare cu a lui Hristos, cu toată fericirea ce izvorăște din această asemănare, chiar fiind făptură creată, fără fire dumnezeiască precum Hristos este. Ortodoxia este generozitatea indefinibilă a lui Hristos care, îndumnezeindu-ne în comuniune cu El, nu desființează firea noastră, lăsându-ne să ne distingem și neconfundându-ne cu El. Este veșnicia însăși îmbrățișați la pieptul Lui, fără a ne pierde în ființa Sa și rămânând liberi în această relație de dragoste nepătimașă și veșnică. Ortodoxia este duioșia dumnezeiască, dublată de îngăduința Sa jertfelnică, la proporții de neînțeles, ca omul să Îi poată răspunde, dacă dorește: „Ei bine, Doamne, eu nu te iubesc!”. Ortodoxia este dovada de totală smerire a lui Dumnezeu în fața omului.

01 Februarie 2025