Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (6) - Despre chipul lui Dumnezeu în om, despre infinitul bun şi cel rău

 

„Devenirea e infinită, e fără de sfârşit, e nemărginită,

pentru că nemărginit este Cel care ne umple”

 

Doamne ajută, stimaţi ascultători. Bun venit la o nouă ediţie a emisiunii noastre, Meşteşugul bucuriei, vă spun, ca de fiecare dată, maica Siluana şi Picu Ocoleanu. Continuăm astăzi discuţia noastră, catehismul nostru cel viu. Continuăm, aşadar, discuţia de acolo de unde rămăseserăm, respectiv de la învăţătura despre Duhul Sfânt. Am discutat noi deja despre dimensiunea aceasta duhovnicească a jertfei, despre felul în care, de multe ori, omul de astăzi nu mai înţelege prin jertfă actul acesta duhovnicesc de dăruire către Dumnezeu, Cel care ne-a dat pe noi înşine nouă înşine şi ni le-a dat nouă pe toate, ni le-a dăruit nouă pe toate, ci înţelege jertfa mai curând, aşa, în sens legalist, juridic, ca pe o problemă de târguială, ca pe o problemă în care cineva trebuie să dea socoteală pentru ceva. De aceea şi judecata lui Dumnezeu a început să fie înţeleasă legalist şi am arătat că, de fapt, jertfa, judecata, toate lucrurile acestea au de-a face cu acele judecăţi, cu acea logică a lui Dumnezeu, cu logica aceasta a dăruirii noastre în mâinile lui Dumnezeu şi…

 

Şi logica unui răspuns dat liber şi din dragoste şi nu a unei trageri la răspundere, pentru care urmează să fii închis.

 

Desigur. Ei bine, Duhul Sfânt, în tradiţia ortodoxă, în Sfânta Scriptură, este numit Duhul rugăciunii, Duhul care strigă în noi, care vine în noi şi care strigă „Avva, Părinte”. De o manieră iarăşi ciudată pentru mulţi dintre noi, aflăm acum că nu noi suntem cei care ne rugăm, de fapt noi ne-am şi obişnuit să spunem : mă duc la biserică şi mă rog. Adică, eu fac o acţiune, aceea de a mă aşeza în genunchi, de a spune nişte cuvinte, de a mă ruga. Ori, în Sfânta Scriptură ni se spune că, de fapt, nu noi ne rugăm, ci, iată, Duhul Sfânt face aceasta. Cum să înţelegem mai bine, maică Siluana, lucrul acesta?

 

Apoi, matale trebuie să spui, că eşti profesor. Eu nu ştiu să spun aşa. Eu ştiu să zic aşa: că atunci când chemăm pe cineva, de obicei îl chemăm să ne dea ceva. Îl chemăm pentru că avem o lipsă, o lipsă de cineva şi de ceva de care acel cineva poate să ni-l dea. Or, asta nu este rugăciune în sensul în care doreşte Dumnezeu să intrăm în relaţie cu El, ci vrea să intrăm într-o relaţie între noi şi Dumnezeu aşa cum sunt Persoanele Sfintei Treimi în relaţie. Şi apoi, când se cheamă unul pe altul, nu se cheamă pentru că îi lipseşte cuiva ceva, lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic, ci este un act de absolută şi permanentă dăruire de sine. Ori ca eu să ajung să am bucurie când mă rog, va trebui să dau, să ofer, ori eu n-am ce să ofer. Şi atunci, Dumnezeu, ştiind neputinţa mea, ştiind că eu nu mai am ce să dau pentru că nu mă mai am nici pe mine şi nici pe Dumnezeu în mine, vine la mine, mă umple cu Sine şi mai face un lucru care nu prea îmi place mie: mă curăţeşte de toată întinăciunea. Ştii, aici stăm prost cu curăţia, dar de plinire vrem să ne umplem. Şi atunci strigăm „Avva, Părinte”, adică tăticule, te iubesc, iubeşte-mă, sunt bucuroasă că mă iubeşti. Aşa văd eu această chemare, această venire a Duhului Sfânt, ca să ne înveţe să ne dăruim, să ne înveţe să dăm din ale noastre, din preaplinul nostru. Şi noi nu putem fi plini dacă nu ne umple Dumnezeu, dacă nu vine Duhul Sfânt să ne umple. Şi El vine. Şi atunci eu, dacă am nevoie de o pereche de boi, îi cer de la Dumnezeu. Eu nu încep rugăciunea: Doamne, dă-mi şi mie doi boi, ci încep rugăciunea: Doamne, Îţi mulţumesc că mi-ai dat puterea, priceperea şi dragul de a cere boii de la tine şi nu m-am dus eu să-i fur de la vecinul. Deci boii nu-mi vor lipsi, nevoile mele se vor împlini, până când voi fi plin de toate şi nu voi mai avea nevoi. Dar rugăciunea mea către Domnul va fi o relaţie de dăruire, eu Îi dăruiesc din preaplinul încrederii mele, credinţei mele, nădejdii mele şi siguranţei mele că acolo este ce-mi trebuie şi ce nu am. Noi aşa am fost făcuţi, cu această scobitură, cu această concavitate, cu această lipsă.

Pentru a primi.

 

Exact.

 

Şi pentru a dărui din nou.

 

Eu sunt un vas în care vine preaplinul. Şi atunci, eu nu pot să ofer nimic, nici măcar o cerere. Pentru că noi când cerem ceva cuiva, de fapt îi oferim încrederea noastră că ne dă. Dă-mi şi mie o bucată de pâine.. de fapt, când spun asta, îţi ofer încrederea mea că ai să-mi dai, încrederea mea că mă-nţelegi că mi-e foame. Îţi dăruiesc ceva, nu-ţi cer ceva, în primul rând. Deci, îţi dăruiesc, pentru că nu cer oricui! De ce? N-am încredere. Şi aceasta este pedagogia lui Dumnezeu şi aceasta e minunea care s-a întâmplat cu noi, oamenii, după ce a coborât Duhul Sfânt şi când este Duhul Sfânt cu noi.

 

Da. Ce poate oferi omul? O concavitate? Ceea ce primeşte în ea.

 

Exact. Eu nu sunt făcut să fiu gol. Şi în loc să mă umplu cu tot felul de deşeuri şi cu tot felul de surogate din lumea creată, eu vreau să mă umplu cu Creatorul, pentru că aşa m-ai făcut Tu, Doamne. Această aruncare a noastră în golul care suntem noi, este actul nostru de credinţă, actul nostru de încredere.

 

Ale Tale dintru ale Tale, zice Sfânta Liturghie. Deci, cumva, noi, concavitatea aceasta care suntem, noi putem să aducem cumva tocmai acest act de încredere şi de dăruire în acelaşi timp.

 

Şi atunci oamenii spun: ei, ce, voi, creştinii, care sunteţi nişte milogi şi cerşiţi toată ziua. Nu-i adevărat, suntem nişte generoşi! Noi dăruim încredere, noi dăruim încredere Creatorului şi bucurie. Acesta este primul act de dăruire, ne dăruim pe noi şi lipsa noastră şi golul nostru lui Dumnezeu, şi apoi, din preaplinul acela, noi devenim izvoare.

 

Da. Dăruim încredere, dăruim comuniune, dăruim comunitate…

 

Ne dăruim pe noi.

 

Da, ne dăruim pe noi. Chiar acum citeam ceva despre cum, în lumea elenistică, omul se simţea singur în Cosmos. De o singurătate înfricoşătoare. Şi atunci, spune un autor de pe la începutul secolului XX, un neamţ, zice că, deodată, Creştinismul aduce o viziune sau un sentiment cu totul eliberator. Faptul că omul nu-i singur în Universul acesta înfricoşător şi mai ales că nici Universul nu-i înfricoşător.

 

Pentru că bietul om, înainte de venirea Mântuitorului, de refacerea legăturii noastre cu Dumnezeu, ca să vadă Cosmosul îşi punea mâna streaşină la ochi şi se uita în zare. Sigur că poate avea telescoape şi sateliţi, tot ce mai face ca să vadă mai bine… dar oricât te-ai uita acolo, eşti singur! Pentru că Cineva-ul nu-i acolo. Cum spunea cineva: aha, au fost pe Lună şi nu L-au văzut pe Dumnezeu! (râde) Cred şi eu că nu L-au văzut! De ce? Pentru că Dumnezeu nu-i pe Lună, nu e în cerul înstelat! Dar unde e? În tine, în mine este! Dacă eu mă întorc către mine, atunci pot să Îl găsesc pe Cel care e în mine, care e chipul Lui în mine şi acolo e locul de întâlnire, înăuntrul meu, că eu însumi sunt un Cosmos. Sigur că pare greu pentru noi să acceptăm lucrurile acestea, ni se par teorii sau lucruri abstracte, dar eu zic să facem aşa, concret: uitaţi-vă o oră în zare şi uitaţi-vă o oră în adâncul dumneavoastră, fiecare în parte. Ei, nu o oră, zece minute. Şi să povestiţi, după aceea, diferenţa.

 

Hegel făcea o distincţie aici între aşa zisul infinit bun şi aşa zisul infinit prost.

 

Prost în sensul că oricât ai pune, mai încape.

 

Infinitul prost ar fi infinitul lui 1+1+1+1+1+1…  şi aşa mergem pe orizontală şi putem socoti şi noi, pot socoti şi copiii noştri şi urmaşii şi zeci de generaţii, mii de generaţii.

 

Punând încă un unu: dar pe Dumnezeu cine L-a făcut? Şi pe cel care L-a făcut pe Dumnezeu, cine l-a făcut? Şi tot aşa.

 

Pentru că rămâne prizonier în această logică a lui unu plus unu.

 

Da. Şi al infinitului prost.

 

Omul de dinainte de Hristos era prizonierul acestei gândiri. Cu Hristos, iată, Îl primim pe Duhul Sfânt şi cu Duhul Sfânt…

 

Însă, cât dor era şi acolo! În acest prizonierat, cât dor era de întâlnirea cu Dumnezeu! Poporul lui Dumnezeu pregătit zicea: coboară, Doamne, cerurile şi Te coboară, dar şi gândirea vrea, că tot ce gândea, felul în care spunea lucrurilor pe nume nu era decât un fel de a-L chema pe Dumnezeu, vino odată că Tu trebuie să fii infinitul! Infinitul trebuie să fie cineva şi nu ceva.

 

Da, e interesant cum de fapt toată tinderea noastră, de multe ori chiar şi tinderea către rău, pentru că pe asta o vedem de multe ori, e de fapt un reflex din acea tindere originară, din acea tindere către Dumnezeu pe care tocmai chipul lui Dumnezeu în noi le-o dă.

 

Da. Şi căutarea răului nu-i decât trăirea infinitului prost. Pentru că, de fapt, eu caut ceva bun, nimeni nu caută răul. Caută o plăcere, caută o mângâiere, caută ceva bun la care trebuie de urgenţă să adauge altceva, pentru că acel ceva se demască că n-ajunge, că nu-ţi ajunge şi că nu este ceea ce căutai [şi mai trebuie 1+1+1…, acesta, infinitul rău, fiind şi mecanismul dependenţei de droguri şi al patimii – n.red.].

 

Şi atunci, Duhul vine în noi şi ne învaţă să căutăm infinitul bun.

 

Da.

 

Pentru că şi rugăciunea Împărate ceresc, Mângâietorule, care pe toate le plineşti…

 

Aşa, „le plineşti”, nu „le împlineşti”. Le umpli.

 

Şi acum Duhul le umple pe toate, chiar şi pe noi cei care nu vrem să rămânem aceste concavităţi…

 

Cupe, să zicem.

 

Aceste cupe, iar Duhul revarsă acest har, acest vin haric în aceste cupe

 

Şi ne şi umple, dar ne şi plineşte, adică ne duce să ajungem ceea ce vom deveni. Pentru că noi suntem în devenire. Şi devenirea e infinită, e fără de sfârşit, e nemărginită, pentru că nemărginit este Cel care ne umple.

 

Da. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbea despre aşa zisa epectază, de acel progres nesfârşit…

 

Tindere

 

Aşa, tindere nesfârşită, pentru că progresul acesta în viaţa sfântă, în duhovnicire nu are niciun capăt.

 

Exact.

 

Progresul în infinitul cel bun nu se sfârşeşte niciodată.

La sfârşitul rugăciunii Împărate ceresc, Duhul Sfânt este chemat să se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească pe noi de toată întinăciunea şi să mântuiască, numindu-L noi „Bunule”, sufletele noastre. Iată: vino şi Te sălăşluieşte întru noi, dar nu Te sălăşluieşte pur şi simplu, aşa, ci curăţeşte, Bunule, sufletele noastre. La începutul emisiunii spuneai că lucrul acesta este cel mai greu, de fapt.

 

Da. Şi sunt două atitudini care nu aduc bucurie. Una: aşteptăm în mod pasiv să fim curăţiţi, de parcă am fi nişte geamuri care trebuie spălate, un palton care trebuie curăţit. A doua atitudine este aceea în care n-am vrea să ne doară curăţia. Ori, noi, dacă ne uităm atenţi în noi şi suntem atenţi cu noi şi cu viaţa noastră, observăm că ceea ce este necurăţie, ce percepem noi ca necurăţie a sufletului nostru, este o faptă, este o atitudine liberă. Oricât am fi presaţi de nevoi şi de hrană, de fapt, în mod liber facem ceea e necurat în faţa propriei conştiinţe. Şi că smulgerea acestei necurăţii din mine presupune în primul rând dorinţa mea de a mă lepăda, presupune ruperea, care doare, şi desfacerea unor deprinderi. Se zice că obişnuinţa e a doua natură, adică ce înseamnă? Obişnuinţa înseamnă nişte legături de neuroni pe creierul meu care automat îmi declanşează o anumită atitudine, un anumit comportament în faţa unei anumite situaţii. Ori eu, când mă hotărăsc să nu mai înjur, să nu mai blestem, să nu mai drăcuiesc, să nu mai invidiez, să nu mai judec şi să nu mai compar, pentru că în clipa în care compar pe cineva cu cineva sau cu mine judec, toate acestea atât de bine intrate în carnea mea, în creierul meu, în mine şi când chem Duhul Sfânt, El îmi dă puterea ca eu să desfac această legătură, acest lanţ de neuroni, aceste sinapse care mă încătuşează şi să le fac pe cele noi, ale Duhului. Pentru că Duhul nu lucrează în locul meu, ci împreună cu mine! Nici eu fără Dumnezeu, nici Dumnezeu fără mine. Aceasta este ce spuneam, golul acela care este în noi.

 

Am întâlnit mulţi oameni care ziceau: domnule, nu mă pot ruga. Mă străduiesc să mă rog, dar nu mă pot ruga. Şi atunci ei, luând în considerare ceea ce ne spuneai acum, dacă înţeleg bine, ei afişau o atitudine ori pasivistă, nu? zicând: să vină odată Duhul să se roage pentru mine! Că nu văd nimic, nicio schimbare. Uite, mă botezai, mă împărtăşii şi aşa mai departe, dar uite că nu simt nimic în mine. Fie deci o atitudine pasivistă, de tipul acesta, fie una activistă, aşa, mă pun să mă rog. Şi se străduiau să se roage, dar nu reuşeau să se roage.

 

Vezi, pornim de la cuvântul nu pot. Ca să rezolv o situaţie pe care nu o pot face, eu trebuie să pornesc de la ce pot să fac. Uite: nu pot să mă rog, dar pot să înjur. Ei, iată, pot ceva. Hai să vad acum, care e scopul celor pe care eu le fac? Deci pe unele le fac pentru că pot, fac ce pot. De ce fac ceea ce pot? Ca să-mi împlinesc nişte nevoi. Împlinirea nevoilor mele îmi aduce plăcere, bucurie, pace, mă simt bine când îmi împlinesc nevoile. Şi atunci, eu vreau să fiu onest cu mine. Iată, înjur de 30 de ani şi sunt foarte nefericit. Nevoile mele nu sunt satisfăcute. Am nevoie de tandreţe. De câte ori înjur, nu primesc nici un gest tandru în schimb. Am nevoie să fiu preţuită, admirată. Nimeni nu mă preţuieşte şi nu mă admiră, decât, tot aşa, nişte şmecheraşi ca mine, dintre blocuri, care spun vai, ce frumos ai înjurat, sau ce grozav ai înjurat! Dar mă înjură despre lucruri care mă dor foarte tare. Şi atunci eu pornesc de la ce simt: simt durere când fac un lucru. Cât o să mai rabd? Până când am să îndur? Şi am auzit că există cineva care mă poate vindeca, care poate să-mi aducă bucurie. Am auzit că Dumnezeu dă bucurie, că Dumnezeu aduce bucuria. Aşa spune: bucurie vă aduc vouă, bucurie vă las vouă. Dacă o fi adevărat? Şi atunci, eu mă duc la El cum mă duc la o tarabă unde se dă gumă de mestecat şi zic aşa: Doamne, dă-mi şi mie bucurie! Şi El zice: „Copile, uite, dacă vrei bucurie, tu fii credincios cu darurile pe care ţi le-am dat Eu. Ce daruri ai tu?”. Păi, eu ştiu să vorbesc. „Bine. Fii credincios pe cuvintele tale şi foloseşte-le după cum te învăţ Eu şi nu după cum îţi vine ţie sau după cum te învaţă cel al cărui nume îl spui când nu eşti bucuros”. Şi în felul acesta eu fac ce zice Domnul. Da? Dacă zice Domnul să zic asta, atunci eu zic asta. Şi zic: „Doamne, Tu dă-mi putere să zic asta şi-Ţi mulţumesc că mi-ai dat putere, că eu nu puteam să zic Tatăl nostru dacă nu-mi dădeai Tu putere. Şi Îţi mulţumesc că acum eu sunt bucuros că, uite, am zis cinci minute Tatăl nostru”. Când am zis „eu sunt bucuros”, o să simţi că eşti bucuros.

Deci, să pornesc de la ce simt, să-mi dau seama că ce fac nu-mi aduce bucurie şi să încerc să văd dacă nu cumva ce-mi spune Dumnezeu să fac îmi aduce bucurie, mă scoate din necaz, din plictiseală, din strâmtorare. Dacă privesc rugăciunea ca pe o obligaţie, în veci nu mă voi putea ruga!

 

Da. Deci, până la rugăciune, să fac cumva ce pot. Nu mă pot ruga. Dar pot rosti nişte cuvinte, pot să mă aşez în genunchi. Pot să-mi deschid sufletul.

 

Mă pregătesc pentru întâlnirea aceea ca să obţin ce mă interesează. De exemplu, nu mă pot duce la bar cu icoana în braţe şi să cânt psalmi, nu? Că n-o să-mi dea nimeni de băut, o să mă dea afară. Acesta-i primul pas, nu? Este o relaţie, un protocol, dacă vrei, de adecvare. Fac ce se face acolo. [Şi pentru întâlnirea cu Dumnezeu trebuie să mă pregătesc].

 

Foarte frumos spus: fac ce se face.

 

Dacă vreau să fiu cu Dumnezeu, există un protocol, există un fel de a fi cu Dumnezeu, şi-l învăţ. Sigur că mie-mi vine mult mai uşor să stau pe fotoliu, aşa, cu mâinile sub cap. Dar aceasta este întâlnirea cu domnul de la televizor, de pe micul ecran, care nu mă vede.

 

Altfel spus, rugăciunea şi actul de credinţă în sine au o dimensiune comunitară. Nu cred aşa, de capul meu, nu mă rog eu, aşa, că trebuie să mă rog.

 

Exact! Nici că-mi vine.

 

Nici că-mi vine. Da, pentru că de multe ori, iarăşi şi expresia asta am întâlnit-o: nu-mi vine să mă rog. Şi atunci se psihologizează aşa, oarecum, actul rugăciunii, ori observăm că, de fapt, rugăciunea se face aşa cum se face.

 

Exact. Exact. Exact. Şi eu ştiu că eu sunt bolnav, că eu nu simt. Şi în nici un caz n-o fac din obligaţie! Nu? Eu n-am obligaţia să mă rog.

 

Ci o fac pentru că vreau să mă integrez într-un…

 

Pentru că vreau rezultatul. Deci eu vreau să mă bucur. Eu vreau să-L iubesc, eu vreau să-I simt iubirea. Şi atunci, fac asta pentru că asta-i calea, nu pentru că trebuie, nu pentru că sunt obligată, ci pentru că asta este calea.

 

Da, mă rog pentru a mă integra într-un act de comuniune cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu biserica, cu frumuseţea asta de Liturghie, de biserică, nu? Aşa cum s-a întâmplat cu trimişii cneazului rus

 

Vladimir, sigur.

 

Da, când, ajunşi la Constantinopol, au zis că au văzut cerul pe pământ, văzând Sfânta Liturghie.

 

Ei, acolo, vezi, arăta şi partea afectivă a sufletului dar, cum spuneai, există pericolul de a psihologiza. Un preot ortodox, de exemplu, el slujeşte Sfânta Liturghie şi când, să zicem, are o dispoziţie psihică proastă. Ştiu eu, i-o fi murit cineva. Sau a pierdut ceva. El nu poate să aibă o veselie afectivă la cerere. Dar bucuria că e slujitorul Domnului, dar jertfelnicia aceea care îl face să se smulgă din ale sale şi să intre în rânduiala Dumnezeiască, îl mângâie cu bucuria care vine de la Dumnezeu şi nu de la evenimentele din exterior. Ori cam asta este şi atitudinea noastră: noi ne îmbrăcăm în cineva când ne rugăm, ne îmbrăcăm în Hristos, devenim fii în Fiul.

 

Da.

 

Trebuie să fim conştienţi de asta. Şi să mai fim conştienţi de faptul că a orânduit Dumnezeu să vorbim. Că suntem bolnavi, că componentele sufletului nostru sunt despărţite, sunt rupte între ele. Şi atunci trebuie să ştiu: pe ce contez? Pe imboldurile mele trupeşti, biologice, pe impulsurile mele biologice, pe sentimentele mele?

 

Sau chiar sufleteşti.

 

Da, sau chiar sufleteşti. Pe sentimentele mele şi pe dorinţele mele? Sau pe Duhul meu, pe partea aceea a mea care e făcută special ca să vorbească cu Domnul şi să-L primească pe Domnul şi prin care eu îmi curăţ partea afectivă şi partea trupească ca să poată să se bucure întregul om care sunt de toate astea. Este o artă, e o ştiinţă! Totul e artă în viaţa omului: şi artă culinară, şi artă… Şi tocmai relaţia cu Dumnezeu să fie lipsită de protocol artistic?

 

Nicidecum. De altfel, puţini dintre radioascultătorii noştri ştiu, poate, că au existat nişte oameni, un grup de oameni în istoria Bisericii care chiar aşa făceau, spuneau: nu ne rugăm decât atunci când simţim, sau : atunci când ne rugăm trebuie să simţim noi ceva acolo în suflet, aşa o căldură ceva, să se întâmple ceva la nivelul psihicului. Şi aceştia, pe numele lor masalieni, au fost condamnaţi de către Biserică şi învăţătura lor a fost considerată a fi eretică, pentru că ceea ce făceau ei nu era altceva decât o vulgarizare. O psihologizare.

 

Şi când intrau în golul acesta de trăire afectivă, el trebuia să şi-o provoace sau să mintă.

 

Da. Păi, de fapt autoprovocarea aceasta era o formă de mare minciună.

 

Sigur, era de isterizare.

 

Da, de isterizare.

 

Da. Or Dumnezeu ne mângâie în toate. Nu mai am putere pe aici, dar Dumnezeu mă mângâie printr-o floare, Dumnezeu mă mângâie prin soarele care răsare sau apune, Dumnezeu mă mângâie prin ciripitul de păsărele, Dumnezeu mă trezeşte prin ciupitura unui purice (râde) şi zic aoleu, Doamne, eu n-am mai făcut curat aici de alaltăieri. Dumnezeu ne înfăşoară, ne ţine în braţe din toate direcţiile, din toate formele şi de aceea sunt eu bucuroasă că sunt ortodoxă şi recunoscătoare, pentru că Cosmosul întreg este Biserica şi prezenţa lui Dumnezeu şi viaţa noastră este sau trebuie sau poate deveni, nu trebuie, poate deveni Liturghie, nu?

 

Da.

 

Şi atunci cred că asta vrea Duhul Sfânt de la mine când Îl chem.

 

Duhul Sfânt, care nu este, iată, un Duh al ameţelii, al acestui tremendum sufletesc, ci este Duhul lucidităţii, Duhul dragostei. Dragostea nu exclude luciditatea, este Duhul acela care seamănă raţiunea, care seamănă logica, pentru că între Hristos Logosul şi Duhul Sfânt nu este nicio cezură, nicio ruptură, ci lucrează împreună, cum spune Sfântul Irineu al Lyonului, Duhul şi Fiul lui Dumnezeu sunt cele două braţe prin care Tatăl lucrează.

 

În acelaşi timp să nu uităm că luciditatea are şi formele ei de beţie a Duhului, că noi zicem nu vă îmbătaţi de vin, ci de Duhul Sfânt, aşa că omul care n-a mai simţit prezenţa îmbătătoare, de uimire bucuroasă şi fericită a prezenţei lui Dumnezeu, n-a mai simţit prezenţa spiritului, a apelat la spirt, zice cineva.

 

Da (râde).

Doamne miluieşte-ne pe noi să nu păţim asta!

 

Da. Sfinţii părinţi numeau această beţie, beţia lucidităţii, beţie sobră, ebrieta sobra. Şi în această ebrieta sobra încheiem şi noi emisiunea aceasta şi vă dorim tuturora dintre dumneavoastră să vă dea Dumnezeu să trăiţi această ebrietate sobră, această beţie a lucidităţii Duhului Sfânt, această bucurie nespusă de a-L cunoaşte pe Hristos, de a trăi cu Hristos, de a fi, cum spune maica Siluana, ortodocşi.

 

Începeţi cu Împărate ceresc spus de cât mai multe ori pe zi şi mai vorbim. Bucurie sfântă!

 

Doamne ajută!