Nu mai apreciem ce avem si de aici vine nefericirea

 

Părinte stareț, sfinția voastră păreți întotdeauna un om fericit. Cum reușim să scăpăm de întristarea care ne vatămă?

Aici e vorba de întristarea dinăuntru, când te afectează. Adică, o durere ceva, când suferi pentru cineva, te întristezi, o întristare care se duce înăuntru. Aceia afectează.  Depinde cât lași să pătrundă înăuntru; se zice: „care o pui la inimă.”

Și dacă aveți un frate neascultător și vă întristează, cum procedați?

Eu? Știi cum am tratat întotdeauna lucrurile astea? Eu tac! Pot să fie, poate să facă celălalt ce-a face, eu tac și mă duc la chilie. Și peste o oră două, vine acela și-mi zice: „Nu mă iertați? Că nu știu ce..”. Și astfel eu nu am nici o treabă.

Deci eu întotdeauna am tratat în felul ăsta. C-am avut și eu, mai ales la început, am mai avut frați dificili, altul a stat un an, altul doi, plecau… veneau. Și fiecare venea cu ale lui. Și-ntotdeauna încercam lucrul ăsta: indiferent ce-l apuca pe el, eu strângeam din dinți ca să nu scot nici un cuvânt. Și acela normal, zicea ce avea de zis și se încheia. Și eu mă duceam la chilie. Dacă vedeam că nu termină, mă duceam la chilie frumos. Și nu trecea mult și-ncepeau mustrările la acela. Nu știa cum să vină, să caute să vadă dacă-s supărat sau nu. 

Tăcerea e de aur! Scurt! Fără alte cuvinte! Vorbirea cuvântului lui Dumnezeu este cuvânt de argint și restul, deșertăciuni. Doar de nevoie. Adică tăcerea e de aur. Tăcerea e mai presus de toate. De ce a spus Părintele Arsenie și mulți alți părinți: „Pacea e de 10 ori mai mare decât dreptatea”? Și-atunci, cum cauți pacea? Tăcând! N-ai altă cale, nu mai pui benzină pe foc. 

Și ca stareț nu ești responsabil să îndrepți pe celălalt?

Tăcerea… nu s-a spus pentru cine; pentru toți tăcerea. Deci rămâne tăcerea întotdeauna pe primul loc! Pentru că și ca stareț, te duci și zici la unul ceva și-i în toane rele. S-a rezolvat ceva? Ți-aruncă ăla câteva cuvinte, îi mai zici si tu câteva și se încheie așa. Până la urmă tu, ca stareț, adică, unde-i discernământul tău, ca să echilibrezi tu? Poate ăla-i mai începător, nu are lucrul ăsta. Taci tu atunci! Și acela normal că o să fie mustrat de conștiință mai târziu. Și tu ai câștigat în felul ăsta. Dacă atunci e ciondăneală, iese cu scandal, zici și tu, zice și ăla și rezultatul nu-l vezi nici într-o direcție, nici în alta.

Dacă are și acel om inimioara disponibilă întru a veni să-și ceară iertare…

Mai devreme sau mai târziu, tot îi vine. Pentru că și omul acela vrea să se mântuiască. Indiferent cum o fi, cât de zăpăcit o fi. Sfinții-s numai în cer și în icoane, cum se zice. Dar aici pe pământ toți sunt oameni și supuși păcatului. De aceea și se zice: „Diavolul urmărește clipa de pe urmă la om, nu se uită la început. Urmărește sfârșitul. Dacă atunci reușește el să te trântească, și-a rezolvat treaba.

Dar există să tăcere nefolositoare?

Până la urmă, deci, tăcerea e cea mai bună, dar știi cum? Tăcerea cu folos. Că poți să taci de să-l înjuri pe-ăla de numa în gând. Dar alta e să taci și să te rogi. Aici e, dacă reușești să taci și să te rogi! Deci ție îți vine liniștea sufletească, indiferent cât te-a tulburat celălalt și-ncetul se liniștește și celălalt. Asta-i lupta noastră, n-avem ce face. Nu este altă cale. Care altă cale? „Mă duc și-i trag două, îmi trage și el și vedem ce rezolvăm”. Nu! Deci prin tăcere și rugăciune. Dar nu-i ușor.

Și cum să taci fără să te mâhnești?

Păi te rogi. Și se împrăștie mâhnirea. Dacă nu te rogi și pui la inimă ce ți-a spus, e greu. Dar dacă tu te rogi în momentul ăla, rugăciunea împrăștie ușor totul.

E mai greu într-o comunitate mare, cum avem noi, de pildă, 130 de maici…

Se poate să fie ușor cu 130 și să fie greu cu 10. Deci nu înseamnă că suntem nepăsători dacă tăcem. Dar e calea cea mai ușoară de-a depăși, când nu se mai pune benzină pe foc. Că fiecare are ispitele lui, momentele lui. Și dacă știi atunci să taci la momentele acelea, câștigi. De ce spune: când doi vorbesc cel de-al treilea judecă? Și dacă ești și tu pe acolo și ca să nu te încadrezi în cei care judecă, tu nu adăuga nimic, niciodată. Caută întotdeauna să nu zici: „Da, mă! Da… Stai că să mai spun și eu…”. Taci din gură și roagă-te că atunci se împrăștie oleacă și ceea ce zic ceilalți.

Este judecată când vorbim despre cei care nu sunt de față?

Obligat. Când se discută despre altul, dai în judecată fără să vrei. Vei zice: „Păi nu, că doar discutam despre acela”. Dar el dacă ar fi de față nu ai mai spune lucrurile acestea fiind el de față? Atunci e judecată. Adică poți să discuți despre el când e și el de față. Adică aceleași lucruri fără să te ferești de ceva.

Ne puteți spune un cuvânt de folos și pentru maicile din obștea noastră?

Lasă cuvintele. E plină lumea. Ajunge…

Așa este, însă împărtășirea acestor lucruri practice și concrete ajută foarte mult.

Mila Domnului, ce să facem… Știi cum e? Viața este după cum ne-o facem. Sunt oameni care toată viața au cârtit. Și au fost mereu nefericiți. Și poate sunt oameni mult mai săraci, situațiile lor sunt mult mai grele și sunt fericiți. Și-atunci îți pui întrebarea: „Cine-i de vină acolo?” Că el toată viața a cârtit, în situația în care oameni mult mai rău ca el sau în situația lui sunt fericiți. Deci el nu și-a acceptat niciodată crucea. Crucea înseamnă ca în tot ce-ți vine, să spui: „Măi, așa a îngăduit Dumnezeu”. Și o duci cu bucurie, te lupți cu tine, că te doare – nu-i ușor.

Sau se plâng mulți de sărăcie acum în lume. Zici că ală are, ală n-are… Da, dar trebuie să vezi partea bună a lucrurilor. Nu să te compari cu ceilalți care au mult. Întotdeauna să te uiți: ție ți-a dat Dumnezeu mâini, ți-a dat picioare, ochi, urechi, adică: uite câte poți face! Dar uite că unul nu are mâini, altul nu are picioare, altul n-are ochi. Uite, spunea cineva, o asistentă care lucra pe la oncologie, că avea un caz, o pacientă, care avea cancer la limbă. Și pe lângă faptul că era mâncată limba, mai era foarte umflată în afară. Deci femeia aceea stătea numai cu gura căscată. Nu putea mânca, nu mai simțea gust, nimic, era distrusă limba. Și spunea asistenta aceea: „Și-mi era atât de milă de ea și după ce am plecat de la spital, am ajuns acasă și mă gândeam la ea. Am luat o pară și o mâncam. Și mi se părea atât de bună la gust și am început să plâng și mă gândeam la acea femeie: ea nu mai poate să simtă gustul unei pere. Nu mai poate să se hrănească. Nu mai poate să se bucure de nimic! Și eu, uite, câte am și mă plâng de multe ori că n-am aceea, n-am cealaltă. Dar am tot ce-mi trebuie”. Adică, o dată ce ai trupul întreg, ce ți-a dat Dumnezeu, ce-ți lipsește? Noi uităm să privim pe ceilalți din jur care n-au lucrurile astea. Ce n-ar face un om care poate ani și ani el n-a avut picioare? Cât ar alerga și ar face, să aibă și el picioare sau mâini?! Știi ce? Aș sta degeaba?! Aș căra, aș face cu mâinile, aș lucra. Aș îmbrățișa. Tot! Adică folosesc mâinile.

Văzusem o filmare cu cineva. Plantase cred că vreo 10.000 de copaci. Unul fără picioare, fără picioare până aici sus! Avea doar un suport aici și se mișca cu greu. Și planta copaci – avea o pădure întreagă plantată de el. Om fără picioare! Și nouă ne e greu să ne mutăm de pe un scaun pe altul. „Văleu! Parcă șalele. Parcă…”. Totdeauna găsim când ne doare ceva, să nu ne folosim. Dar știți de unde încep durerile? De când nu mai faci nimic. Și când ai să faci încep să te doară. Ăla care face tot timpul, e într-un exercițiu. I se întăresc mușchii, face treabă. Dar cel care nu mai face nimic, îl dor toate. Eu văd oameni care-s obișnuiți la birou: „Nu, că eu nu pot, că probleme cu spatele…”. Adică asta ca să nu mai zici că-i lene, zici că-s probleme cu spatele. Da! Deci treaba asta ajungem s-o ducem la exagerare. Din cauza comodității. Și atunci nu ne mai bucurăm. Vezi o floare: „Lasă-mă cu florile… Că eu am probleme”. „Uite, omule, ce răsărit frumos!”. „Lasă-mă, am eu timp de răsărit…?”. Bun, dar atunci de ce ai timp? De ce le-a făcut Dumnezeu pe toate astea? Pentru noi, să ne bucurăm de ele! Și noi nu avem timp. Îmi spunea cineva recent, că era un chinez, undeva în țară la noi. Dar nu știu unde era venit și-l vedea toată ziua pierdut. Noaptea pe la 2.00 – 3.00 ieșea afară și se uita la cer. Ce s-a întâmplat? Nevastă-sa, sau nu știu care, zice: „Bă, cred că are probleme!”. Că ăsta se uita la cer de la 2-3 noaptea până dimineața; ieșea afară și stătea blocat la cer. Și-l întreabă. „Băi, dar de ce? Ce vezi?”. Zice: „Eu am trăit toată viața în China. Eu n-am văzut niciodată nici lună, nici stele. Atât e de mare poluarea acolo! Eu nu am văzut cerul, pur și simplu! Și-acum, când văd atâta frumusețe, eu s-o pierd? Să stau să dorm??”. Omul stătea ore întregi și se uita la cer. Nu se mai sătura. A zis: „Toată viața n-am văzut lucrurile astea!”. Și noi… nici nu ai timp să te uiți la cer să spui: „Băăi, ai văzut ce senin a fost aseară?”.

Noi nu mai apreciem ce avem. Și de aici vine nefericirea. Vine starea aia de cârteală, de nemulțumire, că noi nu apreciem ce-avem. Adică, dacă ai un pahar, să zicem, cum e cana asta, are golul ăsta și restu-i plin…tu vezi numai golul. Că: „De ce-i gol?!”.  Dar uită-te dom’le la ce e plin. „Nuu, nu.. dar golul ăla…”. Păi, bucură-te de plinul care este! Și o să te saturi! Cum se zice: e suficient să te bucuri, e de-ajuns! Nu tot te uita la partea goală.

Ei, asta facem noi! Și-atunci dăm în nefericire. Totdeauna zic permanent: nu este întâlnire cu cineva întâmplătoare. Eu le spun la toți: chiar de nu te folosești tu, se folosește celălalt. Deci, niciodată nu da cu piciorul la orice om pe care îl întâlnești în față, că acela e într-o rânduială a lui Dumnezeu. Nu degeaba l-ai întâlnit. Ceva este. Un zâmbet, un cuvânt, cu ceva l-ai ajutat sau te-a ajutat fără să-ți dai seama. Nu există întâmplare în viața noastră. Toate-s într-o rânduială. Orișiunde ne-am duce, orice am face, suntem într-o rânduială. Și-atunci nu vreți să ne bucurăm? Noi ne bucurăm! Eu mă bucur. Uite ce ceai bun și cald! Ce aromat! Dacă l-am lăudat mai iau o cană…

Așa este, Părinte. De pildă în zona aceasta a noastră mereu cârtim că este frig și umezeală.

Auzi, duceți-vă și întrebați-i pe ăia din Africa. Ce și-ar dori și ei un pic de aer din acesta curat, de verdeață… apă! Să nu știi ce să faci cu ea.

Exact citeam o carte la cineva, care a trăit prin Somalia, unde umblau – erau un fel de nomazi, și aveau cămile. Toată averea lor erau cămilele. Zice că dacă aveai 2-3 cămile erai bogat. Deoarece cămila avea lapte, cu ea transportai totul și se mutau dintr-o oază în alta, unde găseau apă. Și uneori umblau săptămâni întregi să caute apă și atunci se mutau acolo. Deci nu exista apă decât care o găseau doar de băut. Ce să te mai speli, sau așa?! Și-n momentul când persoana aceea povestește că a ajuns în Anglia și a văzut că ăștia făceau duș și lăsau apa să curgă și-așa… zice: „ Măăi, cum faceți așa ceva?? Nu știți cât e de valoroasă apa??”. Când ei apreciau fiecare picătură de apă acolo și aici vedea că nimeni… curgeau râuri de apă și nimeni nu le băga în seamă. Adică se bucura de orice curgere de apă pentru că vedea că-i din belșug și ei nu aveau acolo așa ceva.

De aceea, noi nu apreciem munții ăștia frumoși. Cum sunt pustiurile acelea, Sahara, acolo unde nu au așa ceva, verdeață, pârâuri. Eu de asta spun mereu: avem una dintre cele mai frumoase țări din lume. Trăim în ea și nu știm s-o apreciem. Oameni buni, oameni de toate felurile. Am călătorit prin țara asta și găsești de toate. Că mulți zic: „Lasă-mă, că m-am săturat!”. „Băi, de ce te-ai săturat? Eu nu mă mai satur!”. Găsesc frumusețe după orice colț, după orice loc.

Maicilor! Bucurați-vă mai mult! Căutați să vă bucurați mai mult! Celelalte, o să fie timp și de ele și de toate celelalte. De ce-a spus: Ajunge zilei răutatea ei? Adică, pe lângă tot ce este în lumea asta, să mai adăugăm și noi cu nemulțumirea noastră?! Pentru ce? Să-nclinăm balanța în partea aialaltă. Să ne bucurăm! Că bucuria în sine nu e un păcat! Vedem că avem acele două cazuri la părinții aceia din pateric: când au fost închiși unul într-o chilie, unul într-o altă chilie, apă la unul, apă la celălalt. Pâine la ăla, pâine la celălalt. Și când i-a scos după câteva luni de acolo, unul era rotund, vesel, luminos, unul slab și uscat, era galben… Și îi întreabă pe fiecare cum au petrecut. Cel slab a zis: „Păi eu plângeam în continuu: Doamne, iartă-mă, Te-am supărat, am greșit, am făcut cutare! Și am plâns. Și vedeam judecata și iadul”.

Bun. Pocăință. E bun. Celălalt a zis: „Eu toată ziua slăveam pe Dumnezeu că m-a scăpat de toate nebuniile lumii și m-a adus aici și slavă Ție, Doamne, cât e de bine și-Ți mulțumesc Doamne!”. Deci el era într-o veselie, cumva îi mulțumea Lui Dumnezeu în bucurie. Și-atunci, au socotit Sf. Părinți că era la fel măsura și la unul și la altul. Acela se uscase, ăstălalt arăta bine de parcă mâncase fripturi, nu pâine cu apă. Pentru că starea de bine, în afară că întărește tot organismul ăsta, sistemul imunitar, îmi explica un medic – produce și fericire, la nivel hormonal, neurologic.

Serotonina.

Da! Se împrăștie în organism, îți dă o stare de nu mai poți de bine și sistemul imunitar lucrează la capacitatea maximă. Nicio boală nu se prinde de tine. Pentru că organismul se blindează. E ca și cu își ia un blindaj puternic și nu mai primește nimic. Orice virus, orice ar fi! Nimic!

Ia să vă spun un lucru: de când a început nebunia asta cu pandemia, da? Sunt peste 2 ani. Deci eu am venit în fiecare an în țară. O lună, două, m-am dus prin toată țara, am îmbrățișat toți oamenii, am luat contact cu toți, fără nicio treabă. Eu am acum 3 ani de zile de când n-am mai răcit niciodată. Deci n-am răcit deloc. Fără nimic altceva. Că mai luam eu vitamina C, ca și orișicare. Și cunosc oameni care au murit de frică! Stăteau de luni de zile în casă fără să iasă. Și au murit de frică. Deci până unde duce starea de panică și frică!

 Exact, iar acum unii își fac provizii de teama războiului…

Dacă murim luăm cu noi proviziile? Pentru ce ne trebuie? „Păi, nu, că trebuie să avem!”. „Bun, dar ne spuneți că murim!”. Atunci de ce trebuie proviziile dacă murim? Îi spui la om: „Domnule, o să trăiești o viață lungă, fă-ți provizii că o să mai trăiești 50-100 de ani”. Dar când îi spui la om că moare și-l pui să își facă provizii… Pentru ce să le fac dacă-mi spui că mor? Adică ce rost mai are?? Se contrazic una cu alta.

Probabil aveau nădejde că o să treacă perioada de prigoană, un an-doi și se pregăteau în perioada asta să aibă ce mânca.

Alții și-au făcut buncăre. Când ți-a venit ceasul, știi cum e? Să ai tu toate bogățiile lumii, s-a încheiat.

Unii spun că și Iosif din Vechiul Testament a făcut provizii înainte de foamete.

Da. Dar aia a fost altceva. Dacă noi luăm ad-literam, cum iau mulți, pilda Sf. Maria Egipteanca, vom zice că: „ Maria Egipteanca s-a împărtășit la sfârșitul vieții și s-a mântuit! Nu-i nevoie să vă mai împărtășiți”. Adică luăm exemplele care au fost pentru un anumit timp și pentru o anumită situație. Aici poporul evreu era într-o rânduială a lui Dumnezeu la timpul acela, care era pentru timpul acela potrivit. Acum ce-nseamnă? Că tu dacă îți îngropi două butoaie în pământ, toată lumea o să moară și tu o să te descurci?

N-o să ajungi tu să le folosești. Că dacă vine un război sau ceva, mai ai tu timp să te duci în pădure să-ți dezgropi tu butoiul? Hai să fim serioși acum! Uneori, adică, exagerăm în anumite lucruri. În loc să ne pregătim sufletește, noi pregătim butoaie sub pământ. „Îngropați în pământ! Faceți provizii!”.

Tot auzeam pe mulți cu filmul Sarea Pământului din Rusia, să ascundem sub pământ butoaie etc… Stai un pic! Înseamnă că noi nu mai avem încredere în Dumnezeu, dar avem încredere în butoaiele noastre. Și-atunci când or să vină timpurile grele o să zică Dumnezeu: „Descurcați-vă cu butoaiele voastre! Cei care și-au pus nădejdea în Mine o să-i ajut! Voi, duceți-vă la butoaiele voastre”. Deci eu nu zic ca să nu ai o rezervă, ca orice om, vine iarna, îți pui provizii în beci ca să scoți iarna, da? Orice om are nevoie de așa ceva, dar când treci să ascunzi prin păduri, prin nu știu unde ca să ai tu pe ani, nu știu ce timpuri or să vină… Mai degrabă du-te la niște familii sărace care n-au ce mânca și du butoaiele acelea și aceia or să se roage pentru tine și o să te acopere Dumnezeu la momentele acelea. Nu să le lași să putrezească așa în pământ până vine prigoana.

Adică nu trebuie să fim exagerați! Ne trebuie un discernământ în lucrul ăsta. Adică nu ne ducem în extrema cealaltă. Adică alți oameni n-au ce mânca și eu fac provizii în pământ… Nu! Asta dă în extrema cealaltă. Și-atunci, de multe ori dăm dintr-o extremă în alta. Nu! Să avem discernământ în toate!

La ruși e de înțeles cumva această mentalitate. Pentru că au fost din oamenii aceia care au prins perioada comunistă, nu ca la noi 40 de ani și care a fost mai lejeră. La ei a fost dezastru și-a fost de durată lungă. Și ei au suferit, nu au avut ce mânca.

Exact cum citeam într-o carte că unul a naufragiat și a rămas pe o insulă pustie și nu avea nimic de mâncare. Și după câțiva ani l-a găsit o corabie acolo, slab, uscat numai scheletul. Și l-au luat în corabie cu ei. Iar acela tot cerea de mâncare. Și ei tot îi dădeau că omul nu se mai sătura. Dar nu numai că nu se sătura, ce face, omul? Blindează salteaua pe dedesubt, cu biscuiți, cu toate, că atunci când îl mai scoteau afară, umblau ăștia și făceau curat că era plin tot de mâncare. Deci omul ascundea continuu că i-a rămas starea aia după cât a suferit tot timpul. Că dacă i se mai întâmplă ceva, să aibă rezerve! Parcă dacă se scufunda corabia îl ajuta cu ceva pe el biscuiții ăia ascunși pe sub saltele.

Dar acum nu mai sunt timpurile acelea. În fața la tot modernismul lumii ăsteia, mai apuci tu să ajungi nu știu unde și să faci?! Când vine tăvălugul, vine peste toți! Dacă au cu ce trăi, trăiesc toți! Asta o să fie! Adică sunt timpurile ajunse la un nivel mult mai ridicat, ca tehnologie, ca tot. E urmărire peste tot, sub orice formă. Adică și butoiul este văzut; iți știu și umezeala din jurul butoiului prin satelit!

Și ce ne rămâne de făcut?

Știți ce trebuie acum? Încredere multă în Dumnezeu. Deci încrederea – asta ne mai salvează. Că dacă mulți o iau ca model pe Sf. Maria Egipteanca, că s-a împărtășit o dată în viață, de ce n-o iau ca model că ea și-a pus nădejdea totală în Dumnezeu? Ea nu a avut nimic. S-a dus acolo și toată viața a trăit cu harul Lui Dumnezeu.

Să avem încredere multă în Dumnezeu și în Maica Domnului. Trebuie să încercăm să rămânem un pic statornici. Domnule, suntem ăștia: slabi cum suntem dar îl avem pe Dumnezeu care-i puternic. Și mergem înainte! Ne ținem de rânduiala noastră și ce vrea Dumnezeu. Și Dumnezeu știe ce ne e de folos. Noi, ca oameni, încercăm și noi, dăm și noi ca și copilul ăla care a căzut în apă și dă din mâini. Și-l mai ajută tata, îl mai ajută mama. Deci iese. Așa suntem și noi. Și Dumnezeu ne ajută, dar vrea să vadă că dăm și noi din mâini.

Oamenii se tem acum foarte mult de sărăcie, nu au cu ce să-și plătească chiria, curentul.

Noi zicem că-i sărăcie. Noi dacă ne uităm în istorie, ce vedem? Când veneau turcii tu dădeai foc la casa ta cu mâna ta, aruncai otravă în fântână, dacă aveai o găină, ceva, ce mai apucai  – le luai, bine, dacă nu, acolo rămâneau. Și fugeai în pădure. Deci tu nu mai aveai nimic. Și după ce treceau turcii te întorceai toamna acasă, fără nimic. Și trebuia să trăiești, cu familia. Te duceai, tăiai câțiva copaci, înjghebai acolo o cămăruță c-un acoperiș, cu niște paie, cu ce puneai deasupra să nu-ți plouă în cap și scoteai iarna aceea. Deci nu aveai nimic. Acum mulți spun: „Părinte, e sărăcie, nu mai pot!”. Și mă duc la ei și văd apă minerală, văd suc, văd cutare. Dar astea? „Păi le-am cumpărat de la magazin”. Mă, dacă era sărăcie tu aveai apă de fântână aici!! N-aveai și suc și apă minerală și cutare pe masă! Prăjituri, cutare.

Înainte dacă făceai rost de oleacă de făină, făceai o turtă și era destul. Dar noi ne-am învățat în comoditate. Și pentru că acea comoditatea a început să se dărâme, strigăm că-i sărăcie.

De asta eu am o vorbă: Mai binele este dușmanul binelui. Când vrei și mai bine, în momentul acela pierzi și binele pe care-l ai. De aceea trebuie să fim un pic atenți.

 

(Articol publicat în Revista ATITUDINI NR 77)