Aspecte ale problemei constituționale în Romania interbelică

I. Despre constituție și constituționalism la aniversarea Zilei Constituției României

În  data de 8 decembrie, națiunea română aniversează Ziua Constituției, proclamată astfel prin Legea nr.120/1995, în semn de omagiu adus Constituției aprobate prin Referendumul național de la 8 decembrie 1991. Aceasta a devenit Actul fundamental prin care în România s-au pus bazele statului de drept și ale democrației constituționale. În anul 2003 a fost revizuită, construcția sa fiind consolidată și adaptată la evoluțiile statului de drept, ale societății și la noul context euro-atlantic.

Constituția reprezintă actul nostru de identitate națională. Consfințită prin voința suverană a poporului, ea este corpul de principii și norme fundamentale care se adresează, în egală măsură, autorităților statului și cetățenilor săi. Funcționarea instituțiilor statului, garantarea drepturilor și libertăților individuale  și derularea în ansamblu a întregii vieți a unei națiuni își au originea în textele înscrise în Constituție. De aceea, Constituția este cartea sacră a existenței noastre, iar aniversarea ei ar trebui să constituie o adevărată sărbătoare pentru guvernanți și pentru popor.

Această zi aniversară ar trebui să marcheze triumful dreptății, al legii, al demnității omului, al libertății și al drepturilor recunoscute și garantate tuturor oamenilor. Această zi trebuie să reamintească guvernanților că într-un stat cu regim constituțional democratic nu pot să exercite puterea încredințată de popor în mod abuziv, discreționar și discriminator, cu încălcarea vădită a drepturilor și libertății cetățenești. Dar, cei care conduc efemer în țara noastră și în lume vor să acrediteze realitatea crudă a abolirii statului de drept și înlocuirea acestuia cu globalismul universal și forme de dominație vădite sau subtile, prin care să subordoneze omul și principiile constituționalismului democratic intereselor lor de îmbogățire materială fără limite, de dominație.

Aniversarea din data de 8 decembrie ar trebui să reamintească guvernanților că legea este pentru om și nu omul pentru lege, că statul este pentru om ca persoană creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, iar persoana este pentru Dumnezeu.

Guvernanții de astăzi și mulți dintre noi uită că Dumnezeu a spus: ’’Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic’’ (Ioan,15,5). Secularismul și ateismul care se extinde încercă să impună ideea că dreapta credință ortodoxă este o simplă ideologie ca multe altele, că lumea în care trăim este ultima existență, libertatea religioasă este inutilă și chiar dăunătoare mai ales în ceea ce privește dreapta credință ortodoxă și încercă să impună sloganul lui Nietzsche ’’Dumnezeu a murit.’’ Așa cum spune Apostolul, Dumnezeu este mereu același, este prezent în tot și în toate. Nu ’’creștinismul’’ cade, ci noi cădem din creștinism cum bine spune Părintele Arsenie Boca.

Dar spiritul și valorile Constituției pot să cadă, starea de constituționalitate a unui popor pot să fie abolite. Din nefericire aceasta este realitatea zilelor noastre. Calea democrației sociale a afirmării și respectării valorilor naționale inclusiv ale dreptei credințe ortodoxe, a demnității și libertății omului nu este un urcuș continuu ci, așa cum realitatea contemporană o demonstrează, poate să aibă și un sens descendent ceea ce în esență înseamnă întoarcerea la dictatură.

De aceea, dacă nu este în mod activ și efectiv apărată, Constituția riscă să fie redusă la un set de principii și norme de drept frumoase, nobile, dar invalide, lipsite de orice valoare și forță. Iar atunci când Constituția nu este respectată, sunt puse sub semnul incertitudinii înseși construcția democratică a statului și întreaga sa ordine de drept. Orice popor, pentru a fi puternic, trebuie să își iubească și să își apere Constituția, pentru că aceasta îi aparține și îl reprezintă.

În istoria lumii, începând cu secolul al VIII‑lea, s‑a impus - alături de alte mari instituții create în scopul de a exprima prefacerile structurale, politice, economice sau juridice - și constituția, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care școala dreptului natural îl denumea „societatea civilă”. La sfârșitul secolului al XVIII‑lea, în doctrina și practica constituțională ameri­cană, Constituția era definită astfel: forma de guvernământ izvorâtă din forța poporului, în care sunt stabilite o serie de principii fundamentale de drept. Adoptarea constituției a devenit astfel un eveniment de importanță capitală, fiind concepută într‑o viziune ce excede juridicul, nu numai ca lege fundamentală, ci de fapt ca o realitate practică și statală, ce se identifică cu societatea creată, prin aportul mișcărilor sociale care își creează astfel instrumentele de menținere a puterii.

Hegel, în lucrarea „Principii de filozofie a dreptului”, afirmă că: „Poporul trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului și al stării lui de fapt. Constituția poate exista în chip exterior, fără nicio semnificație sub aspectul juridic numai dacă poporul nu realizează conștiința sa de sine, materializată în forma constituției”. Profesorul Ion Deleanu arăta: „Constituția este și trebuie să fie așezământul politic și juridic funda­mental, care reflectă cucerirea puterii în stat, noile structuri sociale și politice, precum și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățeni­lor”.

Prin urmare, încă de la apariția sa constituția a fost considerată și analizată prin opoziție cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit, constituționalismul a continuat să aibă un rol important și eminamente progresist pe scena istoriei, el propunându-și garantarea eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.

Poate că cel mai bine idealul constituționalismului este exprimat de noțiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost și este încă un proces îndelungat și anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic, la fundamentarea construcției statului de drept se află ideea de raționalizare a sistemului dreptului și de accentuare a eficacității lui. Cerința esențială a idealului constituțional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului față de drept și limitarea puterii statului prin drept. Supremație dreptului și implicit a constituției obligă autoritățile statale să respecte drepturile și libertățile fundamentale cetățenești, să se abțină de la orice ingerință arbitrară în exercitarea acestora, mai mult, să adopte în plan politic și juridic măsuri adecvate și necesare pentru conservarea și afirmarea drepturilor fundamentale.

Într-adevăr, constituțiile, prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalității și a ordinii de drept, protecția individului și a cetățeanului în raporturile lui cu puterea, desfășurarea întregii activități statale pe baza și în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voința generală iar respectul față de ele devine o „ religie” pentru guvernanți.

Idealul constituției dar și al constituționalismului este exprimat și prin conceptul de supremație a constituției. Spunem că supremația legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat și face din constituție sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social și juridic. Consecințele cele mai importante ale supremației constituției sunt conformitatea întregului drept cu normele constituționale și obligația fundamentală a autorităților statului de a-și exercita atribuțiile în limita și spiritul constituției.

Desigur principiul supremației constituției ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista și garanții specifice care în esență permit controlul puterii și evitarea evoluției acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanții două sunt mai importante: controlul constituționalității legilor, care reprezintă o contrapondere importantă față de puterea discreționară a parlamentului și a executivului, iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiție. Întru-un sistem constituțional bazat pe supremația constituției controlul realizat de către instanțele judecătorești reprezintă o garanție importantă a respectării drepturilor și libertăților cetățenești, mai ales în raporturile cu autoritățile executive ale statului.

Prin urmare, esența și finalitatea constituției dar și a constituționalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realități și forțe diferite dar care trebuie să coexiste și să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar și legitimitatea și funcționabilitatea autorităților care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituții democratice constă în a realiza un echilibru just, rațional între realități diferite, între interesele individuale și interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul Ioan Muraru afirma: „ În realitățile socio-juridice și statale contemporane, constituționalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puțin două mari aspecte:

a) receptarea în constituție a exigențelor mișcării de idei (originare și în evoluția sa) privind statul de drept și democrația, libertățile publice, organizarea, funcționarea și echilibrul puterilor;

b) receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispozițiilor constituționale.

Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficiența și mai ales viabilitatea constituției, poate asigura concordanța între regulile constituționale și practica politică”.

Am discutat mai sus despre ceea ce s-ar putea numi idealul constituției și al constituționalismului. Realitatea unei constituții înseamnă în esență interpretarea și aplicarea legii fundamentale, dar mai ales respectarea dispozițiilor acesteia de către autoritățile publice. Nu poate exista o constituție ideală, perfectă, imuabilă. Constituția, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităților sociale, economice și politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă și modificări ale normelor constituționale. Realizarea unui raport adecvat între constituție și realitățile statale, politice, ideologice și economice, este o problemă complexă, care nu trebuie înțeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituția poate defini atât un regim liberal cât și unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar există o constituție, nu se poate susține că peste tot există și un veritabil regim constituțional. Trăsăturile regimului constituțional existent la un moment istoric determinant într-un stat, dar și modul în care este receptată și respectată constituția determină realitatea legii fundamentale și a constituționalismului.

Diferențele ce pot apărea între idealul constituțional exprimat mai sus și realitatea constituționalismului existent în fiecare stat se justifică prin factori obiectivi și subiectivi. Între factorii obiectivi identificăm:

a) dinamica vieții sociale în raport cu stabilitatea constituției. Transformările inevitabile în viața socială, economică, politică sau juridică a unui stat duc la o distanțare a acestor realități față de viabilitatea și eficiența normelor unei constituții. Această situație este unul dintre factorii care determină revizuirea legii fundamentale;

b) constituția are toate caracteristicile unui act normativ, prin urmare aplicarea legii fundamentale necesită o operă de interpretare din partea autorităților publice, ceea ce la rândul ei poate implica o receptare diferită a constituției. Desigur, instanțele constituționale au un rol fundamental în a evita interpretarea arbitrară a legii fundamentale;

c) pot exista situații în care reglementările constituționale, deși democratice în esența lor, sunt în contrast evident cu realitățile social economice ale momentului, mult inferioare față de principiile democratice constituționale. O astfel de situație duce inevitabil la o receptare redusă a normelor constituției în rândul populației și implicit la ineficiența acesteia. Istoria constituționalismului român oferă un exemplu concludent în acest sens dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1866 și 1938, în care realitatea constituționalismului românesc era inferioară față de valorile și principiile reglementate de Constituțiile din 1866 și 1923.

Există însă și factori subiectivi ce pot determina o diferență între valorile constituționale iar pe de altă parte modalitatea în care ele sunt respectate și aplicate. Tendința autorităților statale de a abuza de putere, de a încerca să își exercite în mod autoritar atribuțiile, uneori chiar în disprețul normelor constituționale, reprezintă un important factor subiectiv care denaturează litera și spiritul constituției cu consecința construirii unei realități politice, economice, dar și sociale în contrast evident cu legea fundamentală.

Evoluția constituțională a României reflectă tradițiile culturale, realitățile sociale, gradul de dezvoltare economică și gradul de democratizare. Evoluția nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societății. Este marcată de acte normative cu valoare constituțională prin care, în decursul tim­pului, au fost reglementate relațiile sociale privind puterea și drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinței gu­vernanților este determinată în mod direct de realitățile sociale exis­tente la un moment dat.

În România, ca și în alte state europene, evoluția constituțională semnifică demo­cra­tizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreționare ale statului, afirmarea principiului democrației privind organizarea socială, politică, juridică, în stat și consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Dezvoltarea constituțională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradi­țiile, dar și influențele internaționale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea.

În contextul aiversării Zilei Constituției, în acest sudiu prezentăm unele aspecte ale constituționalismului românesc în perioada interbelică.

II. Constituționalismul românesc în perioada interbelică

România interbelică a rămas în conștiința istorică prin denumirea de România Mare, ea fiind frumoasa operă înfăptuită de oamenii vechii Românii care au știut să îmbine cu un remarcabil talent politic împrejurările interne și internaționale ale vremii în folosul întregii țări. Dar România Mare nu a însemnat doar teritorii românești reunificate, granițe mult lărgite, ci și un nou sistem social-politic și cultural întemeiat pe trecerea de la liberalismul clasic la neoliberalism, care prin reforme radicale a modificat substanțial structurile economice, sociale, politice ale vechii Românii.

Declarațiile de unire ale provinciilor românești Transilvania, Basarabia și Bucovina fac parte din ceea ce s-ar putea numi „blocul de constituționalitate„ al Marii Uniri. Aceste declarații nu au fost expres abrogate niciodată și în opinia noastră sunt încă viabile din punct de vedere juridic. Remarcăm contribuția politică decisivă la redactarea și adoptarea lor a marilor oameni politici și de stat Ion I.C. Brătianu și Alexandru Marghiloman care au deținut succesiv funcția de prim-ministru în perioada respectivă. Ne vom referii pe scurt la adoptarea și conținutul acestor documente constituționale.

În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități. Până la ședința din 27 martie 2018 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României Astfel, la 13/26 martie 1918 „Adunarea Generală a zemstvei din districtul Soroca” a votat în unanimitate unirea Basarabiei. În favoarea unirii cu România s-a pronunțat și Adunarea Generală din 25 martie a Zemstvei județului Orhei, prezidată de Bejbeuc-Melicov, reprezentantul etniei armene din Sfatul Țării. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. Totodată, Alexandru Marghiloman a subliniat dorința guvernului român de a respecta drepturile și libertățile câștigate, urmând ca Sfatul Țării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire, în limba română, declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.

Pe 27 martie Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: "Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA". Declarația de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea și totdeauna!”. În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț președinte, Pan. Halippa vicepreședinte și Ion Buzdugan secretarul Sfatului Țării.

Principalele reglementări constituționale sunt următoarele : Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român; Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic; Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale; Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali; Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român; Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român; Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii; Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal; Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei; Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției. Remarcăm actualitatea acestor prevederi pentru orice stat modern democratic

Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți). La voturile deputaților Blocului Moldovenesc s-au adăugat cinci membri ai Fracțiunii Țărănești, în frunte cu V. Bârcă, și reprezentantul comunității poloneze, deputatul Felix Dudkevici. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.” La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.

La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei care s-a ținut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi unirea cu România Iată preambulul acestui important document constituțional : „După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit „Rege și Domn Liberator și Purtător de grijă al Bucovinei”, rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale, Bucovina eliberată. Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iași, în fruntea unei delegații de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul Unirii Bucovinei autorităților române.

Regele Ferdinand a sancționat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele Ferdinand I și Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. Prin Decretul-lege nr.3746 din 18-31 decembrie 1918, în funcțiile de miniștri secretari de stat fără portofoliu în guvernul central au fost numiți Iancu Flondor cu reședința la Cernăuți și Ion Nistor cu sediul la București.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

În acest timp - în 1 decembrie 1918 - în sala "Cazinei" militare (clubului militar) din Alba Iulia, cei 1228 delegați țin adunarea. Ca președinte al Marii Adunări Naționale a fost ales Gheorghe Pop de Băsești Delegații la adunare au fost aleși pe baza votului universal și au primit mandate (credențiale) ce prevedeau ca adunarea de la Alba Iulia să decidă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Au participat și delegații Bucovinei și Basarabiei, care au ținut să aducă salutul țărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

În mijlocul aprobărilor unanime și a unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop președintele Consiliului Național Român Central, arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiș expune trecutul românilor de pretutindeni și argumentează necesitatea istorică a Unirii, iar Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuiește aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române. Rezoluția Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu:

„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.”

Rezoluției cuprinde programul de aplicație: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate națională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională pentru minoritățile din Transilvania, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieții publice, reforma agrară radicală, legislație de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea națională dorește ca Congresul de pace să asigure dreptatea și libertatea atât pentru națiunile mari cât și pentru cele mici și să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaționale. Ea salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul monarhiei austro-ungare, pe națiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, sârbă, polonă și ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care și-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea și unitatea națiunii române, și în sfârșit exprimă mulțumirea și admirația sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva dușmanului au scăpat civilizația din ghearele barbariei.

La ora 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită. Rezultatul votului asupra rezoluției a fost anunțat de Gheorghe Pop de Băsești:

"Adunarea Națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara mamă este pentru toate veacurile decisă."

Pentru coordonarea problemelor s-au constituit Marele Sfat Național, ca organ legislativ și Consiliul Dirigent, ca instrument executiv. Președinte al acestui organism a fost ales Iuliu Maniu. Până în toamna anului 1919, sediul Consiliului Dirigent a fost la Sibiu.

În acest context, conceptul de problemă constituțională, dimensiunea ce o caracterizează și definesc, precum și implicațiile sociale politice ale acesteia, oferă posibilitatea unor analize complexe, juridice, politice, economice și nu în ultimul rând istorice privind cadrul constituțional al României interbelice, modul de aplicare a dispozițiilor constituționale, funcționarea instituțiilor statului, raportul dintre autoritățile statului, implicarea forțelor politice în realizarea guvernării și bineînțeles raporturile dintre autoritățile statului și societate.

Prin urmare, problema constituțională include nu numai conținutul constituției, caracterul și structura ei, ci întregul proces complex de edificare, aplicare, consolidare și apărare a regimului politic în care s-a creat și în care a funcționat. În acest caz, este vorba de toate cerințele, nevoile, ambițiile și idealurile burgheziei românești în ascensiune, proces ce se derulează în tiparele intereselor economice, politice, ideologice ale acesteia și care reflectă în același timp, într-o formă explicită, acuitatea contradicțiilor dintre diferiți factori de putere în viața economică și politică a statului.

Problema constituțională nu este deci, la origine, atât o problemă de ordin juridic, ci de putere, de exercițiul al conducerii statale, fiind cuprinsă în modul de interferare, de conjugare a intereselor, acțiunilor și tendințelor, formelor politice ale vremii, de impunere a unei formule de guvernare a țării.

Dobândind o semnificație politică și juridică aparte, mai ales după formarea statului național unitar, problema constituțională nu se încheie odată cu elaborarea Constituției din 1923. Dimpotrivă, noul act adoptat a dezvăluit și mai mult caracterul său de proces deschis, de „problemă”, înțeleasă ca o confruntare permanentă a Constituției cu realitatea socială pentru care a fost creată. Dacă, pentru acest motiv, Constituția din 1923 a reprezentat la început ținta unor atacuri din partea unor partide în lupta lor pentru putere, și chiar a opiniei publice, ea devine treptat Constituția unificării României Mari, liantul politico-juridic al cimentării și sudării teritoriale românești, iar între anii 1930-1933 „pilonul” de apărare a regimului parlamentar împotriva forțelor dictatoriale interne și a revanșismului extern.

Constituția din 1923 s-a elaborat, deci, într-un context istoric ce a urmat marelui act politic de la 1 decembrie 1918, a presiunii opiniei publice pentru vot universal și a țărănimii pentru împroprietărire, a revendicărilor muncitorești, în condițiile în care societatea românească intra într-o perioadă de stabilitate și când burghezia liberală devenea mai puternică, iar în interiorul Partidului Național Liberal influența Brătienilor era determinantă.

Putem aprecia că în elaborarea noii legi fundamentale a statului au existat trei idei de bază ce au întrunit adeziunea unanimă a forțelor și grupărilor politice ale vremii și anume: ideea națională, ideea evoluției democratice și ideea monarhiei constituționale. Acest fapt reiese cu pregnanță din dezbaterile aprinse desfășurate în cadrul Adunării Deputaților, în perioada 1920-1922.

Analizată din perspectivă istorico-politică, Constituția din 1923, ca expresie a raportului real de forțe din perioada 1919-1923, a reprezentat așezământul juridic și politic principal pe baza căruia au funcționat instituțiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic parlamentar – constituțional. Constituția din 1923 menține în mare parte structura Constituției din 1866, preluând și adâncind o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum și posibilitatea reală de democratizare a statului și societății românești interbelice. În acest sens, sub imperiul acestei Constituții principiile reprezentativității, separației puterilor, legalității și legitimității legilor, ca și cele privind sistemul electiv și al regimului proprietății au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în Legea fundamentală din 1866. Deci, Constituția din 1923 a constituit în perioada când a fost în vigoare, un factor de progres în democratizarea societății românești.

Analiza modului în care a fost elaborată și adoptată Constituția din 1923 conduce la concluzia că ea (ca, de altfel și cea din 1866) a îmbrăcat forma unui „pact”, rezultat din compromisul (înțelegerea) dintre monarh și reprezentanța națională. Caracterul de pact al Constituției din 1923 rezultă atât din modul de votare a ei de către ambele camere ale reprezentanței naționale (Adunarea Deputaților și Senat) cât și în sancționarea de către rege, urmată de depunerea jurământului monarhului în fața Parlamentului, prin care se angaja solemn că va respecta Constituția.

Conținutul Constituției din 1923 includea 138 de articole spre deosebire de cea din 1866 care avea 128 de articole. Au fost înlocuite sau modificate integral 20 de articole, fiind incluse 7 articole noi; de asemenea, au fost reformulate sau au primit adaosuri 25 de articole, în timp de 76 de articole ale vechii Constituții au rămas neschimbate. În literatura de specialitate istorică și juridică, se pune în mod firesc întrebarea: ce prevederi și elemente noi, ca formă și conținut au fost introduse în Constituția din 1923 și care sunt trăsăturile care o caracterizează? Este dificil de formulat un răspuns tranșant, dar, în opinia noastră, pot fi identificate cel puțin 5 trăsături și particularități, care conferă o anumită individualitate și originalitate acestui așezământ juridic și politic:

1. Constituția din 1923 este un act normativ metodic și judicios structurat, cuprinzând în cele 8 titluri ale sale prescripții referitoare la elementele constitutive ale statului, organizarea și funcționarea puterilor statului, alcătuirea și funcționarea sistemului electoral, organizarea socială, armată, financiară, administrativă etc. Ea introducea o serie de principii caracteristice funcționării democrației, cum ar fi: garantarea drepturilor și libertăților românilor, fără deosebire de o origine etnică, limbă sau religie, egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legii, fără deosebire de origine etnică sau de clasă socială, garantarea proprietății de orice natură, precum și a creanțelor asupra statului, naționalizarea zăcămintelor miniere, principiul votului universal, egal, direct, obligator și secret, principiul legalității;

2. Principiile legalității și al supremației Constituției erau mai bine exprimate decât în Constituția din 1866. Remarcăm în acest sens dispozițiile articolului 103 din Constituție care instituiau pentru prima dată în Românie controlul de constituționalitate a legilor dând această competență Secțiilor Unite ale Curții de Casație. Spre deosebire de Constituția anterioară noua lege fundamentală instituia controlul judecătoresc asupra constituționalității legilor, ca instrument de garantare al supremației Constituției. Deci, în 1923 norma constituțională deține locul suprem, ea fiind superioară tuturor actelor normative care trebuie elaborate în baza și respectarea constituției. Drept garant al integrității Constituției este desemnată Curtea de Casație, care devine instanța supremă investită cu examinarea și verificarea valorii constituționale a legilor, având dreptul de a declara că o anumită normă juridică sau lege nu este aplicabilă părților dacă nu a fost elaborată cu respectarea Constituției. În acest fel se crea o garanție importantă pentru evitarea excesului de putere în materie legislativă a Parlamentului.

Preocupat de întărirea și consolidarea principiului legalității și supremației legii, constituantul de la 1923 a considerat necesar limitarea puterii discreționare a autorităților executive a statului, instituind prin articolul 107, „contenciosul administrativ”, respectiv dreptul puterii judecătorești de a verifica legalitatea actelor administrative și de a restabili drepturile subiective ale cetățenilor care au fost prejudiciați prin acte administrative nelegale sau neconstituționale;

3. În Legea Fundamentală din 1923 se formulează mult mai bine și mai precis, comparativ cu așezământul fundamental din 1866, principiul suveranității naționale. Astfel, statul român era declarat ca stat național, unitar și indivizibil al cărui teritoriu este inalienabil. Se interzicea colonizarea teritoriului național cu populații sau grupuri etnice străine. Constituția consacra faptul că puterea politică aparține națiunii, dar care nu o exercită direct, ci prin reprezentanți aleși din corpul electoral, alcătuit din cetățeni majoritari care aleg prin vot universal, direct, egal, obligatoriu și secret;

4. Un alt element de noutate constă în faptul că Legea Fundamentală din 1923 dă o caracterizare mai potrivită cu nevoile sociale dreptului de proprietate. Se admitea exproprierea pentru „cauzele de utilitate publică” nu numai în situațiile limitativ stipulate de Constituția din 1866, ci și pentru „lucrările de interes cultural și acelea impuse de interesele generale directe ale statului și administrației publice”. Proprietatea este deci o funcție socială și interesele colectivității trebuie să primeze intereselor individuale chiar și în materia proprietății particulare. Erau de asemenea, redefinite și extinse noțiunile de „domeniu public” și „bunuri publice”.

5. Din punct de vedere al formei și condițiilor de modificare, Constituția din 1923 este considerată ca având un caracter rigid, neputând fi modificată sau revizuită decât cu respectarea anumitor cerințe formulate expres. Cu toate acestea, după cum se va putea observa din aplicarea practică a normelor constituționale, așezământul fundamental elaborat în 1923 ne apare destul de flexibil, întrucât a dat posibilitatea adoptării unor legiuiri ce se îndepărtează sensibil de litera și spiritul prevederilor statuate de Constituție. De aceea, pe bună dreptate, Nicolae Iorga afirma, cu ocazia discutării proiectului de Constituție că, în conținutul lui sunt „lucruri spuse, care nu era nevoie să fie spuse și anumite lucruri sunt evitate care trebuiau să fie spuse” și necontenit sunt trimise la o legislație viitoare.

Cu toate problemele legate de conținut, dar mai ales de aplicarea sa în practică, Legea Fundamentală din 1923 a contribuit în mod evident la democratizarea statului român în special prin sporirea rolului Parlamentului și accentuarea principiului pluralismului ideologic, politic și social.

Constituția din 1923 a creat fundamentul politico-juridic pentru funcționalitatea regimului parlamentar, bazat pe corpuri legiuitoare constituite prin vot universal. În practica legislativă interbelică s-a creat o legătură directă între parlamentarism și democrație, pornindu-se de la premiza că suveranitatea națională atribuită națiunii nu poate fi exercitată direct, ci este delegată organelor statului. Reprezentând elementul constitutiv al democrației interbelice, trebuie subliniat faptul că dincolo de unele limite ce i-au fost caracteristice, Parlamentul a rămas ca o instituție definitorie democrației românești, a cărei realitate în plan istoric și juridic nu poate fi ignorată.

Mai trebuie amintit că în funcționarea mecanismului democratic un rol esențial îl aveau partidele politice. Deși Constituția din 1923 garanta cetățenilor dreptul la asociere, ea nu conținea totuși, nici un articol expres despre partidele politice. Legea electorală din 1926 este cea care creează noi organe electorale, grupările sau partidele politice, ca titulare de mandate de deputați, conferind acestora un rol precis în exercitarea sistemului democrației constituționale Dinamica partidelor politice s-a caracterizat printr-o creștere a numărului lor în anii imediat postbelici și tendința de fuziune cu efecte bipolare (1918-1927). În perioada următoare s-a manifestat un proces de sciziune și de crearea unor grupări dizidente în interiorul celor două partide aflate la baza sistemului constituțional. Cu toate acestea, sistemul partidist interbelic ne dezvăluie o deschidere a acestuia spre democrație, majoritatea formațiunilor politice fiind favorabile Constituției din 1923.

Gânduri de final

Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai lumii antice spunea că nu a dat atenienilor cea mai bună constituție, ci numai pe cea mai potrivită timpului și locului în care se afla societatea ateniană. Guvernanții actuali nu au ajuns la această măsură, dimpotrivă multe din legi și chiar norme constituționale sunt contrare stării sociale actuale și nu corespund scopului declarat formal, binele social, bunăstării oamenilor, garantarea libertăților și drepturilor fundamentale, apărarea valorilor și tradițiilor spirituale și de credință ale poporului, consolidarea statului de drept.

Dorim să mai subliniem un aspect. Constituționalismul democratic contemporan, atât cât există, la fel și globalismul internațional în toate formele sale sau modalitățile dictatoriale, constrângătoare, discriminatorii și ateiste de exercitare a puterii în statele ce se consideră democratice, aparțin lumescului. Sunt trecătoare, au propria evoluție și inevitabil involuție. Această pentru că tot ce aparține acestei lumi este trecător și rămâne în precaritate. ’’Ce e val ca valul trece,’’ spune Eminescu.

Numai Dumnezeu este mereu același. Numai dreapta credință ortodoxă a poporului român s-a păstrat, s-a întărit și a rezistat tuturor prigoanelor, prigonitorilor și cataclismelor sociale. Și această pentru că dreapta credință ortodoxă nu este din lume, este relevată de Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos și este transmisă din generație în generație prin lucrarea Duhului Sfânt și prin Sfânta Biserică Ortodoxă.

Prin urmare trebuie să fim conștienți de precaritatea tuturor celor ale acestei lumi finite și mărginite, să fim statornici în dreapta credință ortodoxă, să nu lăsăm pe guvernanții de o clipă ai istoriei acestei lumi să ne spună cum să fim liberi, ce este bine pentru noi, în ce să credem și în ce să nu credem. Suntem datori să ne apărăm dreapta credință ortodoxă și sfânta Biserică strămoșească așa cum și înaintașii noștri au făcut cu jertfă de sânge. Astfel ne vom putea păstra libertatea personală și libertățile sociale de care trebuie să beneficiem și vom putea ridica și Constituția, constituționalismul la înălțimea Adevărului, a valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român. Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos a spus: ’’Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă’’( Ioan, 15,7). Dumnezeu să ne ajute!

Bibliografie: