Chip – Icoană – Imagine

“Mulțumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (COLOSENI 1, 12 – 15).

A) Domnul nostru Iisus Hristos este Chipul Tatălui (cf. COLOSENI 1, 15).

El este Icoana Tatălui. Aceasta este o mărturisire de credinţă care adevereşte un fapt supraraţional, deci deasupra oricărei argumentaţii raţionale. Astfel, mărturisim, fără pretenţia de a înţelege, cum “Eu şi Tatăl una suntem” (In. 10, 30). De asemenea, nu ezităm să afirmăm că “cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Conform Sfântului Atanasie, „Hristos este Icoana Tatălui tocmai pentru că El Se vede în Tatăl” (ZIZIOULAS, 2007, p. 100). Revelaţional, afirmăm şi susţinem aceste idei de o importanţă teologică şi soteriologică absolută. Iată pe ce fel de teologie se fundamentează iconomia mântuirii neamului omenesc şi a lumii. De fapt, singura teologie care face posibilă denumirea mântuirii ca îndumnezeire.

Problematica doctrinară discutată de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, se axează direct în jurul deofinţiimi Fiului cu Tatăl.

B) O altă afirmaţie doctrinară de profunzime mărturisitoare este aceea conform căreia persoana umană este chipul Chipului (eikon Eikonos), adică omul este chip al lui Hristos, chip al lui Dumnezeu (NELLAS, 2002, p. 61 ș.u). Dar, niciodată n-am putea spune că persoana umană este de o fiinţă cu Dumnezeu, aşa cum spunem despre Fiul lui Dumnezeu. Sau, niciodată n-am putea susţine că omul este de o fiinţă cu Hristos Domnul, aşa cum Hristos Însuşi este de o fiinţă cu Tatăl. Consideraţia aceasta se bazează pe caracterul indubitabil al credinţei noastre creştine şi ortodoxe că firea umană şi firea divină deşi unite în Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu născut cu trup din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, sunt separate totuşi de abisul ontologic.

Şi pentru ca lucrurile să nu sune aşa de scolastic, în sensul de autonomie a raţiunii umane în faţa Adevărului supraraţional al Persoanei lui Hristos, aceeaşi Sfinţi Părinţi au concluzionat paradoxal şi totuşi ortodox că firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite în Hristos în chip „neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. S-a evitat astfel dublul pericol reprezentat de monofizismul confuzionist („neamestecat şi neschimbat”) şi de nestorianismul dioprosopist („neîmpărţit şi nedespărţit”).       

Cele de până acum, ne îndreptăţesc să urmăm cel puţin două direcţii:

1. Din premizele că Hristos este Chipul Tatălui şi că persoana umană este chipul Fiului, rezultă concluzia că persoana umană este chipul Tatălui. Până acum, din punct de vedere logico-matematic şi teologic, mărturisim unul şi acelaşi lucru. Din două premize adevărate rezultă o concluzie adevărată. Din perspectivă logică şi formală, avem trei enunţuri teoretice (două premize şi o concluzie) care se găsesc într-o relaţie teoretică sau pozitivă şi scolastică (şcolărească). E vorba de patru termeni logici: persoana Tatălui, persoana Fiului, persoana umană şi chipul divin. Logic vorbind, aceşti termeni au fost puşi în silogismul de mai sus.

Însă conţinutul ontologic al fiecărui termen ne este străin. Relaţiile dintre termeni, aşa cum le presupune silogismul, deşi corecte logic şi teologic, nu spun nimic despre conţinutul ontologic al acestor termeni. Adică, ce înseamnă, efectiv, „chipul lui Dumnezeu”. Deoarece spunem că atât persoana Fiului, cât şi persoana umană sunt chipul lui Dumnezeu. În acest punct, pentru a putea păstra distincţia calitativă dintre persoana Fiului şi persoana umană, drumul logic se bifurcă: sau acceptăm că noţiunea de „chip al lui Dumnezeu” are mai multe înţelesuri şi gradaţii conţinutistice şi semantice, sau acceptăm că persoana Fiului lui Dumnezeu se diferenţiază de persoana umană. Oricum am lua lucrurile, panteismul trebuie evitat dimpreună cu alte forme de-ale lui ca monofizismul şi monoenergismul.

Astfel, Hristologia Ortodoxă clarifică lucrurile vorbind despre Persoana lui Hristos şi despre firea dumnezeiască şi firea umană care conlocuiesc în El neamestecat şi neîmpărţit.

Iar în ceea ce priveşte noţiunea „chipului lui Dumnezeu”, lucrurile se pot clarifica oarecum vorbind despre modul în care este/posedă Fiul Chipul lui Dumnezeu şi modul în care este/posedă persoana umană acest Chip. Înţelegerea învăţăturii Bisericii despre „natură şi har” ne poate lămuri mai mult în această privinţă. Pentru că Chipul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi, altfel s-ar cădea în prăpastia incomensurabilă şi irecuperabilă a depărtării divinului de uman. Aceasta pentru a evita şi dioprosopismul ca mamă a tuturor pluralismelor religioase, ireconciliabile dpdv relaţional şi comunional, ce-l promovează pe Deus absconditus, aflat la o distanţă irecuperabilă faţă de creaţia Sa şi faţă de om. 

1. Pentru a putea păstra distanţa optimă sau, aşa cum se exprimă inspirat părintele Stăniloae, intervalul, este necesară plonjarea în domeniul ontologiei teologice şi antropologice. În cele din urmă, deşi între firea divină şi firea umană a Mântuitorului Hristos însuşirile se comunică, totuşi fiinţial vorbind, firile rămân ceea ce sunt şi nu se transformă una în alta. Ele rămân neîmpărţite şi nedespărţite în Persoana Domnului Hristos, dar, în acelaşi timp, nici nu se amestecă, nici nu se schimbă una cu alta sau una în alta.

Ceea ce face ca nimeni niciodată să nu poată susţine că se poate pune    semnul egalităţii între faptul că Fiul este chipul lui Dumnezeu şi omul este chipul lui Dumnezeu, este tocmai modul în care există Fiul veşnic al Tatălui şi modul în care apare în existenţă omul. Ne referim aici la ceea ce Crezul ortodox mărturiseşte atunci când spune despre Domnul Hristos că este „născut, iar nu făcut”. Fiul lui Dumnezeu Se naşte din veci din Tatăl, pe câtă vreme omul este făcut în timp de Tatăl cu împreună lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh. „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (FACERE, 1, 26).

Fiul este prin naştere mai înainte de toţi vecii şi prin fiinţă chipul Tatălui, iar omul este prin facere după chipul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Am putea să ne exprimăm şi altfel: Fiul este Chipul Tatălui, iar persoana umană este după Chipul Tatălui.  De aceea pe Dumnezeu Îl adorăm şi pe sfinţi îi cinstim.

C) Până acum, am văzut noţiunea de chip (eikon) se referă atât la teologia intratrinitară, cât şi la teologia extratrinitară sau iconomică. Fiul este Chipul Tatălui, dar şi omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Lucrurile merg însă şi mai departe.

Termenul de „chip” defineşte şi icoana ca obiect de cult. Icoana poate reprezenta chipul lui Dumnezeu, chipul Maicii Domnului, chipul unui înger, chipul unui sfânt. Deja simţim că e vorba despre altceva. Este deja un truism că noi nu ne închinăm materiei din care e făcută icoana, ci persoanei pe care ea o reprezintă. Nu ne închinăm materiei, ci chipului reprezentat. Şi tocmai pentru că unul dintre temeiurile cinstirii icoanelor este „chipul divin din om”, ne putem întreba la ce anume se raportează conţinutul chipului unei icoane de sfânt (REMETE, 1997, p. 280). Sau la ce anume se raportează conţinutul chipului unei icoane a Domnului Hristos sau a Maicii Domnului.

Desigur că răspunsul cel mai la îndemână este că noi vedem într-o icoană chipul trupesc al sfântului reprezentat în icoana respectivă. Şi, într-adevăr, până la un punct aşa este. Vedem un trup alungit spre cer ca un vector al eshatonului şi ca o chemare la subţierea materiei şi a cărnii în scopul desăvârşirii de sine. Dar, cu siguranţă, nu numai atât.

Pentru a înţelege mai bine lucrurile, voi apela la ceea ce genetica, psihologia şi pedagogia numeşte genotip şi fenotip. Genotipul se referă la toate datele informaţionale pe care le cuprinde genomul uman in se, fenotipul constituindu-se la nivelul intersecţiei experienţiale a acestor date şi informaţii cu diferite contexte de viaţă şi influenţe ale mediului educaţional sau de alt fel (CREȚU, 2009, p. 70). Aşadar, nimic nu e bătut în cuie, personalitatea umană formându-se prin această dublă determinare şi care presupune atât datele genetice, cât şi dinamica experienţială a libertăţii umane.

Probabil că acum ne apare mai clar la ce anume ne referim când spunem că ne închinăm chipului unui sfânt dintr-o icoană. Adică, nu ne închinăm chipului fizic al persoanei sfântului deşi icoana îl include, cum spuneam, şi pe acesta, şi nici doar pur şi simplu „chipului lui Dumnezeu” din sfântul respectiv, ci roadelor duhovniceşti care apar la crucea pe care exercitarea ascetică a libertăţii sfântului o face cu potenţialităţile cuprinse în chipul divin al sfântului în cauză. Ne găsim acum exact în miezul explicativ al cuvintelor din cartea Facerii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (FACERE, 1, 26).

Atunci când ne închinăm icoanei unui sfânt, putem spune că ne închinăm chipului persoanei înduhovnicite şi destinate locuirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că icoana nu se face retrospectiv, cu gândul la trecut, ci privind spre viitorul transcendent al existenţei personale umane îndumnezeite (ZIZIOULAS, 2007, pp. 99 – 100).

D) Ultimul punct pe agenda acestui studiu include câteva referinţe despre imagine şi icoană. Nu despre imagine ca tablou sau ca portret e vorba aici, ci despre imaginea de sine, despre convingerea pe care o avem despre noi înşine (ANDRE & LELORD, 2003, p. 15). Cu siguranţă că multe persoane nu se gândesc la ele însele ca imago Dei, ca chip al lui Dumnezeu. Reperele lor nu sunt cele teologice, teocentrice, vizate fiind „oglinzi” externe. Oamenii de azi trăiesc foarte mult de pe urma imaginii de sine aşa cum şi-o văd proiectată în părerile celor din jur. Poate că omul contemporan constată o sete inconturnabilă care nu poate fi satisfăcută de nimic din ceea ce-l înconjoară şi, uneori, poate avea intuiţia că este mult mai mult decât ceea ce face, spune şi simte ca răspuns la expectanţele societăţii. El nu vrea, însă, să-şi concentreze atenţia pe „misterul materiei înduhovnicite” (STĂNILOAE, 1978, p. 414 ș.u.). Rămâne prizonier în chingile materiei destranscendentalizate, prinsă într-o imaginară autogenerare spontanee (PAULESCU, 1944, p. 221 ș.u.). Nu chipul lui Dumnezeu din el e sursa şi modelul desăvârşirii, axându-se pe mimetismul manechinilor de tot felul şi pe ofertele fade ale vedetelor ciopârţite estetic de propria lor imagine de sine scăzută.

Care este soluţia? Întoarcerea spre sine ca locaş al Împărăţiei lui Dumnezeu (LUCA 17, 21). Ca locaş al Împărăţiei lui Dumnezeu cu tot cu Împăratul: „Împărate ceresc, Mângâietorule,…vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte bunule sufletele noastre”. Mulţi ştim ce trebuie făcut ca să ne schimbăm viaţa în bine, însă nu avem puterea să o facem. Mizeria cultului imaginii de sine vărsată în noi pe toate canalele, trebuie mai întâi curăţată şi aruncată afară din noi, pentru a face loc luminii să se sălăşluiască întru noi.

Ne-am învăţat să ne vedem doar în anumite oglinzi. Şi nu tocmai curate. Imaginea despre sine pe care aceste oglinzi o reflectă nu e cea adevărată. Nici oglinzile nu sunt curate, nici cei care se oglindesc în ele nu se văd în adevărul lor, aşa cum sunt.

Icoana este o oglindă. Privind la icoană, ne vedem şi pe noi înşine mai curat, mai aproape de realitate. În prezenţa întunericului sau, mai exact, în absenţa luminii nu pot vedea cu adevărat cât de murdar sunt. Lumina icoanei însă, îmi dă posibilitatea de a mă vedea mai bine şi, e posibil, ca de aici să înceapă vindecarea imaginii de sine. „…adevărul unei fiinţe nu este „e conceput” decât în şi prin „oglinda” unei alte fiinţe” (ZIZIOULAS, 2007, p. 100).

Icoana îmi arată o fiinţă personală desăvârşită. În icoana unui sfânt, pot vedea un om ca şi mine, un chip al lui Dumnezeu la fel ca şi mine, dar care a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Cred că abia acum mă aflu pe calea cea bună a adevăratei imagini de sine, ca chip al lui Dumnezeu. Iar capacitatea materiei de a-mi comunica harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor prin icoană, sau, mai precis, prin împlinirea chipului lui Dumnezeu de către sfântul din icoană în propria lui viaţă, mă face să exclam odată cu psalmistul: „Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Psalmul 150, 1).

BIBLIOGRAFIE:

1. CREŢU, Daniela & NICU, Adriana, (2009). Pedagogie, Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”.
2. LELORD, Francois & ANDRE, Christophe, (2003). Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, Bucureşti: Editura Trei.
3. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Persepctive pentro o antropologie ortodoxă, Sibiu: Deisis.
4. PAULESCU, N. C., (1994). Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Bucureşti: Fundaţia regală pentru literatură şi artă.
5. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.
6. STĂNILOAE, Dumitru, (1978), Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
7. ZIZIOULAS, Ioannis, (1997). Fiinţa eclesială, Bucureşti: Editura Bizantină.