(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 192

Emotia de inadecvare si viata traita cu bucurie

A. Alina Rotaru
Tags: viata duhovniceasca; depresia; bucurie; psihoterapie; rabdare;
 

Dacă mă întorc cu gândul în adolescență, sentimentul care persistă în mintea și-n corpul meu este cel de inadecvare. Am fost adolescenta deșteaptă, cu lecturile la zi, sociabilă în limite rezonabile, dar inadecvată, într-o continuă căutare a locului și a identității proprii. Timpul a trecut, iar procesul devenirii mele s-a cristalizat, însuşindu-mi un set de reguli şi principii de viaţă care să mă definească. Acum, ca adult, mă întâlnesc des cu oameni care experimentează intens și uneori disfuncțional emoția de inadecvare.

Deseori, sentimentul de inadecvare provine din copilărie, când nu a existat cineva care să ne ajute în parcurgerea emoțiilor negative, să le normalizeze sau să ne aline. Am fost învățați despre corpurile noastre că trebuie să le păstrăm în anumite standarde, că pentru a fi admirați, apreciați sau iubiți este necesar să luăm note bune, să avem performanță. Am fost şi recompensați pentru comportamentele dezirabile și acceptate social. Când am crescut, am văzut că pentru a fi în rândul lumii trebuie să ne afișăm viaţa personală pe rețelele de socializare, să postăm fotografii impecabile, în care arătăm dispoziția mereu bună, iar atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum le aveam în mintea noastră, experimentăm rușinea,
inadecvarea, tristețea.

Teama că eşti „nebun” apare deseori şi este favorizată de emoția unei inadecvări intense, care conduce spre un astfel de gând. Consideri că ceea ce tu trăiești nu i se mai întâmplă alt­cuiva. Una dintre cele mai comune temeri pe care încerci să o demontezi este mitul omului special, adică prin ceea ce treci tu nu a mai experimentat nimeni, niciodată. Gândul că ești special (nu unic!) prin ceea ce trăiești este eronat. Unui astfel de om trebuie să îi arăţi că problema pe care o experimentează este una comună. De cele mai multe ori, există întregi categorii nosologice de diagnostic, studii sau cercetări care analizează originea acestui gând și modalități de prevenție sau intervenție. Se impune o precizare aici, aceea că nu există în psihiatrie și psihologie diagnosticul sau eticheta de „nebun”, ci doar în limbajul popular se folo­sește această expresie. În mediul de specialitate există un tablou clinic și diagnostice pentru tulburările psihice existente. Oricum, când normalizezi dificultatea omului din fața ta, lucrurile deja devin mai limpezi, mai relaxate, se construiește o punte pentru dialog și empatie.

Câteva dintre apelativele cu care oamenii se identifică atunci când experimentează inadecvarea sunt: defect, disfuncțional, anormal, născut în secolul sau în familia greșită, deformat, stricat fundamental, cu un corp în care nu te regăsești, parcă regulile pentru trăirea vieții le-au fost oferite tuturor într-o dimineață în curtea școlii, dar tu ai lipsit pentru că ai dormit prea mult. Toate aceste gânduri și emoții se risipesc cu răbdare, atunci când realizezi că de fapt nu ești special, ci doar traversezi un set de provocări firești, pe care este foarte probabil ca o bună parte din populația globului să le traverseze la un moment dat. Este atâta liniște în normalizare și în ideea că trăim sub același cer, cu zbateri foarte comune: sunt aici, suntem aici, tuturor ne este greu, desigur poate că nu în același timp și în același mod, dar cu toții cunoaștem foarte personal pierderea, durerea, disperarea, teama, furia, emoțiile negative intense.

Răbdarea cu noi înşine

Câteva dintre emoțiile negative pe care le normalizez deseori sunt următoarele: e firesc să simți durere, să nu-ți găsești locul, să greșești; e normal să te simți uneori ciudat în corpul tău, dar îl ai, e al tău, îţi aparține; nu e o dramă să fii trecut de 30 sau 40 de ani și să fii singur, dacă încă nu ai găsit omul potrivit; e normal să te obosească propriii copii și să simți uneori că nu mai ai resurse energetice pentru ei; e normal să simți frustrare, să te simți obosit, fără chef sau dorința de a ieși în oraș; e normal ca în anumite momente să fii copleșit de sarcinile zilnice, să simți ceață mintală, acea stare între depresie și burnout (termenul este languishing și reprezintă lipsa bucuriei, a motivației, sentimentul de goliciune și stagnare pe care uneori îl avem fără un motiv aparent); e normal să simți uneori că ești abandonat de Dumnezeu, pare că El nu te mai aude sau nu-ți mai răspunde la rugăciuni. A fi om înseamnă a experimenta toată această gamă de trăiri complexe atât pozitive, cât și negative.

Presiunea pe care o pui pe tine, prin gândul că nu ești suficient de bun și că nu ai destule resurse spre deosebire de alții, te conduce încet și sigur spre trăirea sentimentului de inadecvare. Faptul că particularizezi, demonizezi, negi sau reprimi ceea ce trăiești nu te ajută în vreun fel, pentru că întotdeauna iese la iveală și te sabotează exact ceea ce negi în mod constant. Soluția este să stai față în față cu emoțiile tale inconfortabile. Da, este dificil, iar mediul abundă de distractori - ne îngropăm în muncă, sport compulsiv, dependențe, căutarea plăcerii și aventurii, însă împlinirea sufletului nu se găsește în acestea, ci în pacea pe care o faci cu tine însuți și acțiunile care izvorăsc din bunătate, iubire, adevăr, dreptate și înțelepciune.

În fiecare moment poți acţiona fie din frică, fie din decizia de a-ţi deschide inima. Este o alegere personală, dar pentru a trăi viața cu bucurie, respectiv a alege să ai o inimă deschisă, este necesar să se construiască premisele corecte acțiunii, iar aici intervine responsabilitatea noastră. Deși suntem modelați profund de experiențele timpurii pe care le-am trăit, când devenim adulți, avem datoria de a ne construi propriul set de reguli și principii după care să acționăm, cu alte cuvinte, este necesar să ne asumăm responsabilitatea propriei deveniri ca oameni. La sfârșitul vieții, suntem responsabili de modul în care am trăit, gândit și acționat, iar a da vina pe cei din jur înseamnă că-i împuternicim pe aceştia să ia decizii în locul nostru și să ne trăiască viața.

Un obstacol în calea transformării este că nu avem răbdare cu noi, cu procesul de învățare, asimilare și devenire. Ființa umană nu este o mașinărie, apăsăm pe un buton, iar lucrurile încep instantaneu să se schimbe într-o direcție sau alta. Mecanismele prin care noi funcționăm sunt complexe, complicate, de aceea schimbările nu se produc de pe o zi pe alta, ci gradual, cu ajutorul unor gânduri funcționale, emoții funcționale, adică trăite potrivit contextului și la o intensitate adecvată. Suntem diferiți, indiscutabil, dar nu atât de mult pe cât am crede, de aceea se pot face modele și predicții legate de comportamentul uman, dar cu disponibilitatea de a te înțelege, de a-ți pune întrebări legate de modul în care funcționezi, de a căuta răspunsuri și de a-ți modela comportamentul după principiile tale de viață.

În concluzie, a simți inadecvare în anumite situații este firesc, toți oamenii care și-au lăsat amprenta asupra lumii într-un fel sau altul au avut un soi de ciudățenie care i-a propulsat spre găsirea unor soluții și construirea unor comunități care să le împărtășească stilul de viață și valorile. Totul este ca acest sentiment al inadecvării să nu devină o permanenţă, distructiv.

Sursa: Ziarul Lumina

13-05-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Viata Duhovniceasca, Depresia, Bucurie, Psihoterapie, Rabdare,