Cuvantul duhovnicului - suferinta pentru Hristos

– Într-adevăr, Dumnezeu m-a binecuvântat să întâlnesc mulți sfinți de-a lungul vieții, încă din copilărie. Părinții mei au fost oameni binecuvântați. Cel mai important Părinte duhovnicesc al meu a fost Sfântul Calinic, Mitropolitul Edesei din Grecia, care mi-a transmis harul preoției și am ucenicit în preajma lui în episcopie până la adormirea sa cu pace întru Domnul. De asemenea, cu binecuvântarea lui, am avut o comunicare duhovnicească cu Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Sfântul Sofronie Athonitul de la Essex, precum și cu alți Părinți Aghioriți.

Așa cum atunci când cineva intră într-o parfumerie, hainele lui se îmbibă de mireasma acelui loc, tot la fel și sfântul transmite harul lui Dumnezeu pe care îl poartă în el; înrâurește oamenii prin tradiția în care trăiește, prin modul de viață pe care îl inspiră. Atunci când un om este renăscut duhovnicește prin harul lui Dumnezeu, el transmite această viață reînnoită și celor care se apropie de el; devine un model de viață bisericească.

„Televiziunea noastră duhovnicească”

– Hristos ne îndeamnă: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt.” 1 Petru 1:16 Este posibil ca acest cuvânt să se împlinească în zilele noastre?

– Cu siguranță este posibil să se împlinească, deoarece cuvântul lui Hristos are o lucrare dumnezeiască foarte puternică. Hristos nu ne-a spus ceva care să fie cu neputință de împlinit. Acest lucru se adeverește prin sfinții care ies la lumină în fiecare epocă, chiar și în vremuri grele, cum este epoca noastră.

În ultima vreme, atât în Grecia, cât și în România, au fost canonizați noi sfinți, provenind din toate clasele sociale. Desigur, acest lucru nu înseamnă că doar cei care au fost canonizați sunt sfinți, deoarece cu toții am cunoscut oameni care L-au iubit pe Dumnezeu și pe aproapele lor cu jertfelnicie, care au păzit poruncile lui Hristos în viața lor, oriunde au trăit – în familie, singuri sau împreună cu alții, în spitale, în închisori etc. Pretutindeni Își are Dumnezeu oamenii Săi, care de multe ori sunt necunoscuți sau trecuți cu vederea de către noi, pentru că noi nu avem criteriile pentru a-i recunoaște.

Părerea că nu mai este posibil ca cineva să devină sfânt în zilele noastre vine de la diavolul, care calomniază viața în Hristos. Această concepție este și consecința faptului că am neglijat calea sfințeniei, care este pocăința – metoda curățirii, a luminării și a îndumnezeirii. Sfântul Simeon Noul Teolog consideră această concepție erezie.

Oricum, în nicio știință sau artă omul nu poate înainta și nu poate învăța tainele acesteia dacă nu urmează metoda potrivită. Același lucru se întâmplă și cu sfințenia. Toți sfinții au trecut prin curățire, luminare și au ajuns la îndumnezeire! De aceea trebuie să învățăm această metodă a sfințeniei, iar Părinții duhovnicești au menirea să-i învețe pe oameni această metodă. Această lucrare de predare a metodei sfințirii este cel mai important lucru pe care Biserica trebuie să-l facă în vremurile noastre.

– Sfinții au îndurat necazuri, lipsuri și strâmtorări. Cum să acceptăm durerea în viața noastră?

– Sfinții L-au dorit pe Hristos și au avut o mare sete de a se uni cu El, însă trăind într-o societate aflată departede Dumnezeu, s-au confruntat cu multe piedici și au trecut prin suferințe, prigoniri, au fost disprețuiți de către oameni. Cine citește viețile Proorocilor, ale Apostolilor și ale Sfinților din orice epocă, va constata acest lucru. Este exact ce spune Apostolul Pavel în capitolul al unsprezecelea din Epistola sa către Evrei.

O mare problemă a creștinilor din zilele noastre este că citesc tot felul de cărți, folosesc internetul, urmăresc site-uri care descriu starea de decădere și de îndepărtare de Dumnezeu, dar nu citesc Sfânta Scriptură și viețile sfinților, care reprezintă „televiziunea noastră duhovnicească” și „site-urile noastre duhovnicești”. De altfel, „viețile sfinților” sunt adevărata istorie a Bisericii.

Astfel, când citim în viețile sfinților cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu, dobândim curaj și trecem mai ușor peste propria noastră durere. Când iubești cu adevărat pe cineva – chiar și la nivel omenesc – nu mai iei în calcul sacrificiile. Omul de știință sau cercetătorul îndură orice greutate pentru a descoperi un secret al creației. Femeia, atunci când dorește să devină mamă, știe că va trece prin greutățile sarcinii, că în acea perioadă întregul ei organism se va transforma, știe că va trece prin durerile nașterii, prin perioada alăptării, dar își asumă totul din dragoste pentru copil, din dragoste pentru viață.

Așa se întâmplă și cu sfinții, la un alt nivel. Problema noastră este că ne place confortul, lumea simțurilor, viața patimilor, fericirea materială, care aduc cu ele un alt fel de durere, mai greu de purtat decât durerea dragostei pentru Hristos. Suferința pentru Hristos este plină de dragoste și sănătate duhovnicească, în timp ce durerea lumească este plină de boală.

„Ispita victimizării”

– Ce putem face atunci când ispitele sunt foarte puternice și ni se pare că nu le mai putem face față?

– Cred că ne place să ne victimizăm, adică să spunem că vremurile în care trăim sunt grele, că ispitele sunt multe, că suferim mai mult decât oamenii altor epoci – și de obicei facem asta pentru a ne îndreptăți pe noi înșine. Aceasta se numește „ispita victimizării”: tendința de a spune că toți ceilalți sunt de vină, mai puțin noi înșine.

Dacă însă comparăm epoca noastră cu epoca primilor creștini, cu viața creștinilor din timpul persecuțiilor, sau chiar cu viața creștinilor care trăiesc astăzi în condiții de război – de exemplu a ortodocșilor din Siria, care zilnic se confruntă cu moartea, cu boala, cu foamea, cu martiriul, cu pierderea locului de muncă din pricina credinței lor în Hristos – atunci vom vedea că noi nu suferim chiar atât de mult, ci că ne aflăm chiar într-o situație bună.

În orice caz, atunci când simțim că avem multe ispite, trebuie să ne îndreptăm către Dumnezeu, prin rugăciune și credință, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Bisericii noastre. Trebuie să citim zilnic minunații psalmi ai lui David, viețile sfinților noștri și să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima. Cine iubește, jertfește totul și nu mai simte greutățile și încercările.

– Vă rog să ne dați câteva exemple de oameni simpli care și-au purtat cu bucurie crucea încercărilor.

– De-a lungul întregii mele slujiri pastorale am cunoscut oameni binecuvântați, care au înfruntat încercările lor cu bucurie și credință în Dumnezeu.

În cazul lui am fost uimit de cum un om răzvrătit, dur, devine sfânt, cum o închisoare de maximă securitate din America, timp de 38 de ani, se preschimbă într-un schit de pustnic aghiorit, cum un condamnat la moarte se pregătește să-L întâlnească pe Hristos, cum un „deşeu al societății”, un „monstru”, așa cum era numit, s-a transformat într-un miel al lui Hristos.

Am publicat în limba greacă această corespondență pe care am purtat-o cu el, aproximativ 60 de scrisori, în care se văd minunile pe care le face Dumnezeu cu cei care voiesc să-L cunoască pe El. Absolut nimeni nu se poate scuza că nu-și poate trăi creștinește viața.

Suntem nevrednici de sfinții și eroii noștri

– Citim despre martirii care și-au dat viața cu bucurie pentru Hristos. În istoria seculară întâlnim eroi care s-au jertfit pentru un ideal. De ce noi, creștinii de astăzi, părem că nu avem același curaj și același duh de jertfă? Și cum putem să-l dobândim?

– Spunem că suntem urmașii sfinților și ai eroilor, dar, din păcate, suntem nevrednici de ei. Trăim în Biserica Ortodoxă, care a dat lumii milioane de martiri, nevoitori, sfinți din rândul mirenilor, și totuși trăim într-o mare sărăcie duhovnicească. Suntem ca niște vagabonzi care s-au aciuiat în palatele în care cândva locuiau regi și prinți, dar fără a deprinde modul lor de viață. Sub multe aspecte, suntem jalnici.

Cred că noi, clericii și creștinii de astăzi, chiar și monahii, avem o moștenire bogată și măreață și nu numai că o disprețuim, ci adesea o ignorăm sau o deformăm. În ultima vreme, văzând ce se transmite prin site-uri și, în general, prin internet, mă preocupă faptul că nu trăim Evanghelia propovăduită de Hristos și de Apostoli, ci trăim și predicăm o altă Evanghelie, a noastră. Se întâmplă ceea ce scrie Apostolul Pavel către creștinii din Galatia: „Mă mir că așa de repede vă abateți de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie” Galateni 1:6.

Evanghelia lui Hristos este o evanghelie a pocăinței, a nevoinței, a luptei împotriva diavolului. Noi urmăm „o altă evanghelie” – evanghelia fericirii lumești, a plăcerii, a iubirii de sine și a egoismului. Pretutindeni, chiar și între creștini, domină viziunea lui Epicur asupra vieții, ceea ce anticii numeau „tetrafarmacos” (gr. τετραφάρμακος, „cele patru medicamente”), care recomandă: „Nu vă temeți de Dumnezeu! Nu vă temeți de moarte, căci sufletul nu mai există după aceea! Nu vă îngrijorați, pentru că binele este ușor de dobândit! Nu vă temeți, pentru răul este ușor de îndurat!”. Este exact ceea ce a spus, atât de expresiv, Apostolul Pavel: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” 1 Corinteni 15:32. Așa trăiesc cei mai mulți creștini în vremea noastră.

Trebuie ca noi, creștinii ortodocși, să învățăm care este baza vieții creștine, anume curățirea (eliberarea de plăcere și durere), luminarea (eliberarea de uitarea și necunoașterea lui Dumnezeu) și îndumnezeirea (depășirea închipuirii), potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul. Aceasta este metoda duhovnicească a tămăduirii omului, care se rezumă la  lucrarea practică (curățirea) și la lucrarea de contemplație (luminarea și vederea lui Dumnezeu)  Trebuie să înțelegem că Biserica este un spital duhovnicesc care îl tămăduiește pe om.

Suntem niște cerșetori care Îi cer lui Dumnezeu lucruri mărunte

– Putem vorbi despre martiriu fără o jertfire propriu-zisă a vieții?

– Citind viețile sfinților, vedem clar că mărturisirea este legată de martiriu, de jertfă. O mărturisire pentru Hristos fără sacrificii și martiriu este lipsită de viață, lipsită de consistență. Iar un martiriu fără adevărata mărturisire ortodoxă nu are valoare, pentru că și un eretic poate îndura martiriul, dar dacă nu are mărturisirea adevărată, nu înseamnă că se mântuiește prin aceasta.

Aceasta înseamnă că în viața noastră trebuie să unim în fiecare zi mărturisirea cu jertfa pentru Hristos. Și acest lucru trebuie făcut în Biserică, având cuget bisericesc, într-un mod teologic curat, fără improvizații.

– Părintele Arsenie Papacioc, un Sfânt Părinte al țării noastre, spunea: „Dumnezeu nu dă daruri cerșetorilor. Le dă eroilor. Tu ești un erou răscumpărat de Hristos.” Ce să înțelegem din acest cuvânt și cum putem deveni eroi în viața creștină?

– Părintele Arsenie Papacioc exprimă în acest cuvânt întreaga teologie ortodoxă despre care vorbim în acest interviu. Cei mai mulți dintre noi ne asemănăm cu niște cerșetori care Îl roagă necontenit pe Dumnezeu să le dea sănătate, bani, slavă lumească etc. Adică ne asemănăm cu cerșetorii care stau în afara Bisericii și cer ajutor material pentru a-și rezolva o problemă punctuală. Nu putem nega că, la un nivel mai de jos al vieții duhovnicești, acest lucru se întâmplă. Însă temelia este cu totul alta: trebuie să depășim acest nivel al vieții cotidiene și să privim viața bisericească într-un mod diferit.

Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, ca să ajungem la asemănare, la îndumnezeire, să-L cunoaștem. Am văzut undeva un avion vechi, căruia i se stricase motorul, și a fost transformat într-o cafenea. Dar avionul a fost construit ca să zboare pe cer, nu ca să devină cafenea.

Din păcate, am transformat marele scop al vieții noastre – de a ajunge de la după chip la după asemănare, la îndumnezeire – în alergarea după stări de plăcere ale acestei lumi. Suntem niște cerșetori care Îi cerem lui Dumnezeu lucruri mici, și nu eroi, luptători, ostași, „cei ce iau cu sila Împărăția lui Dumnezeu”.

Sfântul Sofronie de la Essex, Athonitul, spunea că atunci când a ajuns în Sfântul Munte, primul său Părinte duhovnicesc i-a zis cum să se roage: „Să nu te adresezi lui Dumnezeu cu cereri mici, ci de la un Dumnezeu mare să ceri numai lucruri mari.”

Scopul vieții noastre este înalt: să devenim sfinți. Nu putem să-I cerem lucruri mici unui Dumnezeu mare. Cineva ar putea spune că acest lucru este greu. Însă „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” Luca 18:27. Suntem creați pentru cele mari și veșnice și nu trebuie să ne lăsăm acaparați de cele mărunte și trecătoare. Suntem vulturi ai Duhului, meniți să zburăm pe cer, nu viermi care să ne târâm pe pământ. Suntem „ființe teologice” și trebuie să urcăm dincolo de cotidian, spre teologia trăită, spre vederea Dumnezeului celui viu. Când vom înțelege acest lucru, atunci totul devine ușor și posibil prin harul lui Dumnezeu.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu pentru Revista Familia ortodoxa

Traducere de Tatiana Petrache