Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 603

De la conflictele politice si juridice intre autoritatile statului la comportamentul constitutional loial

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: curtea constitutionala; Constitutia;

Starea de conflict social, politic și juridic intern

În Vechiul Testament, istoria fraților Cain și Abel, primii copii ai lui Adam și Eva, constituie prima ruptură în relațiile interumane. După perioada stabilității paradisiace urmează cea a vieții tulburate de păcat, iar apoi, prima moarte care se înregistrează în univers este rezultatul unui fratricid. Cain, întâiul născut al lui Adam și al Evei, își ucide în chip brutal fratele, pe Abel. Istoria vechi-testamentară a acestui eveniment este scurtă și intensă, asemenea unui episod dramatic intercalat în mijlocul unei stări de confuzie, care continuă până în prezent.

Din zorii apariției primelor formațiuni sociale și până în prezent a existat infinit de numeroase conflicte sociale, între oameni, între comunități omenești, între popoare, între state și confruntări militare moderne.

Homo homini lupus”- omul e lup pentru om. Poetul latin Plaut a fost acela care, acum peste 2.000 de ani, în versul 405 din comedia sa Asinaria a caracterizat în aceste cuvinte, ajunse celebre, lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor. Expresia este folosită pentru a defini lupta continuă a omului pentru supraviețuire și modul în care fiecare dintre noi tindem să ne folosim de orice mijloace pentru a ne vedea scopul atins. Thomas Hobbes consideră că “starea naturală este o stare de război a tuturor împotriva tuturor. Pentru că oamenii au aceleași nevoi de satisfăcut, în timp ce bunurile materiale sunt limitate, pentru că fiecare poate pretinde o superioritate asupra altora, se vor naște în mod necesar conflicte sângeroase, care ar putea pune specia umană în pericol. De aceea, intrarea în societate apare ca fiind necesară1. Fraza integrală care a inspirat aforismul este „Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit” (Omul este un lup pentru om, nu un om, când încă nu a aflat cum este - Plautus). Opuse acestei expresii întâlnim grupuri de cuvinte precum „Omul este un lucru sacru pentru om” (lat: Homo sacra res homini).2 Gânditori precum Thomas Hobbes, John Locke, J.-J. Rousseau au imaginat o stare naturală în care oamenii trăiau într-adevăr astfel, fără a-și reglementa reciproc comportamentele. Oamenii au acceptat să fie conduși de alți oameni sau de grupuri de oameni, impunând condiția ca fiecare alt om să facă la fel. Astfel a luat naștere statul.

Dorim să evidențiem în cele ce urmează un anumit tip de conflict deosebit de periculos, poate nu atât de evident și dezastruos ca războaiele, dar care duce la dezbinarea internă a unui stat. Este vorba da conflictele politice, juridice, constituționale între autoritățile aceluiași stat. Unii consideră că această stare conflictuală este un fapt firesc în democrație, expresie a pluralismului politic și a libertății de exprimare. În realitate este manifestarea dorinței de putere, a politicianismului feroce, a individualismului politic, a luptei între guvernanți, între cei care exercită guvernarea pentru dominație și pentru realizarea intereselor personale. Toată această manifestare conflictuală este realizată fariseic pentru binele general și în numele poporului și al legii.

Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conștiința existenței statului în progresul acesteia întru libertate. Aspectele multiple ale integrării României în Uniunea Europeană și ale globalizării contemporane produc transformări de esență în realitățile statale, sociale și politice contemporane, în conținutul raportului omului cu statul și societatea. Mai concret, globalizarea și integrarea internațională, formarea unor centre de putere economică, politică, militară și juridică internațională sunt departe de a genera mai binele existenței sociale a omului, ci dimpotrivă au generat crize social și de legitimitate importante cu consecința așezării între paranteze a demnității și libertății omului ca persoană, considerarea acestuia numai ca individ inclus într-un mecanism social și statal a cărui scop este dominația și alienarea și care oferă în schimb surogatul unei siguranțe sociale iluzorii.

Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate acestea fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub pretextul declarat de a salva omul, societatea și statul, de la diferite pericole reale sau imaginare.

Crizele statale contemporane sunt generate și de conflictele de tot felul dintre guvernanții aceluiași stat, dintre autoritățile publice interne. Sub pretextul de a apăra drepturi și libertăți fundamentale ale omului, au fost declanșate războaie soldate cu sute de mii de victime. Conform teoriei clasice a statului de drept și democrației constituționale, în orice împrejurare, chiar și în situații excepționale, statul are obligația, care decurge din însăși legitimitatea sa, de a proteja viața, sănătatea, libertatea, demnitatea fiecărui om, nu să le distrugă. Din nefericire însă, guvernanții din multe țări, inclusiv din România, și cei care conduc Uniunea Europeană, în mod voit nu vor să înțeleagă că nu măsurile de restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, discriminatorii și abuzive, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor componente ale sistemului social cum sunt, sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică și nu permanenta stare de conflict social intern întreținută de vechii sau actualii guvernanți, pot avea ca efect soluționarea multiplelor crize sociale contemporane. Este necesară o bună guvernare bazată pe măsuri pozitive în care fiecare om să fie considerat și respectat ca persoană demnă și liberă, fiecare om să nu fie niciodată considerat ca mijloc, ci întotdeauna ca scop al actului de guvernare, iar autoritățile să aibă un comportament constituțional loial față de om, Constituție, lege, dar și în relațiile inter guvernamentale.

Pentru a avea un comportament constituțional loial față de poporul român și față de Constituție ar trebui să se raporteze permanent la Dumnezeu, să ia aminte și să țină cont de dreapta credință ortodoxă a poporului român. Cei ce exercită în prezent temporar puterea statală ar trebui să aibă în minte și în inimă cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Pentru a nu rămâne în a tot suficiența părere de sine, pentru a nu se identifica cu însăși puterea pe care o exercită temporar, pentru a nu trăi și a se manifesta în viața publică prin orgoliul nemăsurat al interesului propriu, dar și al fariseismului tot mai evident, pentru a nu fi contaminați de slava deșartă, guvernanții actuali ar trebui să aibă permanent în minte, în conștiință și în inimă cuvintele Mântuitorului: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 4-5). Conduita creștin ortodoxă a celor ce exercită puterea statală ar trebui să fie conform cuvintelor Părintelui Teofil Părăian: „Mai întâi este Dumnezeu și apoi omul, iar omul numai prin Dumnezeu”.

De o astfel de conduită creștină și loială față de poporul român au dat dovadă mulți dintre voievozii și domnitorii români chiar și în vremurile când nu existau constituții sau legi scrise. Conștiința creștină ortodoxă era mai puternică la aceștia decât orice acte normative care să-i oblige, fapt care nu mai există în prezent. Indiferența față de dreapta credință ortodoxă și ateismul guvernanților au apărut în România odată cu regimul comunist și putem afirma fără a greși că se manifestă și acum, mai ales că statele europene aflate în plin proces de globalizare refuză, exclud și blamează creștinismul. Prin urmare greu se mai poate vorbi astăzi de loialitate creștin ortodoxă (a celor ce dețin puterea) față de popor, de tradițiile și valorile creștin ortodoxe pe care le avem, față de Biserica Ortodoxă, față de Constituție.

Subliniem, așa cum ne-am exprimat și în alte studii, că loialitatea creștin ortodoxă a guvernanților nu înseamnă transformarea puterii statale, a instituțiilor statului din laice în religioase. Dreapta credință ortodoxă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos nu a fost și nu va fi o ideologie așa cum o consideră unii. Dacă guvernanții ar respecta această realitate existențială fundamentală pe care o putem numi supremația persoanei umane, atunci actele de guvernare și legile nu ar mai desconsidera persoana și demnitatea omului, nu ar mai fi destinate unui om abstract, impersonal, ar avea și un conținut valoric, ar putea avea ca finalitate cu adevărat binele concret al omului în fenomenalitatea existenței sale sociale. Această dimensiune a comportamentului constituțional loial ar elimina, credem noi, fariseismul din conduita statală și politică a guvernanților, ar elimina conflictele dintre autorități. Pentru realizarea acestui deziderat considerăm că nici nu ar fi necesară o modificare a Constituției. Interpretarea normelor și principiilor constituționale în spirit de loialitate față de poporul român, față de omul considerat ca persoană, cu respectarea demnității acestuia și în spiritul dreptei credințe ortodoxe, este posibilă chiar și în actuala structură și conținut normativ al Constituției.

În prezent comportamentul constituțional loial al guvernanților noștri este departe de a fi o realitate în înțelesul interpretării juste și drepte a normelor constituționale, interpretare care ar trebui să se bazeze nu numai pe cerințele formale minimale juridice la care am făcut referire, dar mai ales pe adevărurile de credință ale ortodoxiei, pentru că poporul român căruia îi este destinată Constituția este ortodox în ființa sa. Guvernanții și noi toți trebuie să reflectăm stăruitor la avertismentul Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „ori ne întoarcem la creștinism, ori este mare pericol pentru poporul român”.

Consecința unui asemenea comportament în exercitarea atribuțiilor de guvernare, care încalcă obligația de loialitate față de Constituție, dar în primul rând față de poporul român, este excesul și abuzul de putere cu consecințe grave asupra respectării, apărării și promovării tradițiilor și valorilor de credință ortodoxe ale poporului român, afirmării interesului public și nu personal, exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale importante. Obligația de interpretare și aplicare corectă a Constituției și a legii revine și guvernanților, respectiv Președinte, Parlament și Guvern, în raport cu atribuțiile pe care le au. Activitatea de interpretare a normelor constituționale și în general a normelor legale realizată de guvernanți trebuie să corespundă unor imperative minimale formale :

- obligația de a respecta supremația Constituției;
- obligația de a garanta drepturile și libertățile fundamentale;
- interdicția de a adăuga prin interpretare la textul normativ interpretat;
- obligația de a respecta sensul și finalitatea normei constituționale;
- obligația de a da eficiență normei legale interpretate;
- obligația de a respecta strict competența și procedurile constituționale și cele stabilite prin lege în exercitarea atribuțiilor
- evitarea pe cât posibil a conflictelor de natură constituțională și a celor politice între autoritățile statului

Acestea sunt cerințe formale care se înscriu în noțiunea de comportament constituțional loial3. Comportamentul constituțional loial al autorităților publice este în esență o cerință a statului de drept pe care Curtea Constituțională a exprimat-o în jurisprudența sa.

În cele ce urmează ne referim la câteva aspecte din jurisprudența Curții Constituționale privind soluționarea conflictelor juridice dintre autorități și obligația acestora la un comportament constituțional loial.

 

Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională. Jurisprudență constituțională

Atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice a fost introdusă ca urmare a revizuirii Constituției în anul 2003.

Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice este reglementată de dispozițiile art.146 lit.e) din Constituție și de art.34-36 din Legea nr.47/1992.

Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice numai la cererea: Președintelui României; a unuia din președinții celor două Camere; a primului-ministru și a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Constituția României și Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma „conflict juridic de natură constituțională” fără a preciza conținutul acestuia. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conținutului conflictului juridic de natură constituțională, principalul reper îl constituie jurisprudența Curții Constituționale. Cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională va menționa: autoritățile publice aflate în conflict; textele legale asupra cărora poartă conflictul; prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii.

În vederea soluționării conflictului juridic de natură constituțională, președintele Curții Constituționale, primind cererea, trebuie să o comunice părților aflate în conflict, solicitându-le să își exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia, și desemnează judecătorul-raportor. 

La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează părțile implicate în conflict, dezbaterea acestuia având loc în condiții de contradictorialitate. Formularea punctelor de vedere de către părțile aflate în conflict nu este obligatorie, dezbaterea urmând să aibă loc la data stabilită de președintele Curții Constituționale, chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere, sau nu se prezintă, legal citată fiind. Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate și a susținerilor părților. În cadrul acestei atribuții, Curtea Constituțională pronunță, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1) lit. A. e) din Legea nr.47/1992, o decizie. Aceasta se ia cu votul majorității judecătorilor Curții.

Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Autoritățile publice implicate în conflict se conformează celor statuate de Curte, în considerarea caracterului general-obligatoriu al deciziilor pe care aceasta le pronunță, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție.

În jurisprudența astfel dezvoltată, Curtea a statuat asupra condițiilor de admisibilitate a sesizărilor (obiect, autori, părți în conflict) precum și pe fond, asupra interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale, în situații litigioase care au vizat instituții fundamentale ale statului. Înțelesul sintagmei conflict juridic de natură constituțională nu este definit de Constituție, dar Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a precizat conținutul acestei atribuții. Astfel, conflictul juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor4 Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor acestora, decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale.5

Potrivit art. 146 din Constituție, Curtea are competența de a soluționa orice conflict de natură constituțională dintre autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență. Textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea.”6 Curtea Constituțională a stabilit că aceste conflicte nu se limitează numai la litigii care ar putea crea blocaje instituționale. Un conflict constituțional se referă la orice situații juridice conflictuale care sunt generate în mod direct de textul Constituției.7

S-a mai reținut că în măsura în care există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită, rolul Curții Constituționale devine unul subsidiar. ’’În schimb, în lipsa acestor mecanisme, în măsura în care misiunea reglării sistemului constituțional revine în exclusivitate în sarcina justițiabilului, care este pus, astfel, în situația de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăților sale în contra unei paradigme juridice neconstituționale, dar instituționalizate, rolul Curții Constituționale devine unul principal și primordial pentru înlăturarea blocajului constituțional rezultat din limitarea rolului Parlamentului în arhitectura Constituției”8.

Curtea nu poate analiza conflicte juridice de natură constituțională ipotetice. În consecință, nu se poate reține existența unei situații litigioase din moment ce, prin definiție, aceasta trebuie să vizeze acte sau fapte concrete săvârșite de autoritățile publice. Astfel, în lipsa actului/ faptului generator al unui pretins conflict, nu se poate trage concluzia existenței unei situații litigioase care să privească chiar săvârșirea actului sau faptului respectiv9. Conflictul juridic de natură constituțională a fost definit și prin intermediul Deciziei nr. 26/2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești10. Astfel prin conflict juridic de natură constituțională vom înțelege ,,acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”.

Curtea a statuat că nu poate să respingă o cerere formulată în această procedură ca fiind rămasă fără obiect, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens. Când mandatul de ministru al justiției al doamnei AB a încetat la data de 4 noiembrie 2019, s-a pus problema dacă cererea președintelui Consiliului Superior al Magistraturii mai putea fi analizată în condițiile în care acest conflict părea a nu mai fi actual, Curtea a amintit constatarea sa potrivit căreia ”inexistența, la momentul pronunțării deciziei, a unui conflict nu conduce însă și la constatarea implicită că acel conflict nu a existat anterior, respectiv la momentul sesizării sale”11. Prin Decizia nr. 158 din 19 martie 201412, Curtea a luat act de faptul că, între momentul sesizării sale și cel al pronunțării deciziei, Președintele României a emis decretul în lipsa căruia prim-ministrul a sesizat Curtea pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională și a constatat, în consecință, că nu a existat conflict. Prin aceeași decizie, Curtea a respins cererea de retragere a sesizării pe motivul „rămânerii fără obiect”, arătând, în acest sens, că natura procedurii desfășurate în fața Curții Constituționale este determinată de natura atribuțiilor pe care instanța constituțională le exercită în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției. Aceste atribuții fiind de drept constituțional – ramură a dreptului public-, procedura desfășurată în fața Curții Constituționale își însușește toate trăsăturile unei proceduri jurisdicționale de drept public, nefiind compatibilă cu principiul disponibilității specific regulilor procedurii civile. Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 200313, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, că atribuția instituită prin art. 146 lit. e) din Constituție „este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale”

Prin urmare, Curtea a reținut că remedierea sau dispariția situației generatoare a conflictului, ulterior sesizării Curții, nu poate face, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens, ca cererea să rămână fără obiect și să fie respinsă ca atare. Curtea rămâne în continuare sesizată și învestită să se pronunțe, în limitele propriei competențe și proceduri constituționale.14 Deci, în temeiul jurisprudenței constituționale, prin conflict juridic de natură constituțională vom înțelege:

  • acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe;
  • atribuțiile, puterile și competențele aparțin altor autorități publice;
  • omisiuni ale unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor;
  • conflictul privește conținutul ori întinderea atribuțiilor autorităților constituționale.
Alte aspecte privind conflictul de natură constituțională:
  • prin soluționarea conflictelor existente între diferite autorități publice se urmărește înlăturarea unor posibile blocaje instituționale;
  • conflictul între un partid politic sau un grup parlamentar și o autoritate publică nu intră în categoria conflictelor a căror soluționare este dată în competența Curții Constituționale;

Conflictul juridic de natură constituțională ca și conflict de competență este generat astfel de modul de acțiune al autorităților publice și este capabil să determine un dezechilibru sub aspectul principiului de separație a puterilor în stat.

Asemenea oricăreia dintre deciziile Curții Constituționale, la fel și deciziile prin care Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Cât privește efectele specifice ale deciziilor menționate, ele trebuie examinate din perspectiva rolului pe care îl are această atribuție a Curții Constituționale, a rațiunii pentru care a fost instituită. Sub acest aspect, în Decizia nr. 85/202015, prin care s-a constatat un astfel de conflict, s-a reținut că, în virtutea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției”, Curtea Constituțională are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) din Constituție, conform cărora România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor (legislativă, executivă și judecătorească), stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar raporturile între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc. Una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale (Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123). De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Decizia nr. 85/2020 este importantă și pentru că se referă în mod expres la obligația de loialitate constituțională a autorităților publice pentru evitarea conflictelor juridice de natură constituțională.

Curtea Constituțională a subliniat că ”respectarea supremației Constituției, corolar al statului de drept, nu se reduce doar la respectarea literei acesteia. Dacă ar fi așa, o Constituție nu ar fi niciodată suficientă, pentru că nu ar putea niciodată să reglementeze explicit soluții pentru toate situațiile care se pot ivi în practică, inclusiv în raporturile dintre autoritățile publice de rang constituțional” (par. 120). Curtea a mai reținut, cu caracter de principiu, că acceptarea unei interpretări strict literale și fragmentate a Constituției ar putea conduce la concluzia că orice nu este interzis expres de textul constituțional este permis de acesta, chiar dacă ar contraveni în mod evident logicii și spiritului Constituției, iar o asemenea concluzie este inacceptabilă, întrucât este incompatibilă cu principiile statului de drept (par. 121). În acest sens, au fost invocate și statuările Comisiei de la Veneția, care a reținut că ”respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției. Aceasta implică, de asemenea, comportament și practici constituționale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituționale și respectul reciproc între acestea”16. În același Aviz, Comisia de la Veneția a mai reținut că ”respectul pentru Constituție nu poate fi limitat la executarea literală a dispozițiilor sale operaționale. Constituția prin însăși natura sa, în plus față de garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituțiile statului, stabilește atribuțiile și obligațiile acestora. Scopul acestor dispoziții este de a permite buna funcționare a instituțiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Şeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova interesele țării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituții sau ale unui partid politic care a desemnat titularului funcției. Chiar dacă o instituție este într-o situație de putere, atunci când este în măsură să influențeze alte instituții ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg (…)” ( paragraful 87).

Referindu-se la același Aviz citat, prin care Comisia de la Veneția a reținut că ”în România culturile politice și constituționale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând, a existat o lipsă de respect față de instituții. Instituțiile nu pot fi privite separat de persoanele care le conduc. (…) O astfel de lipsă de respect față de instituții este strâns legată de o altă problemă în cultura politică și constituțională, și anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituții.(…) Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituțional european și care să permită unei țări să evite și să depășească crizele cu seninătate ” (paragraful 73). Curtea Constituțională a amintit faptul că a constatat, de-a lungul timpului, comportamente contrare principiului menționat și a statuat asupra obligației de loialitate constituțională, de comportament constituțional loial care guvernează exercitarea atribuțiilor care revin autorităților publice într-un stat de drept.

Astfel, Curtea a arătat că raporturile dintre autorități ”trebuie să funcționeze în cadrul constituțional al loialității și al colaborării, pentru realizarea atribuțiilor constituționale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorități; colaborarea dintre autorități este condiție necesară și esențială pentru buna funcționare a autorităților publice ale statului.”17. Aceasta întrucât ”respectarea statului de drept (..) implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale.

 Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției.

Potrivit Curții, ”conduita instituțională care se circumscrie colaborării loiale are (…) o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituționale, care au ca finalitate primordială buna funcționare a autorităților statului, buna administrare a intereselor publice și respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituționale și înlăturarea blocajelor în exercițiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalități și care fac dovada unui comportament loial față de valorile constituționale sunt dialogul instituțional și stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluționării „împreună”, „prin acordul părților”, iar nu „împotriva”, „în detrimentul” uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorități, cauzate de situații de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale între autorități este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligențe raționale și sporite în cadrul dialogului instituțional legal pentru evitarea pe cât cu putință a generării de conflicte juridice de natură constituțională”18

Concluzii

Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliul nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).

Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos: „Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 42-45). Această conduită, care nu este o recomandare, ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos, nu este prezentă la guvernanții actuali ai României19.

La întrebarea Quo vadis, Domine – Încotro, Doamne, se poate răspunde cu spusele Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „La început a fost iubirea și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem.”

Dumnezeu să ne ajute!


NOTE

1 Thomas Hobbes, Leviatanul, Editura Herald, București, 2017, p. 22
2 Seneca, Scrisori către Lucilliu, Editura Humanitas, București, 2020, p.75
3 Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, Ediția a4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, pp 107-114
4 A se vedea, Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of., nr.144 din 17 februarie 2005
5 Ase vedea, Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în M.Of. nr.169 din 5 martie 2008
6 Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în M. Of., nr. 290 din 15 aprilie 2008
7 Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în M.Of., nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, și Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în M. Of., nr. 193 din 12 martie 2019.
8 Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, precitată, și Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, precitată, ;
9 Decizia nr. 26/2020, publicată în M.Of.nr. 168 din 02 martie 2020.
10 Publicată în M.Of. nr. 193 din 12 martie 2019
11 A se vedea Decizia nr. 26/2020, anterior citată
12 Publicată în M. Of., nr. 292 din 22 aprilie 2014
13 Publicată în M. Of.,, nr. 317 din 12 mai 2003
14 A se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 504 din 18 septembrie 2019, publicată în M.Of., nr. 801 din 3 octombrie 2019
15 Decizia nr. 85/2020, publicată în M. Of. nr.195 din 11.03.2020
16 Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a sesiune plenară, Veneţia, 14-15 decembrie 2012, paragraful 72
17 A se vedea Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în M. Of., nr. 322 din 14 mai 2007
18 Pentru dezvoltări a se vedea Marieta Safta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [2-27 martie 2020]. Conflictele juridice de natură constituțională, publicat pe www.juridice.ro și Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, ed a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, pp 107-114
19 Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Supremația Constituției de la teorie la realitate, în Porunca Iubirii, august, 2020, Editura Agaton, Făgăraș
30-10-2022
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu