Contextul apologetico-patristic al definirii teologiei icoanei

Importanţa Sfântului Ioan Damaschin pentru teologia patristică se justifică prin dimensiunea sintetică a învăţăturii sale dogmatice, fiind socotit în acest sens „ultimul părinte bisericesc”.

Era originar din Siria, venind pe lume într-o familie nobiliară creştină, parte importantă a aristocraţiei sarazino-arabe de la Damasc. Contextul istoric nu era nici pe departe favorabil creştinismului sirian, ci mai degrabă dezavantajos, cu puţin timp înainte de naşterea sa confirmându-se în cetate ocupaţia arabă prin statornicirea politică a califilor musulmani. Familia sfântului are în această etapă o misiune ingrată, bunicul său, Mansour, fiind cel care a avut greaua sarcină de a trata capitularea Damascului (la 4 septembrie 635). Datorită calităţilor sale alese, Mansour este păstrat în administraţia imperială, fiind mai apoi urmat de fiul său, Sergiu (tatăl Sfântului Ioan Damaschin). Despre el s-a menţionat că „a făcut uz de poziţia sa pentru a-i apăra pe creştini şi diversele locuri sacre creştine de la distrugere”.

Sfântul Ioan Damaschin s-a bucurat dintru început de o educaţie aleasă, fiind îndrumat de un monah latin-italian, pe nume Cosma, pe care tatăl său îl răscumpărase din robie. La anul 718, în vremea califului Omar II (717-720), sfântul este numit în demnitatea tatălui său. La scurt timp, califul dezlănţuie o aspră prigoană împotriva creştinilor şi, în semn de protest, Sfântul Ioan se retrage din viaţa publică, îşi vinde averile şi intră în Mănăstirea „Sfântul Sava”, aproape de Ierusalim, alături de dascălul şi fratele său (adoptiv), Cosma. Văzând în el harul lui Dumnezeu şi dragostea jertfelnică pentru nevoinţă şi pentru adevărata ­învăţătură, Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îl hirotoneşte preot, rânduindu-l totodată pe Cosma în scaunul de Episcop al Maiumei (754). „Deşi retras din viaţa publică, Sfântul Ioan se angajează activ în controversele vremii, dezlănţuind o luptă aprigă împotriva duşmanilor icoanelor. În consecinţă, el va fi anatematizat de sinodul iconoclast din 754, alături de Patriarhul Gherman şi Gheor­ghe de Cipru. Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea. Totodată, el se va angaja şi în disputele teologice, apărând doctrina ortodoxă niceeană împotriva monofizitismului, nestorianismului, iacobismului, maniheilor şi a islamului” (vezi: Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p. 397). A trecut la cele veşnice în anul 749, la mănăstirea sa de metanie, unde a fost şi înmormântat.

Moştenirea teologică a Sfântului Ioan Damaschin este de-a dreptul impresionantă, împletind în mod unic experienţa dogmatică, apologetică, polemică, moral-ascetică, exegetică sau imnografică. Sunt cunoscute în acest sens lucrările sale: Izvorul cunoaşterii sau Dogmatica, Despre Sfânta Treime, Trei cuvântări apologetice contra celor care resping sfintele icoane, Comentariu la epistolele pauline, precum şi numeroase epistole şi cuvântări  la Maica Domnului, la praznice şi la sfinţi.

Erudiţia prolifică a operei Sfântului Ioan Damaschin se justifică printr-o bogată bibliografie patristică de care dispunea şi pe care negreşit şi-a asimilat-o. De altfel, este bine cunoscut că „Orientul a conservat, în ciuda numărului enorm de volume distruse de Diocleţian, preţioase colecţii de manuscrie. Biblioteca lui Alexandru al Ierusalimului a devenit biblioteca Sfântului Mormânt; putând fi salvată de la distrugere... Biblioteca lui Pamfil al Cezareei, de care s-a folosit Eusebiu, salvată de asemenea, avusese de suferit, mare parte din manuscrise fiind recopiate. Sfântul Constantin cel Mare a furnizat fonduri generoase pentru refacerea ei. Augustin, Ieronim, Rufin au avut un rol important în acest sens, fiind deopotrivă căutători de noutăţi şi excelenţi copişti... Este adevărat că, mai pe urmă, după ce perşii şi ­arabii au trecut, Ierusalimul a reuşit să plătească la timp pentru a scăpa de distrugere; Mănăstirea «Sfântul Sava», aşezată lăturalnic, nu a fost distrusă decât după 30 de ani de la moartea Sfântului Ioan Damaschin; colecţiile de cărţi, din Ierusalim şi din împrejurimi, au oferit astfel sfântului nostru numeroase resurse bibliografice” (C. Chevalier, „La mariologie de Saint Jean Damascene”, în Orientalia Christiana Analecta, vol. 109/1936, p. 29).

Cele trei apologii în suportul sfintelor icoane au fost pe deplin asumate de sfântul părinte, care a suferit în consecinţă excomunicarea şi prigoana autorităţilor bisericeşti iconoclaste. Acest proces demonic de scoatere a icoanelor din Biserică începuse din vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), care a dat în acest sens două edicte iconoclaste: primul în 724 şi cel de-al doilea în 729. Socotindu-se deopotrivă împărat şi preot, Leon era convins că are tot dreptul să legifereze în materie de viaţă şi învăţătură bisericească. „Bulgărele de zăpadă”, care la început nu putea speria decât o vrabie, a luat proporţii şi a ajuns în scurt timp să schimbe radical viaţa eclesială, mergând până la persecuţie şi moarte. Singurii care au reuşit să se împotrivească cu adevărat şi în mod total acestor inacceptabile ingerinţe au fost monahii! Între ei, la locul cel mai înalt a răsunat vocea Sfântului Ioan Damaschin. El a protestat în primul rând „ față de faptul că Leon Isaurul îşi ia asupra sa drepturi sinodale. Principiului cezaro-papist al împăratului, Damaschin îi opune principiul sinodal, singurul justificat de Ortodoxie, de a legifera în materie de credinţă. Vede în titulatura lui Leon Isaurul o primejdie de moarte pentru fiinţa şi existenţa Bisericii. Împăratul nu poate legiui în Biserică, deoarece Apostolul Pavel spune că Biserica este condusă de apostoli, de profeţi, de păstori şi de dascăli (I Cor. 12, 28)” (pr. prof. Dumitru Fecioru, „Introducere” la Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane. Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 17).

Pentru că a avut îndrăzneala să se ridice împotriva decretelor imperiale iconoclaste şi împotriva tuturor celor care necinsteau sfintele icoane, Sfântul Ioan Damaschin a fost acuzat de „trădare”. Prin hotărârile sinodului iconomah de la Hiera, „arabul Mansour” devenea „trădător al imperiului creştin” şi „oricine deţinea şi difuza în imperiu scrierile unei astfel de persoane devenea complice la ­înaltă trădare şi pedepsibil ca atare”. Din acest considerent, scrierile apologetice ale sfântului părinte nu au fost imediat folosite şi asimilate, ele pătrunzând ulterior în lumea bizantină „pe filiera imnografică şi omiletică abia după triumful definitiv al icoanelor din 843, pomenirea sa în 4 decembrie fiind introdusă în Sinaxarul constantinopolitan” [diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic. 1 Definind dogmatic sfintele icoane (691-810), Ed. Deisis, Sibiu 2020, p. 42].

În lupta sa împotriva ereziei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin a biruit nu prin influenţa puterii politice sau autoritatea înal­telor slujiri bisericeşti, ci prin cuvântul său puternic şi de Dumnezeu însufleţit. Teologia sa despre sfintele icoane a câştigat ulterior reverberaţii doctrinare adânci, fiind certificată ca adevăr de credinţă al Bisericii. Iată ce spune despre datoria închinării şi sensul adevărat al icoanei: „Icoană/ imagine este o asemănare care trasează conturul prototipului/ originalului său având împreună cu ea şi faptul de a avea o diferenţă faţă de el; fiindcă icoana nu seamănă în toate cu arhetipul/ modelul ei. Prin urmare, Icoană/ Imagine vie, naturală şi invariabilă a Dumnezului celui nevăzut (cf. Col. 1, 15) este Fiul, Care poartă întreg în Sine Însuşi pe Tatăl, având în toate identitatea cu El” (Sfântul Ioan din Damasc, Cuvânt împotriva celor care resping veneratele şi sfintele icoane, I.9, apud Ibidem, p. 63).

Ziarul Lumina