Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 71

Supremația Constituției de la teorie la realitate (2)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constitutia;
Aspecte constituționale și teologice
Comportamentul constituțional loial
 

 I. Semnificații ale obligației de loialitate constituțională

 Obligația autorităților, respectiv a parlamentului și executivului de a avea un comportament constituțional loial a fost pentru prima data stipulată în jurisprudența Consiliului Constituțional Francez, care este instanța constituțională a Franței.

 Această obligație este regăsită în atribuțiile pe care le au autoritățile statului de a interpreta și aplica normele constituționale. Ea nu se reduce numai la simpla cerință de legalitate a actelor și dispozițiilor guvernanților, adică la respectarea formală a legii. Activitatea normativă de elaborare a legii trebuie să fie continuată cu activitatea de aplicare a normelor; în vederea aplicării, prima operaţiune logică de efectuat este interpretarea acestora.

 Atât Constituţia cât şi legea se prezintă ca un ansamblu de norme juridice, însă aceste norme sunt exprimate sub forma unui text normativ. Ceea ce constituie obiect al interpretării nu sunt normele juridice, ci textul legii sau al Constituţiei. Un text de lege poate să cuprindă mai multe norme juridice. Dintr-un text constituţio­nal poate fi dedusă o normă constituţională pe cale de interpretare. Textul Constituţiei este redactat în termeni generali ceea ce influenţează gradul de determinare a normelor constituţionale. Prin interpretare normele constituţionale sunt identificate şi determinate.

 Mai trebuie subliniat faptul că o Constituţie poate cuprinde anumite principii care nu sunt clar exprimate expresis verbis, dar ele pot fi deduse prin interpretarea sistematică a altor norme.

 În sensul celor arătate mai sus, în literatura de specialitate s-a precizat: „Gradul de determinare al normelor constituţionale prin textul legii fundamentale poate justifica necesitatea interpretării. Normele din Constituţie se pretează foarte bine unei evoluţii a cursului lor, pentru că textul este prin excelenţă imprecis, formulat în termeni generali. Superioritatea formală a Constituţiei, rigiditatea sa, împiedică revizuirea ei la intervale foarte scurte şi atunci interpretarea rămâne singura cale de adoptare a conţinutului normativ, de regulă mai vechi, la realitatea socială aflată în permanentă schimbare. Sensul normelor constituționale fiind prin însăşi natura lor, acela de maximă generalitate, determinarea sa exactă depinde de voinţa interpretului”[1].

 Justificarea ştiinţifică a interpretării rezultă din necesitatea de a asigura efecti­vi­tate normelor cuprinse atât în Constituţie cât şi în legi, prin intermediul unor instituţii care desfăşoară în principal activi­tatea de interpretare a normelor edictate de autor. Aceste instituţii sunt în primul rând instanţele judecătoreşti şi cele constituţionale.

Este necesar să existe autorităţi publice independente care să aibă competenţa de a interpreta Consti­tuţia şi în acest fel de a examina conformitatea dintre lege şi Constituţie. În cadrul modelului european de justiţie constituţională aceste autorităţi sunt Tribunalele şi Curţile Constituţionale.

 Verificarea conformităţii unui act normativ cu normele constituţionale, instituţie care reprezintă controlul de constituţionalitate al legilor, nu înseamnă o comparaţie formală sau o juxtapunere mecanică a celor două categorii de norme, ci o operă com­plexă bazată pe tehnicile şi procedeele de interpretare atât a legii cât şi a Constituţiei.

 Prin urmare, necesitatea interpretării Constituţiei este o condiţie a aplicării aces­teia şi a asigurării supremaţiei acesteia. Controlul de constituţionalitate al legilor este în esenţă o activitate de interpretare atât a Constituţiei, cât şi al legii.

 Jurisprudența constituțională prin opera de interpretare și aplicare a normelor Constituției poate contribui la relevarea sensurilor și semnificațiilor conținutului normelor Constituției, unele dintre acestea fiind explicit cuprinse în conținutul normei interpretate iar altele numai implicit. Contribuția jurisprudenței constituționale la edificarea conținutului normelor Legii Fundamentale, o considerăm noi a fi o operă de construcție juridică a conținutului normei interpretate constând în noile valențe relevate ale formei explicite și mai ales implicite a normelor. Desigur opera de construcție a conținutului normelor constituționale nu reprezintă o adăogare la norma juridică a unor elemente care depășesc intenția legiuitorului constituant sau sunt contrare voinței acestuia. Curtea Constituțională, având în vedere caracteristicile sistemului nostru juridic nu poate crea norme juridice, nu poate să se substituie legiuitorului. Instanța noastră constituțională este, așa cum se afirmă în mod constant în literatura de specialitate un „legiuitor negativ” pentru că nu are competența de a crea norme de drept, ci numai de a constata neconstituționalitatea normei juridice analizate. Curtea Constituțională, la fel că oricare altă instanță, nu creează dreptul, ci „spune dreptul”, exprimă prin deciziile pronunțate conținutul explicit sau implicit al normei constituționale interpretate și aplicate.

 În opinia noastră Curtea Constituțională nu poate fi caracterizată numai prin sintagma „legiuitor negativ”, ci are un rol pozitiv important prin opera jurisprudențială la construcția conținutului normativ al Constituției și în mod deosebit construcția conținutului unor principii generale ale dreptului formulate explicit sau implicit de normele Legii Fundamentale.

 Explicația științifică a operei constructive pe cale jurisprudențială a conținutului normativ al Constituției dar și a a unor principii generale ale dreptului constă, în opinia noastră în dialectica raportului abstract și concret, general și particular, care se manifestă în sfera raporturilor complexe dintre normele juridice iar pe de altă parte realitatea socială la care se aplică. Generalitatea normei juridice inclusiv a normei constituționale, caracterul abstract al formulării normative trebuie să se aplice și mai mult trebuie să corespundă, să fie adecvate realității sociale concrete și faptelor particulare. Aspectul contradictoriu constă în aceea că socialul în toate formele sale, inclusiv prin formele instituționale statale sau nestatale, este într-o continuă evoluție sau chiar involuție, într-o continuă schimbare, prezintă o diversitate existențială în permanentă mișcare, spre deosebire de caracterul relativ stabil al normei constituționale dat de generalitatea reglementării juridice, dar și de necesitatea garantării supremației Constituției, care deși se aplică individualului îl exclude din conținutul normativ. Aristotel spunea că noi putem cunoaște numai generalul, dar ceea ce există este numai individualul.

 În vechea sa redactare, mai înainte de revizuirea Constituţiei, Legea nr. 47/1992 interzicea Curţii Constituţionale să interpreteze actele normative care fac obiectul controlului de constituţionalitate. În mod firesc, actuala reglementare a eliminat această interdicţie deoarece activitatea de verificare a conformităţii reglementărilor normative cu prevederile Constituţiei pe care o realizează judecătorul constituţional, este în esenţă şi o operă de aplicare a dreptului care are la bază interpretarea normelor juridice.

 Curtea Constituţională participă la realizarea funcţiei legislative în stat, dar nu ca legiuitor pozitiv, ci ca legiuitor negativ a cărui menire este să elimine „veninul de neconstituţionalitate” dintr-un act normativ. De aceea, prin atribuţiile sale, Curtea nu se subrogă activităţii Parlamentului, deoarece modificarea, completarea sau abro­garea unei legi este un atribut exclusiv al Parlamentului.

 Interpretare constructivă prin jurisprudenţă de către Curtea Constituţională a Legii Fundamentale rezultă şi din rolul acestei instituţii de a „sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru şi control reciproc”. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu toate criticile exprimate de unii autori, rămâne fundamentul exercitării democratice a puterii statale şi principala garanţie constituţională a evitării excesului sau abuzului de putere din partea vreunei autorităţi a statului.

 Relaţiile dintre autorităţile statului au un caracter complex, dar care trebuie să asigure şi buna funcţionare a acestora cu respectarea principiului legalităţii şi a supremaţiei Constituţiei. Pentru realizarea acestui deziderat este foarte important să se menţină echilibrul statal în toate formele şi variantele acestuia inclusiv ca echilibru social.

 Separaţia şi echilibrul puterilor nu mai priveşte doar puterile clasice (legislativă, executivă şi judecătorească). Acestor puteri li se adaugă altele care dau noi dimen­siuni acestui principiu clasic. Relaţiile dintre participanţii la viaţa statală şi socială pot genera şi conflicte care trebuie să fie soluţionate pentru a se menţine echilibrul puterilor. Unele constituţii se referă la litigii de drept public (Constituţia Germaniei – art. 93), la conflicte de competenţă între stat şi comunităţile autonome, sau conflicte de atribuţii între puterile statului, între stat şi regiuni şi între regiuni (Constituţia Italiei – art. 134). Constituţia României vorbeşte de conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice (art. 146 lit. c) şi reglementează funcţia de mediere între puterile statului pe care o exercită Preşedintele.

 Curtea Constituţională este un important garant al separaţiei şi echilibrului pute­rilor statului, deoarece soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice şi prin atribuţiile pe care le are în materia controlului de constituţionalitate prealabil legilor şi verificarea constituţionalităţii regulamentelor camerelor intervine în asigurarea echilibrului dintre majoritatea şi minoritatea parlamentară, asigurându-se în mod efectiv dreptul opoziţiei de a se exprima.

 Curtea Constituţională este un garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Acest rol fundamental al instanţei constituţionale în statul de drept este realizat prin interpretarea jurisprudenţială a Constituţiei şi a legilor În principiu, trei sunt garanţiile esenţiale de ordin constituţio­nal privind drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti instituite prin Constituţie:

a) supremaţia Constituţiei;

b) caracterul rigid al Constituţiei;

c) accesul cetăţenilor la controlul constituţionalităţii legii şi la controlul legalităţii actelor subordonate legii.

În România, procedura excepţiei de neconstituţionalitate asigură accesul indirect al cetăţenilor la justiţia constituţională.

 Obligația de interpretare și aplicare corectă a Constituției și a legii revine și guvernanților, respectiv Președinte, Parlament și Guvern, în raport cu atribuțiile pe care le au. Activitatea de interpretare a normelor constituționale și în general a normelor legale realizată de guvernanți trebuie să corespundă unor imperative minimale formale:

  • interdicția de a nu schimba sensul sau finalitatea normei interpretate;
  • interdicția de a nu adăoga prin interpretare la textul normativ interpretat;
  • obligația de a respecta sensul și finalitatea normei constituționale;
  • obligația de a da eficiență normei legale interpretate.

 Acestea sunt cerințe formale care se înscriu în noțiunea de comportament constituțional loial.

 Constatăm că în activitate legislativă, interpretativă și de aplicare a normelor constituționale de multe ori Președintele, Parlamentul și Guvernul nu respectă aceste cerințe minimale ale unui comportament constituțional loial. Jurisprudența constituținală la care am făcut referire în prima parte a acestui studiu este un argument în acest sens, fără a fi singular.

 Obligația constituțională pe care o au guvernanții de a avea un comportament constitutional loial față de conținutul normativ dar și scopul Constituției este și o expresie a cerinței de legitimitate pe care trebuie să o îndeplinească actele normative, precum și măsurile și dispozițiile guvernamentale adoptate. Pentru a fi expresia unui comportament constitutional loial, actele juridice și politice ale Parlamentului și ale executivului trebuie să fie nu numai legale, adică să corespundă formal Constituției, dar și legitime. Legitimitatea unui act juridic, individual sau normative relevă cerința potrivit căreia, actul în cauză trebuie să corespundă nu numai literei legii (Constituției), dar și spiritului ei.

 Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie să caracterizeze actele juridice ale autorităţilor publice, are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală scrisă stabilită de către puterile publice după deliberare şi comportând acceptarea directă sau indirectă a guvernanţilor[2].

            Ion Deleanu o defineşte drept „actul ce cuprinde reguli generale şi obligatorii sancţionate prin forţa de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere şi care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei”[3]. Starea de legalitate în activitatea autorităţilor publice se fundamentează pe conceptele de supremaţie a constituţiei şi supremaţia legii.

Legalitatea actelor juridice ale autorităţilor publice implică următoarele cerinţe:

  • actul juridic să fie emis cu respectarea competenţei prevăzută de lege;
  • actul juridic să fie emis în conformitate cu procedura prevăzută de lege;
  • actul juridic să respecte normele de drept superioare ca forţă juridică.

            „Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnificaţii şi care formează obiectul de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie şi alte discipline. Semnificaţiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii; legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guvernări; legitimitatea sistemului politic etc.

Conceptul de legitimitate poate fi aplicat şi în cazul actelor juridice emise de autorităţile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea atribuţiilor.

            Aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autorităţilor statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcţiilor statale presupune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt investite sau altfel spus dreptul de apreciere al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii, ca dimensiune a statului de drept.

            În opinia noastră, legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimităţii actelor juridice ale autorităţilor publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităţilor publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective şi este adecvat situaţiei de fapt care îl determină şi scopului legii. Legitimitatea face distincţia dintre puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului, iar pe de altă parte, excesul de putere.

            Nu toate actele juridice care îndeplinesc condiţiile de legalitate sunt şi legitime. Un act juridic care respectă condiţiile formale de legalitate, dar care generează discriminări sau privilegii sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu este adecvat situaţiei de fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităţilor administraţiei publice trebuie înţeleasă şi aplicată în raport cu principiul supremaţiei Constituţiei.

 În consecință, un act juridic normativ sau individual, o măsură dispusă de guvernanți, pentru a fi legitimă și prin aceasta constituțională trebuie să fie nu numai legală, adică să corespundă formal normelor constituționale, dar și legitimă, în sensul de a fi adecvată situației de fapt la care se referă și totodată sensurilor explicite sau implicite ale normei constituționale, scopului Legii Fundamentale. Criteriul cel mai important pentru constatarea sau nu a condiției de legitimitate este principiul proporționalității la care am făcut referire și în alte studii.

 Sunt semnificative preocupările doctrinarilor români contemporani de a stabili conotaţiile proporţionalităţi.[4] Autorul menţionat consideră ca fiind propriu proporţionalităţii sintagma „justul echilibru”. Se exprimă ideea că: „Proporţionalitatea sau justul echilibru este forma obiectivă de tranşare in concreto a unei situaţii juridice determinate. Ea se poate înfăţişa şi in abstracto, dar astfel rămâne o exigenţă esenţialmente sau exclusiv formală fără efect util„[5] Răspunzând la întrebarea care sunt structurile constitutive ale proporţionalităţii acelaşi autor subliniază ideea de „raport„ care este specifică proporţionalităţii. Spre deosebire de matematică, în drept proporţionalitatea nu este un raport cantitativ, ci este o problemă de ordin calitativ, „exprimând exigenţa unei adecvări între un obiectiv legitim …mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestui obiectiv şi rezultatul sau efectul produs prin punerea în operă a acestor mijloace. Proporţionalitatea marchează trecerea de la un raţionament bazat pe o logică binară la un raţionament bazat pe o logică graduală„[6]

Se poate vorbi astfel de un „raţionament dialectic, consubstanţial de proporţionalitate„ sau cum l-am numit noi „raţionament de proporţionalitate„ bazat pe un raport comparativ de natură calitativă, specific unui silogism juridic valoric menit să depăşească formalismul dimensiunii abstracte şi impersonale a normei juridice şi să ridice astfel particularul la nivelul universalului concret. De exemplu, principiul egalităţii, consacrat ca unul dintre fundamentele dreptului şi al oricărei societăţi democratice, din perspectiva proporţionalităţii care realizează un raport logic, valoric între elemente diferite în concretul lor, îşi depăşeşte caracterul abstract şi inevitabila tendinţă de uniformizare, regăsindu-se ca universal concret în legătura dialectică dintre norma juridică abstractă şi diversul realităţii. Aplicând „raţionamentul de proporţionalitate”se poate spune că principiul egalităţii, privit în dimensiunea sa formal cantitativă este un caz particular al principiului proporţionalităţii.[7]

În finalul acestei succinte analize doctrinare asupra principiului proporţionalităţii menţionăm concluzia profesorului Ion Deleanu, la care subscriem: „Astfel zis şi pe scurt, punerea în operă a proporţionalităţii – contextualizată şi circumstanţiată – implică trecerea de la regulă la metaregulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în faţa normei juridice la descoperirea şi valorizarea sensului şi a scopului ei. Criteriul de referinţă într-un astfel de raţionament îl constituie, mai presus de toate, idealurile şi valorile unei societăţi democratice, ca unic model politic luat în considerare prin Convenţie (Convenţia „europeană” pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s.n.) şi, de altfel, singurul care este compatibil cu ea„[8].

Din nefericire, în stadiul actual al sistemului juridic românesc cerința de legitimitate a legilor și nu nuamai nu poate fi verificată prin controlul de constituționalitate al Curții Constituționale. Este trist să cănstatăm că în prezent, în exercitarea atribuțiilor de guvernare, cae care exercită puterea statală, se preocupă și de multe ori nici atât de cerințele de legalitate, corespondența formală a unui act juridic adoptat cu normele constituționale și foarte puțin sau de loc de îndeplinirea cerinței de legitimitate. Consecința unui asemenea comportament în exercitarea atribuțiilor de guvernare, care încalcă obligația de loialitate față de Constituție, dar în primul rând față de poporul român este excesul și abuzul de putere cu consecințe grave asupra respectării, apărării și promovării tradițiilor și valorilor de credință ortodoxe ale poporului român, afirmării interesului public și nu personal, exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale importante.

 Aspectele mau sus prezentate nu epuizează obligația de loialitate constituțională. Ele se referă mai mult la conținutul juridic al acestei obligații. Este necesar, cum spune Mântuitorul’’ să mânăm mai la adânc’’. (Luca, 5, 4). Pentru a avea un comportament constituțional loial față de poporul român și față de Constituție ar trebui să se raporteze permanent la Dumnezeu, să ia aminte și să țină cont de dreapta credință ortodoxă a poporului român. Cei ce exercită în prezent temporar puterea statală ar trebui să aibă în minte și în inimă cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăoga vouă”. (Matei, 6, 33).

Pentru a nu rămâne în atotsuficența părere de sine, pentru a nu se identifica cu însăși puterea pe care o exercită temporar, pentru a nu trăi și a se manifesta în viața publică prin orgoliul nemăsurat al interesului propriu dar și al fariseismului tot mai evident, pentru a nu fi contaminați de slava deșartă, guvernanții actuali ar trebui să aibă permanent în minte, în conștiință și în inimă cuvintele Mântuitorlui: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 4-5).

Conduita creștin ortodoxă a celor ce exercită puterea statală ar trebui să fie conform cuvintelor Părintelui Teofil Părăian: „Mai întâi este Dumnezeu și apoi omul, iar omul numai prin Dumnezeu”.

 De o astfel de conduită creștină și loială față de poporul român au dat dovadă mulți dintre voievozii și domnitorii români chiar și în vremurile când nu existau constituții sau legi scrise. Conștiința creștină ortodoxă era mai puternică la aceștia decât orice acte normative care să-i oblige, fapt care nu mai există în prezent. Câteva exemple sunt edificatoare.

Sfântul Neagoe Basarab rămâne peste veacuri ca un bun creștin și un bun conducător de țară, prin opera sa excepțională de ctitor de Biserici (în mod deosebit Mânăstirea Curtea de Argeș) și prin contribuția sa scrisă la spiritualitatea și cultura creștină a poporului român.

Sfântul Ștefan cel Mare, un exemplu de domnitor creștin atât prin opera sa pentru apărarea și promovarea dreptei credințe ortodoxe, prin bisericile ctitorite dar și prin lupta sa eroică pentru apărarea teritoriului și ființei poporului român.

Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a mărturisit și apărat cu prețul vieții lui, a băieților lui și a sfetnicului său, Ianache, dreapta credință ortodoxă, a fost un mare ctitor de biserici, deschizător de drumuri în cultura românească.

Matei Basarab în Țara Românească sau Vasile Lupu în Moldova și Dimitrie Cantemir sunt alte exemple de voievozi ortodocși, drepți conducători ai poporului și ai țărilor române, creatori de cultură autentică care va rămâne peste veacuri.

Casa Regală a României a avut ca deviză „Nihil Sine Deo - Nimic Fără Dumnezeu”. Contribuția Regilor României dar și a soțiilor lor la păstrarea și promovarea dreptei credințe ortodoxe, la construcția României moderne este deosebită, aspecte asupra cărora spațiul și tema discutată nu ne permit să ne ocupăm acum. Poate că este bine să reamintim că Regina Maria se afla permanent printre ostașii români răniți în luptele din primul război mondial, printre cei care erau bolnavi de tifos, pentru ai ajuta și ai mângâia. A făcut aceasta având o puternică și adevărată credință ortodoxă, fără să se teamă că s-ar putea îmbolnăvi.

 Trebuie să menționăm cu venerație și recunoștință, pentru jertfa adusă, pe toți aceea care au suferit și au murit în temnițele comuniste pentru dreapta credință ortodoxă, pentru libertate, pentru poporul român, mulți dintre aceștia fiind oameni care au avut funcții importante în stat, oameni politici, preoți, profesori, filosofi, dar și oameni simpli. Toți au mărturisit dreapta credință, au suferit și au murit pentru că au crezut și au luptat pentru păstrarea unității Bisericii Ortodoxe, pentru tradițiile și valorile ortodoxe ale poporului român, pentru libertate, pentru adevărata democrație care poate exista numai pe temeiurile dreptei credințe ortodoxe.

 Bineînțeles exemplele sunt mult mai numeroase.

Indiferența față de dreapta credință ortodoxă și ateismul guvernanților au apărut în România odată cu regimul comunist și putem afirma fără a greși că se manifestă și acum, mai ales că statele europene aflate în plin proces de globalizare refuză, exclud și blamează creștinismul.

 Prin urmare greu se mai poate vorbi astăzi de loialitate creștin ortodoxă (a celor ce dețin puterea) față de popor, de tradițiile și valorile creștin ortodoxe pe care le avem, față de Biserica Ortodoxă, față de Constituție.

 Subliniem, așa cum ne-am exprimat și în alte studii, că loialitatea creștin ortodoxă a guvernanților nu înseamnă transformarea puterii statale, a instituțiilor statului din laice în religioase. Dreapta credință ortodoxă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos nu a fost și nu va fi o ideologie așa cum o consideră unii sau așa cum se întâmplă cu religia islamică în statele musulmane.

 Este un fapt meritoriu că Parlamentul României a declarat ziua de 16 august „zi națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor”. Este un început bun pentru o posibilă întoarcere le ortodoxie a celor care exercită temporar puterea politică în stat.

Constituția României, ca de altfel toate constituțiile țărilor democratice stipulează principiul ”Nimeni nu este mai presus de lege” (art. 16 alin. 2). Legea este considerată ca fiind suverană și prin urmare nici omul, nici structurile societății civile și nici autoritățile statului nu pot fi mai presus de lege. Este un principiu clasic al constituționalismului, ale cărui origini le găsim în Grecia antică, la Socrate și Platon. Este o expresie a raționalismului iluminist din secolele XVIII-XIX, perioadă când au fost adoptate primele constituții scrise. Scopul acestui principiu constituțional este eliminarea oricăror privilegii și discriminări în societate, eliminarea puterii absolute, necondiționate a monarhilor, dar și constituirea regimului de legalitate în activitatea statului, a instituțiilor sale. Viabilitatea acestui principiu este evidentă și în perioada contemporană.

Totuși, nu trebuie să uităm că în această formulare principiul supremației legii a permis în perioada comunistă uniformizarea socială, omul fiind transformat în individ, a cărui existență și libertate ereau subordonate în totalitate statului comunist și ideologiei comuniste, care au desființat persoana umană dar și autentica libertate a acesteia.

 Expresia „Nimeni nu este mai presus de lege” se adresează în primul rând persoanei. Prin urmare, într-o interpretare literară rezultă că omul, ca persoană înzestrat cu rațiune, conștiință, voință și creat liber este subordonat legii abstracte. Altfel spus nu legea este pentru om ci omul pentru lege.

 Definiția clasică a legii arată că aceasta este generală, abstractă și impersonală. Este impersonală pentru că se consideră că nu se adresează unei anumite persoane individualizată ci societății în ansamblu.

 Un astfel de înțeles al legii este, considerăm noi, periculos pentru adevăratele valori ale democrației al căror creator este omul ca persoană și nu individul abstract. Aplicarea formală a principiului supremației legii a dus la ceea ce se numește astăzi „democrația maselor”, la ignorarea și excluderea valorilor spirituale din conținutul sau finalitatea legii, la dominația statului prin lege asupra persoanei umane coborâte la statutul de individ.

Comportamentul constituțional loial ar impune o regândire a acestui principiu constituțional, a sensurilor existențiale și valorice ale acestuia și care trebuie păstrate.

 Noi spunem că mai presus de lege este omul ca persoană, înzestrat cu suflet nemuritor, cu rațiune, voință și libertate, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt" (Ps. 81, 6).

Dacă guvernanții ar respecta această realitate existențială fundamentală pe care o putem numi supremația persoanei umane, atunci actele de guvernare și legile nu ar mai desconsidera persoana și demnitatea omului, nu ar mai fi destinate unui om abstract, impersonal, ar avea și un conținut valoric, ar putea avea ca finalitate cu adevărat binele concret al omului în fenomenalitatea existenței sale sociale.

Această dimensiune a comportamentului constituțional loial ar elimina, credem noi fariseismul din conduita statală și politică a guvernanților. Pentru realizarea acestui deziderat considerăm că nu este necesară o modificare a Constituției.

Interpretarea normelor și principiilor constituționale în spirit de loialitate față de poporul român, față de omul considerat ca persoană, cu respectarea demnității acestuia și în spiritul dreptei credințe ortodoxe, este posibilă chiar și în actuala structură și conținut normativ al Constituției.

 Astfel, dispozițiile constituționale consideră ca valori supreme, demnitatea omului, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea, dar și tradițiile democratice ale poporului român (art. 1 alin. 3). Deși textul constituțional nu consacră și caracterul de stat creștin și ortodox, nimic nu împiedică guvernanții să își exercite atribuțiile pe care le au în raport cu valorile de credință ale poporului român, regăsite în tradițiile spirituale milenare ale acestuia, la care Constituția face referire expresă. Persoana omului, libertatea acestuia și demnitatea omului sunt enumerate printre valorile supreme ale constituționalismului și prin urmare, în cazul unui comportament constituțional loial, guvernanții ar trebui să le respecte, să le garanteze și să le apere.

 Obligația respectării supremației Constituției este expres prevăzută în art 1 alin 5 din Legea Fundamentală. Nici un text constituțional nu prevede expres că principiul priorității dreptului Uniunii Europene se aplică mai presus de supremația Constituției sau că autoritățile statului pot ceda o parte din atribuțiile de suveranitate națională, unor puteri sau organisme internaționale străine așa cum se întâmplă din nefericire astăzi. Prin urmare, obligația de loialitate a autorităților față de poporul român și interpretarea Constituției în raport cu valorile pe care le cuprinde, le exprimă, le garantează și le apără explicit sau implicit, ar trebui să aibă drept consecință acceptarea unor decizii internaționale privind statul și poporul român numai dacă acestea respectă cu adevărat interesele poporului român, normele și valorile constituționale.

Și în actuala redactare a textului constituțional care consacră libertatea de conștiință și libertatea religioasă, autoritățile statului pot să respecte și să garanteze independența Bisericii Ortodoxe Române, ca Biserică majoritară pentru poporul român, să respecte și să apere cultul creștin ortodox. Constituția nu interzice expres o astfel de conduită a celor ce exercită puterea, cu toate că nu se referă în mod explicit la dreapta credință ortodoxă și nici la Biserica Ortodoxă. Este nevoie de un comportament constituțional loial față de Biserica Ortodoxă și cultul ortodox.

Dispozițiile art. 39 din Constituție garantează libertatea întrunirilor. Textul constituțional nu menționează expres și libertatea de comuniune a credincioșilor în Biserica Ortodoxă și în exercitarea cultului ortodox. Cu toate acestea interpretarea acestor prevederi constituționale cu loialitate față de dreapta credință ortodoxă, față de tradițiile și valorile creștin ortodoxe ale poporului român, permite realizarea deosebirii constituționale între întrunirile laice, în cadrul societății civile, iar pe de altă parte comunitatea și comuniunea credincioșilor ortodocși. Libertatea de întrunire este un termen generic, iar interpretarea corectă a normei constituționale conduce la garantarea implicită a comunității și comuniunii de credință a credincioșilor ca drept fundamental ocrotit de Legea Fundamentală. Consecința constă în existența unui regim juridic diferit pe dreptul la întrunire în sens laic și dreptul la comuniune religioasă care se bazează pe lucrarea Duhului Sfânt.

Comportamentul constituțional loial al autorităților statului, în cazul interpretării dispozițiilor art. 40 din Constituție care consacră și garantează dreptul de asociere ar permite să se facă deosebirea dintre dintre dreptul la asociere în sens laic, materializat în forme organizatorice civile, organizații neguvernamentale, partide politice, asociații culturale, științifice, sportive și altele, iar pe de altă parte Biserica Ortodoxă, care nu este o simplă asociație umană ci o instituție divino-umană, așa cum și noi am argumentat pe larg în alte studii. Textul constituțional permite o astfel de interpretare corectă și necesară, deoarece formularea normei constituționale – dreptul la asociere - are un sens generic, iar enumerarea formelor de asociere la care se referă art. 40 din Constituției nu este limitativă ci numai exemplificativă. Consecința unei astfel de interpretări este evidentă, respectiv regimul juridic diferit garantat constituțional pentru Biserica Ortodoxă față de formele de asociere laice.

Dispozițiile art, 53 din Constituție reglementează situațiile și condițiile în care autoritățile statale competente pot aplica prin lege restricții exercitării drepturilor și libertăților fundamentale. Din nefericire, nicio dispoziție constituțională nu consacră expres caracterul absolut, invilolabil al dreptului la viață, demnității persoanei, și libertății conștiinței și libertății religioase. De aici intervențile nelegitime și neconstituționale ale guvernanților în exercitarea acestor drepturi fundamentale.

Cu toate acestea, doctrina clasică privind conținutul normativ al constituției, doctrina drepturilor naturale sau doctrina contractului social, valabile și acceptate și astăzi se referă argumentat la caracterul, natural, absolut și inviolabil al acestor drepturi. Există și unele instrumente juridice internaționale, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU care explicit se referă la aceste carctere ale drepturilor mai sus enumerate. În acelaș sens este și o parte din jurisprudența instanțelor internaționale în materie.

Legiuitorul constituant, indiferent care a fost acela în istoria contemporană și modernă, a preferat să declare în constituții sacră și inviolabilă proprietatea, bun aparținând acestei lumi, proprietatea putând să fie sau să lipsească unei persoane, ci nu viața, demnitatea, libertatea de conștiință, libertatea religioasă, care sunt, mai întâi de a fi drepturi constituționale, daruri dumnezeiești pentru firea umană dar și pentru fiecare om, însușiri ale sufletului omenesc nemuritor. Viața este sacră pentru că este veșnică în Iisus Hristos și prin Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Loialitatea constituțională față de adevărurile de credință mai presus de această lume, față de dreapta credință a poporului, dar și față de spiritul și finalitatea Constituției permit guvernanților, dacă ar avea o asemenea conduită să ajungă la această interpretare legitimă și dreaptă a textului constituțional și să se abțină de la adoptarea oricăror măsuri restrictive cu privire la exercitarea drepturilor mai sus enumerate, care nu sunt numai naturale, absolute și imuabile în sensul doctrinei dreptului natural, dar și sacre, fiind inerente ființei umane, și daruri dumnezeiești. Exemplele ar putea continua dar ne oprim aici.

În prezent comportamentul constituțional loial al guvernanților noștri este departe de a fi o realitate în înțelesul interpretării juste și drepte a normelor constituționale, interpretare care ar trebui să se bazeze nu numai pe cerințele formale minimale juridice la care am făcut referire, dar mai ales pe adevărurile de credință ale ortodoxiei, pentru că poporul român căruia îi este destinată Constituția este ortodox în ființa sa.

Guvernanții și noi toți trebuie să reflectăm stăruitor la avertismentul Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „ori ne întoarcem la creștinism, ori este mare pericol pentru poporul român”.

 

II. Propuneri legislative pentru îmbunătățirea sistemului de garanții ale supremației Constituției

 Date fiind abuzurile și excesul de putere al actualilor guvernanți și inexistența perspectivei realizării unui comportament constitutional din partea acestora, menit să valorifice democratic și creștin ortodox conținutul normativ dar și finalitatea Constituției, dorim să prezentăm câteva propuneri legislative, care în opinia noastră permit mai eficient garantarea supremației Legii fundamentale față de abuzurile de tot felul al celor ce exercită puterea.

 Faţă de politicianismul excesiv şi acte ce reprezintă un vădit exces de putere al executivului contrare spiritului şi chiar literei Constituţiei, cu consecinţa încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, manifestate pe parcursul ultimelor trei decenii de democraţie originală în România, apreciem că demersul ştiinţific şi nu numai în materia revizuirii Legii fundamentale trebuie orientat spre a găsi soluţii de garantare a valorilor statului de drept, ale dreptei credințe ortodoxe, de limitare a încălcării dispoziţiilor constituţionale în scopul unor interese particulare şi pentru evitarea excesului de putere din partea autorităţilor statului.

 1. Dispoziţiile art. 114, alin. 1 din actuala redactare prevăd: „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. ”

Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic şi este un mijloc procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităţilor [9] în situaţia în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a se adopta o anumită măsură iniţiată de Guvern. Pentru a determina forul legislativ să adopte măsura, guvernul, prin procedura asumării răspunderii, condiţionează continuarea activităţii sale solicitând un vot de încredere. Acest procedeu constituţional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea guvernului, în cazul depunerii unei moţiuni de cenzură să coincidă cu aceea pentru respingerea legii, programului sau declaraţiei politice de care guvernul îşi leagă existenţa sa.

Adaptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului are ca importantă consecinţă absenţa oricăror discuţii sau deliberări parlamentare asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obţine adoptarea legilor prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecinţe negative privind respectarea principiului separaţiei puterilor în stat dar şi în privinţa rolului Parlamentului aşa cum este definit de art. 61 din Constituţie.

În consecinţă, recurgerea la această procedură constituţională de către Guvern pentru adoptarea unei legi, trebuie să aibă un caracter excepţional, justificat de o situaţie politică şi un imperativ social bine conturate.

Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidenţiat de Curtea Constituţională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura curentă sau de urgenţă”[10].

Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli şi principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai pentru o singură lege, ci şi pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor arătate de Curtea Constituţională.

Politicianismul guvernului clar exprimat prin frecvenţa mare a recurgerii la această procedură constituţională aduce atingere gravă principiului pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept consacrat de dispoziţiile art. 1, alin. (3) din Constituţie dar şi principiului dreptului parlamentar care arată că „opoziţia se exprimă şi majoritatea decide”[11]„A nega dreptul opoziţiei de a se exprima este sinonim cu negarea pluralismului politic care, potrivit art. 1, alin. (3) din Constituţie, constituie o valoare supremă şi este garantat… principiul „majoritatea decide, opoziţia se exprimă” presupune ca în toată organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure, pe de o parte ca majoritatea să nu fie obstrucţionată îndeosebi în desfăşurarea procedurii parlamentare, iar, pe de altă parte ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat”[12]. Cenzura Curţii Constituţionale nu s-a dovedit suficientă şi eficientă pentru a determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.

În contextul acestor argumente propunem ca în legea organică de organizare și funcționare a Guvernului, dar și în Regulamentele Parlamentului, să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară. Totodată este util să se prevadă în mod expres în aceleași acte normative că această procedură nu se aplică legilor organice.

 În opinia noastră aceste dispoziții pot fi înscrise în acte normative subsecvente Constituției, fără a fi necesară o revizuire a Legii Fundamentale, deoarece reglementările în cauză nu contravin dispozițiilor art. 114 din Constituție, ci sunt o concretizare și explicitare a acestora

2. Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanţelor de

urgenţă, fapt amplu criticat în literatura de specialitate. Condiţiile şi interdicţiile introduse prin Legea de revizuire din 2003 privind regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă se dovedesc în practică insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curţii Constituţionale s-a dovedit de asemenea insuficient şi chiar neeficient. Consecinţa unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 din Constituţie) şi crearea unui dezechilibru între executiv şi legislativ prin accentuarea puterii discreţionare a Guvernului care de multe ori s-a transformat în exces de putere.

            Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. 6 din Constituţie să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul legilor organice. În acest fel se protejează un domeniu important de relaţii sociale considerate de legiuitorul constituţional ca esenţiale pentru sistemul social şi statal, de excesul de putere al executivului prin practica emiterii de ordonanţe de urgenţă.

 Dispozițiile art. 115 alin. 4 din Constituție arată că: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.” Textul constituțional nu definește și nu enumeră situațiile excepționale care permit Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență care au forța juridică asemănătoare legii. Generalitatea normei constituționale, în lipsa comportamentului constituțional loial permite executivului să exercite abuziv atribuțiile pe care le are, să emită ordonanțe de urgență fără a exista o justificare suficientă în sensul dispozițiilor constituționale mai sus amintite. Prin aceasta, în mod nelegitim și neconstituțional Guvernul se subrogă Parlementului în exercitarea funcției legislative în stat.

 Este înbucurător faptul că instanța noastră constituțională, recent schimbând practica judiciară în materie, a statuat că prin ordonanțe de urgență nu se poate afecta regimul juridic al drepturilor și libertăților fundamentale, mai precis nu poate fi restrânsă exercitarea acestor drepturi.

 Pentru a limita excesul de putere al Guvernului prin ordonanțe de urgență, propunem, fără a fi necesară revizuirea Constituției, ca prin lege organică să se definească situațiile de urgență și să se enumere strict și limitativ situațiile care pot fi considerate ca fiind situații de urgență

 3. În condiţiile actuale caracterizate prin tendinţa executivului de a profita de

politicianismul evident şi de a forţa în mod nepermis şi periculos limitele Constituţiei şi ale constituţionalismului democratic este necesar de a crea mecanisme de control ale activităţii executivului în măsură să garanteze în mod real supremaţia Constituţiei şi principiile statului de drept.

            În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.[13] Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei, prin asumarea rolului de legiuitor pozitiv[14]. Reducerea atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are ca şi consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei autorităţi a statului, ci prin căutarea unor soluţii juridice de realizare în condiţii mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.

 Fără a fi necesară revizuirea Constituției, în atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art. 126 alin. 6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante. Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a procedurii referendumului.

Totodată în Legea organică de organizare și funcționare a Curții Constituționale propunem să se stipuleze competența și obligația instanței constituționale de a se pronunța din oficiu asupra constituționalității ordonanțelor Guvernului, dar și a tuturor actelor normative privind instituirea și regimul stării excepționale pe teritoriul țării mai înainte ca acestea să intre în vigoare.

Sunt necesare câteva explicații succinte: Curtea Constituțională, ca orice instanță de judecată, funcționează după principiul potrivit căruia nu se poate autosesiza pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, ci este necesară o sesizare din partea unuia dintre subiectele de drept la care se referă strict dispozițiile art 146 din Constituție. În cazul controlului de constituționalitate al legilor există procedura controlului prealabil de constituționalitate al legilor, mai înainte de intrarea lor în vigoare și procedura controlului ulterior de constituționalitate al legilor Parlamentului și ordonanțelor Guvernului. Această din urmă procedură se poate realiza numai pe cale indirectă. Curtea nu poate fi sesizată direct decât de către Avocatul Poporului, pe calea excepției de neconstituționalitate invocată de către o parte interesată în fața unei instanțe de judecată într-un proces civil sau penal. În acest caz subiectul de drept care poate sesiza instanța constituțională este numai instanța de judecată, nu părțile implicate în proces.

Cu toate acestea prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale (Legea nr. 47/1972, modificată și republicată) se stabilește competența Curții Constituționale de a verifica din oficiu, fără existența unei sesizări constituționalitatea proiectelor de lege privind revizuirea Constituția. În virtutea acestui precedent considerăm că este posibilă extinderea acestei competențe a instanței noastre constituționale și la ordonanțele Guvernului, a actelor juridice normative emise în considerarea unei stări excepționale sau a celor exceptate de la controlul judecătoresc pentru motivele mai sus arătate.

Pentru aceleași rațiuni propunem să se stabilească prin lege organică competența instanței constituționale de a exercita controlul de constituționalitate din oficiu asupra legilor Parlamentului și actelor normative ale Guvernului de transpunere în dreptul intern a directivelor Uniunii Europene. Tot din oficiu Curtea Constituțională ar trebui să aibă competența de a verifica din oficiu constituționalitatea tratatelor și convențiilor internaționale ratificate de Parlament. Această reglementare normativă, care se poate realiza prin lege reprezintă o garanție importantă a respectării suveranității naționale și a supremației Constituției, în primul rând față de aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene și față de acceptarea de către Parlament a unor tratate și convenții internaționale contrare valorilor constituționale și tradițiilor democratice și ortodoxe ale poporului român, contrare intereselor poporului român și suveranității naționale.

Toate procedurile de control din oficiu al constituționalității acestor acte normative pe care le propunem, trebuie să se efectueze mai înainte de intrarea în vigoare a legilor Parlamentului și ordonanțelor Guvernului, a actelor normative privind starea excepțională și a legilor de ratificare a tratatelor internaționale și de transpunere a directivelor Uniunii Europene.

4. Instituția Avocatului Poporului a fost pentru prima dată reglementată în dreptul român prin actuala Constituție (art. 58-60). Ca natură juridică este o instituție administrativă independentă, dar care funcționează sub controlul Parlamentului.

 În ultimii ani, prin exercitarea atribuțiilor conferite de lege, Avocatul Poporului a dovedit eficiența sa pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor în fața executivului și a altor autorități ale statului. În această privință eficiența instituției s-a demonstrat prin competența conferită de lege de a sesiza direct Curtea Constituțională pentru controlul de constituționalitate a legilor Parlamentului și ordonanțelor Guvernului privind restrângerea sau condiționarea exercitării drepturilor fundamentale consacrate de Constituție. Multe din aceste sesizări au fost admise de Curtea Constituțională care a constatat neconstituționalitatea actelor normative în cauză.

 Potrivit dispozițiilor art. 58 alin 4 din Constituție, „Organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului se stabilește prin lege organică”. În baza acestui text constituțional considerăm că este posibil ca prin lege organică se se înființeze și instituția, pe care propunem a se intitula „Avocatul Poporului pentru Drepturi și Libertăți Religioase.”

 Există țări europene în care instituția Avocatului Poporului este specializată pe diferite domenii ale vieții economico-sociale, spre exemplu Germania sau Spania.

 Avocatul Poporului pentru Drepturi și Libertăți Religioase, prin competențele stabilite de lege, ar putea exercita un control eficient privind legalitatea și legitimitatea actelor Guvernului și ale executivului în general care afectează exercitarea acestor drepturi fundamentale și ar avea competența de a sesiza Curtea Constituțională pentru exercitarea controlului de constituționalitate asupra legilor Parlamentului și actelor normative ale executivului pentru garantarea exercitării drepturilor și libertăților religioase a românilor, a dreptei credințe ortodoxe și respectarea statului și independenței Bisericii Ortodoxe.

5. Potrivit actualelor reglementări normative, Secretariatul de Stat pentru Culte este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică și funcționează în subordinea Guvernului și în subordinea primului-ministru, prin Secretariatul General al Guvernului. Este finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. Prin urmare această instituție foarte importantă pentru relația dintre stat și Biserica Ortodoxă și celelalte culte pentru promovarea și garantarea libertății religioase are o autonomie administrativă limitată și finanțare indirectă din bugetul Secretariatului General al Guvernului.

Considerăm că este util, pentru o bună relația dintre stat și Biserica Ortodoxă, obligația pozitivă a statului de a sprijini mai mult Biserica Ortodoxă Română financiar și nu numai. Astfel, exercitarea cultului ortodox și a celorlalte culte ar fi îndeplinită mai eficient. De asemenea, ar fi util ca statul juridic al Secretariatului de Stat pentru Culte să fie schimbat, fapt posibil prin modificarea legii și regulamentului de organizare.

Propunem ca Secretariatul de Stat pentru Culte să devină Departament de Stat pentru Culte, instituție autonomă a administrației publice centrale, aflată sub controlul Parlamentului, înzestrată cu personalitate juridică și beneficiind de buget propriu, parte a bugetului de stat. Se elimină subordonarea acestei instituții față de Guvern și ar putea avea un statut juridic asemănător instituției Avocatului Poporului în problemele moral-spirituale.

 

III. Concluzii

 Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

 Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

 Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metaoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).

 Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:

„Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu, 10, 42-45).

 Din nefericire această conduită, care nu este o recomandare ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos nu este prezentă la guvernanții actuali ai României.

 La întrebarea Qwo vadis Domine - Încotro Doamne se poate răspunde cu spusele Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „La început a fost iubirea și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem”.  Dumnezeu să ne ajute!

NOTE


[1] Muraru I., Constantinescu M., Tănăsescu E. S., Enache M., Iancu Gh., Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 67.
[2] André Hauriou, Droit constitutionel et institution politiques, Ed. Montchrestien, Paris, 1972, p. 137
[3] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 509
[4] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 365-406
[5] Ion Deleanu, op. cit. p 364
[6] Ion Deleanu, op. cit., p. 366
[7] Pentru dezvoltări ase vedea, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, op. cit, pp 317-341
[8] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, op. cit. p. 367
[9] Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura All Beck, Bucureşti, 2010, p. 482.
[10] Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. Nr. 40 din 19, 01, 2010.
[11] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 55-69.
[12] Ioan Muraru, Mihai Constatinescu, op. cit., pp. 56
[13] Genoveva Vrabie, Natura juridică a curţilor constituţionale şi locul lor în sistemul autorităţilor publice, în Revista de Drept Public, nr. 1/2010 p. 33
[14] Ne referim cu titlu de exemplu la Decizia nr. 356/2007, publicată în M. Of. nr. 322din 14 mai 2007 şi la Decizia nr. 98/2008 publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
18-08-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu