Yoga nu este o practica neutra

INTERVIU

Părinte Diacon Joseph Frangipani, care este opinia dumneavoastră asupra fenomenului așa-numitei „yoga creștină”?

– Creștinii care se angajează în astfel de practici sunt, aș spune eu, profund induși în eroare – adesea dintr-o dorință sinceră, dar naivă, de creștere spirituală. Yoga, așa cum este adesea prezentată astăzi, pare înșelător de simplă. Oferă rezultate rapide și tangibile: pace sufletească, flexibilitate somatică și un sentiment de liniște interioară. Dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: Cu ce costuri duhovnicești?

În Biserica Ortodoxă, adevărata transformare vine prin nevoință, nu printr-o căutare egocentrică a unei așa-zise puteri spirituale sau a unei păci interioare autonome. Nevoința creștină este o cruce asumată, o jertfă de sine prin care patimile sunt răstignite, pentru ca Hristos să trăiască în noi. Scopul nu este simpla „purificare” de sine, ci devenirea noastră în „vase” ale harului dumnezeiesc, prin micșorarea eului propriu, ca Hristos să crească în noi.

Yoga, chiar și atunci când este „dezbrăcată” de simbolurile ei religioase evidente, nu poate fi separată de rădăcinile-i spirituale păgâne. Însăși temelia acestei practici, formulată de Patanjali în Yoga Sutra, se sprijină pe o viziune asupra lumii care este incompatibilă cu Adevărul revelat de Dumnezeu în Iisus Hristos. Așa-zisa „divinitate” în centrul acestei practici este Shiva – o ființă care nu este nici Dumnezeu, nici înger, nici om. Acest lucru ridică o serioasă și gravă problemă duhovnicească. Imaginile lui Shiva sunt omniprezente în cadrul practicilor tradiționale de yoga, și nu întâmplător: ele exprimă o anumită atmosferă spirituală care este în mod activ invocată și cultivată.

Vorbesc din proprie experiență. În perioada în care eram adâncit în practici oculte – mergând până la păcatul cumplit al sacrificiului de animale – Shiva a fost figura care m-a condus tot mai adânc în acel întuneric. Nu urmăream răul în mod conștient; căutam puterea, căutam o formă de transcendență. Însă eram înșelat. Acesta este motivul pentru care avertizez atât de ferm: Yoga nu este o practică neutră! Deschide uși, uși spirituale, dar nu către Împărăția lui Dumnezeu.

Îmi amintesc limpede cum, în acea perioadă de adânc întuneric duhovnicesc, pe când eram prins în practici oculte și jertfe necurate, a început să se manifeste în mine o compulsie interioară, o chemare greu de descris, care mă atrăgea cu putere spre India. La vremea aceea nu înțelegeam pe deplin natura acestei chemări, dar simțeam clar că o forță spirituală mă trăgea într-acolo. Mai târziu, pe măsură ce am început să aprofundez lectura tradițiilor hinduse, am început să asociez această chemare cu Munții Himalaya și cu imaginea lui Shiva. Eram din ce în ce mai convins că „drumul meu” era yoga și că India era locul unde trebuia să merg pentru a-l urma.

Nu putem desprinde yoga de originile ei religioase și spirituale.

Într-adevăr, orice încercare de a o „neutraliza” sau de a o adapta în afara contextului său esențial se dovedește o iluzie. Asemenea unui simbol precum pentagrama – pe care unii încearcă să-l „igienizeze” sau să-l redefinească – yoga rămâne ceea ce este: parte integrantă a unui sistem spiritual străin de revelația creștină. Simbolurile, indiferent dacă le înțelegem sau nu, poartă în ele o încărcătură spirituală reală. Iar participarea la asemenea practici fără discernământ duhovnicesc deschide poarta unei înșelări adânci.

Unii ar putea spune: „Dar pentagrama e doar un desen. O port ca bijuterie sau o am pe ușă – nu înseamnă nimic pentru mine.” Însă lucrurile nu stau așa. Simbolurile nu sunt inerte. Ele poartă în sine o prezență și o influență spirituală, chiar și atunci când nu sunt invocate în mod conștient. Da, prin anumite practici, puterea lor poate fi intensificată, dar chiar și în starea lor „pasivă”, ele rămân purtătoare de rezonanță duhovnicească. A te juca cu astfel de realități este ca și cum ai forma un număr de telefon fără intenția de a vorbi cu cineva, doar pentru că îți place succesiunea cifrelor. Și totuși, fără să vrei, creezi o legătură. Deschizi o linie de comunicare – chiar dacă refuzi să recunoști acest lucru. Asemenea acestor simboluri, și yoga funcționează ca o cheie către o lume spirituală care nu este neutră și nici compatibilă cu viața în Hristos.

Este de neconceput – așa cum am mai spus – să ni-l închipuim pe Părintele Efrem sau pe Părintele său duhovnicesc, Sfântul Iosif Isihastul, călătorind în India, renunțând la trezvia lor duhovnicească și practicând yoga. Un astfel de scenariu nu este de neimaginat – nu pentru că ar fi lipsiți de deschidere, ci pentru că erau plini de discernământ și pătrunși de adevărata cunoaștere duhovnicească.

Așadar, ne întrebăm cu onestitate: De ce avem nevoie de yoga? Dacă dorim mișcare fizică, echilibru sau o formă de exercițiu, tradiția ortodoxă ne oferă deja mai mult decât suficient. Putem face metanii cu smerenie, putem merge pe jos, cu bicicleta, sau chiar la pescuit — toate acestea ne pot folosi trupește și sufletește. Dar să nu ne înșelăm crezând că putem „creștina” o practică ce își trage seva dintr-o viziune spirituală fundamental străină și incompatibilă cu Evanghelia lui Hristos.

Ești preocupat de sănătatea trupului tău? De frământările lăuntrice și de anxietate? Poate că întrebarea mai potrivită ar fi: Ce te atrage, cu adevărat, către yoga? Care este motivația profundă a acestei căutări? Adesea, în spatele unei alegeri greșite se află o sete de sens, de pace, de dragoste, de echilibru – dar, uneori, lumina care ne atrage este una amăgitoare. Asemenea peștelui care vede o sclipire în apă și se apropie fără să zărească cârligul, sufletul poate fi atras de o aparență a binelui, însă sfârșește prins în mreaja înșelării.

Așa funcționează adesea amăgirea spirituală: ceva pare frumos, liniștitor, chiar nobil – dar izvorul din care vine nu este Lumina lui Hristos, ci un întuneric mascat. Și, înainte să ne dăm seama, ne aflăm prinși într-un sistem străin de duhul Bisericii, cu mintea rătăcită și inima departe de Crucea Domnului.

Dacă am trăi cu adevărat după învățătura lui Hristos, dacă am urma calea sfinților și a mărturisitorilor – precum Sfântul Iustin Popovici, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Gheorghe Calciu și alți părinți care au suferit prigoane, închisori și chinuri greu de închipuit pentru credința lor – am înțelege că în Biserică avem tot ce ne trebuie. Ei nu au căutat înțelepciune în spiritualități străine. Nu au mers în India, nici în Tibet. Nu au practicat yoga. Ci L-au căutat și L-au aflat pe Hristos – pe Hristos cel răstignit și înviat – cu toată ființa lor.

Astăzi însă, mulți nu se mai îndreaptă spre Hristos, ci spre telefoanele lor. Spre influenceri, trenduri și ideologii efemere. Primesc lecții de viață de la oameni care nu cunosc nici rugăciunea, nici smerenia. Imită, adoptă, se conformează unui mod de viață și unei gândiri care sunt străine de duhul Evangheliei. Se așază – cu trupul și cu sufletul – în posturi, nu doar fizice, ci și ideologice, care nu sunt din Hristos. Și, deși poate nu trăim astăzi persecuții de felul celor din lagăre și închisori, duhul care stă în spatele acestor rătăciri este același: duhul înșelării. Aceeași agendă, același vicleșug. Doar că acum poartă altă culoare, alt nume, alt steag. Însă sursa este aceeași: o confuzie demonică ce încearcă să rupă sufletul de adevărata Lumină, de Hristos.

Yoga ca „sinucidere metafizică”

– Cum ar putea totuși cineva care practică așa-numita „yoga creștină” să înțeleagă că este incompatibilă cu credința ortodoxă?

– În mod ideal, ar trebui să se încredințeze sfatului și discernământului unui Părinte duhovnicesc purtător de Duh, fără a fi nevoit să treacă prin călătoria amară, riscantă și uneori dezastruoasă a înșelării, care poate duce la moarte sufletească.

Un exemplu grăitor este cel al Sfântului Sofronie de la Essex. Înainte de a se întoarce cu totul la Hristos, a practicat yoga, meditația transcendentală și alte căi spirituale necreștine. Dar, mai târziu, privind cu luciditate și pocăință la cele trăite, avea să descrie yoga drept o „sinucidere metafizică”. Este o afirmație cutremurătoare, venită nu din teorie, ci dintr-o experiență trăită în adâncurile căutării și apoi depășită prin lumina Adevărului.

Dacă cineva nu are încă discernământul necesar pentru a înțelege acest lucru din proprie experiență, îl îndemn cu toată dragostea să citească viețile sfinților – nu superficial, ci cu inimă sinceră și cu dor de luminare – sau să caute sfatul unui Părinte duhovnicesc încercat, statornic în dreapta credință. Să-l întrebe cu sinceritate: Care este învățătura Bisericii Ortodoxe despre aceste practici? Care este duhul care le însuflețește în mod real?

Din păcate, mulți dintre cei de astăzi aleg să nu caute răspunsul. Poate pentru că se tem de ceea ce ar putea auzi, poate pentru că nu vor să renunțe la anumite convingeri sau pur și simplu, pentru că au devenit insensibili la realitățile duhovnicești. Și totuși, adevărul rămâne: Tradiția ortodoxă ne oferă o înțelegere limpede și adâncă a ceea ce ne atrage spre Hristos și, totodată, a ceea ce ne poate depărta de El, chiar dacă la suprafață pare inofensiv sau „neutru”.

S-ar putea foarte bine să înțelegi acest lucru prin experiență personală. Dacă ai o rânduială de rugăciune, iar dacă nu, este foarte recomandat să stabilești una și să o urmezi cu fidelitate. Astfel, vei începe să capeți sensibilitate spirituală. Să presupunem că faci semnul Crucii cu evlavie, te închini în fața sfintelor icoane, citești cu atenție Evangheliile, participi regulat la Sfânta Liturghie și te străduiești să rămâi înrădăcinat în viața Bisericii. Imaginează-ți acum că tocmai ai ieșit din biserică, purtând în suflet pacea și harul Sfintei Liturghii, și apoi intri într-un studio de yoga, într-un așa-zis ashram, sau chiar te așezi acasă în posturi de yoga. Poți simți ruptura? Poți simți nepotrivirea?

Dacă ești cu adevărat conectat la Tradiția Bisericii, dacă ai o viață liturgică, te spovedești regulat, primești îndrumare duhovnicească, cu siguranță. Pentru că o astfel de conștiință ar trebui să ocolească contradicția lăuntrică. Ar trebui să tămăduiască disonanța dintre spiritul nevoinței ortodoxe, care caută să se golească de sine pentru a-L primi pe Hristos, și spiritualitatea egocentrică, impersonală, a practicii yoga.

De aceea, toate acestea presupun ceva fundamental: un duhovnic, pe cineva înrădăcinat în Tradiție, al cărui discernământ ne poate ajuta să navigăm printre aceste confuzii. Fără o astfel de îndrumare, suntem lăsați în seama propriilor impresii, care sunt adesea modelate mai mult de cultura noastră decât de mintea lui Hristos.

De aceea suntem învățați să cercetăm duhurile Cf. 1 Ioan 4:1. Nu suntem chemați să acceptăm orbește tot ceea ce vedem sau auzim. În schimb, suntem chemați să ne întoarcem încontinuu la Tradiția care ne-a fost transmisă de Sfinții Părinți, o Tradiție păstrată prin suferință, rugăciune și har divin. Așadar, cercetați duhurile, fiți vigilenți. Și căutați-i pe cei care întruchipează și păzesc această moștenire a Bisericii, nu pe cei care o diluează în numele confortului, noutății sau tendințelor spirituale populare.

Voi, românii, să nu-i uitați pe cei care au vărsat atâta sânge pentru a păstra credința ortodoxă, făcând din țara voastră un far așezat pe stânca Adevărului! Să nu-i uitați pe cei care au fost torturați, închiși și martirizați, de cei care au îndurat suferințe de nedescris pentru a rămâne credincioși lui Hristos și Bisericii Sale. Și acum, în confortul și uitarea noastră, îndrăznim să întoarcem spatele acestei moșteniri, îndepărtându-ne de credința pentru care ei au murit?

Interviu realizat de Tatiana Petrache pentru Revista Familia Ortodoxă