(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 71

FRICA si DISCRIMINAREA, metode de guvernare intr-o societate pretins democratica. Abolirea statului de drept

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: frica; discriminare; pandemie; restrictii; drepturile omului; Constitutia;

 

I. Cerințele statului de drept și încălcarea lor de către actualii guvernanți

Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației, care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate aceste fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub pretextul declarat de a combate și a preveni extinderea pandemiei.

Pandemia actuală este o realitate dureroasă cu consecințe grave și sunt necesare intervenții ale statului și măsuri sanitare ale statelor care stopeze extinderea virusului, măsuri care să protejeze viața și sănătatea oamenilor, demnitatea lor, nu să le distrugă.

Din nefericire, guvernanții din multe țări, inclusiv din România și cei care conduc Uniunea Europeană, în mod voit nu vor să înțeleagă realitatea prezentă că nu măsurile restrictive și discriminatorii abuzive, obligativitatea vaccinării cu seruri netestate și care pot pune în pericol sănătatea și viața oamenilor, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor sisteme ale sistemului social cum sunt sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică, vor avea ca efect încetarea pandemiei și pretinsa apărare a vieții și sănătății oamenilor.

Realitatea demonstrează că măsurile restrictive și discriminatorii impuse treptat populației în perioada pandemiei, cum sunt interzicerea întrunirilor și a manifestărilor culturale, științifice sau sportive, închiderea școlilor, a universităților, restricționarea accesului la servicii sociale esențiale, în primul rând la serviciile pentru ocrotirea sănătății, închiderea bisericilor, restricționarea gravă a desfășurării cultului religios, în mod deosebit pentru Biserica Ortodoxă, profanarea gravă a corpului și memoriei celor pretins decedați de COVID, obligativitatea purtării unor măști în spațiul public, dar și un unele spații private, distanțarea socială, carantina și izolarea individuală sau socială, controlul și restricționarea accesului în spații comerciale și alte spații publice, controlul și restricționarea călătoriilor și mai nou obligativitatea vaccinării sau adoptarea de măsuri cu caracter discriminator, propaganda mas media agresivă cu scopul de a induce sentimentul de frică și groază în populație, nu au avut ca efect eradicarea pandemiei și a consecințelor grave ale acestei cumplite boli care de altfel, din nefericire, nu este singura afecțiune gravă care afectează sau poate afecta oamenii.

Un fapt foarte grav, pentru un stat de drept și democratic, este că multe din aceste măsuri care aduc atingere în mod esențial omului creat de Dumnezeu ca persoană liberă, demnității și drepturilor intangibile și absolute ale acestuia, sunt adopte de instituții și organisme statale centrale sau locale care nu au competența legală de a emite astfel de acte normative. Această realitate este o manifestare abuzivă de putere într-un stat de drept constituțional și cu o societate democratică.

De exemplu, în majoritatea județelor au fost instituite restricții abuzive și discriminatorii de comitetele pentru situații de urgență, s-a luat măsura înregistrării și monitorizării cetățenilor nevaccinați. Nu mai vorbim de măsurile restrictive, discriminatorii luate de Guvern prin hotărâri, deși executivul nu are o competența de a restricționa exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale prin hotărâri. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care în mod voit este ignorată și încălcată de guvernanți. Prin Decizia nr 152/20201, Curtea Constituțională, printre altele, a admis excepția de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale. Totodată a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său. Pentru a pronunța această decizie Curtea a reținut că interdicțiile constituționale prevăzute la art. 115 alin. (6), de a nu adopta ordonanțe de urgență care pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale, au avut în vedere restrângerea competenței Guvernului de a legifera în aceste domenii esențiale în locul Parlamentului.

Legiferând cu privire la regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 este actul de reglementare primară prin care se dispune restrângerea exercițiului drepturilor și al libertăților fundamentale, act în baza căruia autoritățile publice cu competențe în gestionarea situației de criză (Președintele României, Parlamentul României, Ministerul Administrației și Internelor, autoritățile militare și autoritățile publice, prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau de urgență) emit acte administrative cu caracter normativ (decretul Președintelui de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență, ordonanțe militare și ordine ale altor autorități publice) care pun în executare norma primară, identificând, în funcție de particularitățile situației de criză, drepturile și libertăți fundamentale al căror exercițiu urmează a fi restrâns.

”Or, având în vedere toate aceste argumente, Curtea reține că, de plano, actul normativ cu un atare obiect de reglementare afectează atât drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, cât și instituții fundamentale ale statului, căzând în sfera interdicției prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituție. Astfel, Curtea constată că regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituție, în regim de lege organică. ”

Astfel de manifestări discreționare și abuzive de putere din toată lumea, nu au împiedicat extinderea pandemiei, dar au avut ca efect, asumat în mod voit de către guvernanți, subminarea valorilor statului de drept și trecerea de la un regim de guvernare democratic la unul dictatorial care folosește fără discernământ ca metode de guvernare în raport cu populația, nerespectarea Constituțiilor, a legilor, a convențiilor și tratatelor internaționale, cu deosebire a celor privind respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea exercitării drepturilor și libertăților esențiale pentru viață și un trai decent, frica și teroarea, constrângerea abuzivă, nelegală, discriminarea.

Celebrul dicton divide et impera (”dezbină și stăpânește”) aparținând în antichitate regelui Filip al II lea al Macedoniei se pare că este de actualitate. În politică, dezbină și stăpânește este o combinație de tactici (politice, militare, juridice sau economice), de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații în entități mai mici, care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. O astfel de divizare însemnă constrângere, discriminare, dar și inducerea sentimentului de frică și groază în rândul populației. Metoda acesta de guvernare este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt împiedicate să se unească și să devină mai puternice. Folosită efectiv, această strategie permite celor cu putere reală puțină să-și impună voința asupra celor care colectiv au putere mare, sau ar avea dacă ar reuși să se unească.

Prin politici vădit discriminatorii Guvernul a divizat populația între cei vaccinați, care se bucură de adevărate privilegii nobiliare, la fel ca în evul mediu, și nevaccinați, cărora li se aplică restricții inumane privind exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești și considerați abuziv ca fiind culpabili social pentru extinderea pandemiei. Mai mult, prin aceste măsuri discriminatorii și care divizează populația, guvernanții au reușit să genereze sentimentul de frică socială și chiar tensiuni sociale între cele două categorii. Scopul declarat este acela de a eradica pandemia, intenție iluzorie deoarece nu poate fi realizat prin astfel de măsuri. Scopul real este de a conduce discreționar, de a domina populația, de a impune dictatura. Este o stare de fapt fără precedent în perioada postbelică a istoriei omenirii, caracterizată prin proclamarea și afirmarea principiilor constituționalismului democratic și a statului de drept.

Curtea Constituțională a României constatând intenția Guvernului de a impune măsuri restrictive abuzive, de a guverna discreționar sub pretextul formal declarat al binelui public, a sancționat pentru neconstituționalitate unele acte normative ale executivului.

Respectarea supremației Constituției și a legii, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, eliminarea manifestărilor de exces de putere din partea guvernanților pe durata existenței unor situații excepționale sunt clar exprimate de Curtea Constituțională în următoarele considerente din Decizia nr 457/2020:

Comisia de la Veneția a reamintit că conceptul de stare de urgență” se bazează pe presupunerea că în anumite situații de urgență de ordin politic, militar și economic, sistemul de limitări impuse de ordinea constituțională trebuie să cedeze în fața puterii sporite a executivului.

Cu toate acestea, chiar și în stare de urgență publică, principiul fundamental al statului de drept trebuie să prevaleze. Statul de drept constă în mai multe aspecte care sunt toate de importanță capitală și trebuie menținute într-un mod integral. Aceste elemente sunt principiul legalității, separarea puterilor, împărțirea puterilor, drepturile omului, monopolul statului asupra forței, administrarea publică și independentă a justiției, protecția vieții private, dreptul la vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetățenilor și supravegherea de către aceștia a procesului decizional, luarea deciziilor, transparența guvernării, libertatea de exprimare, asociere și întrunire, drepturile minorităților, precum și regula majorității în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în cadrul legii și acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului de către instanțele independente. Securitatea juridică a persoanelor trebuie să fie garantată”.

Prin urmare, în toate situațiile și cu atât mai mult în situații excepționale, guvernanții trebuie să aibă un comportament constituțional și social loial și să țină seama de următoarele realități:

- Libertatea de conștiință, libertatea cultului ortodox, autonomia Bisericii Ortodoxe nu pot fi îngrădite;
- Supremația Constituției și a legii trebuie respectate de guvernanți, atât în litera cât și în spiritul lor, inclusiv în situații excepționale ;
- O bună guvernare într-un stat de drept, democratic și social, așa cum este caracterizat statul român de Constituție, nu se poate înfăptui prin exces de putere și măsuri restrictive chiar și în situații excepționale;
- Guvernanții trebuie să respecte mai ales în situații excepționale, demnitatea, viața, libertatea persoanei, ordinea și echilibrul social și economic, dar și valorile sacre ortodoxe ale poporului român.

Cu toate acestea Guvernul, dar și alte autorități administrative ignoră obligativitatea Deciziilor Curții Constituționale stipulată și în Constituție, știind că nu răspund juridic și nu sunt sancționați pentru nerespectarea Constituției și a legilor, pentru măsurile restrictive abuzive și discriminatorii impuse populației, Bisericii Ortodoxe, dar și sistemului instituțional al societății civile, în special cel sanitar, educațional și cultural.

Subliniem cu acest prilej câteva trăsături și caracteristici ale statului de drept pe care actualii guvernanții le ignoră în mod voit:

Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor puterilor statului, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute, în scopul garantării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.

În ceea ce privește categoria ”stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de ”democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Jaques Chevallier definește ”statul de drept” ca fiind ”tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”.

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrșitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană. Însăși expresia ”stat de drept” – ”Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea, apoi doctrina franceză – ”Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii. Specialiștii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei ”statului de drept” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care persoanei umane îi sunt garantate drepturile naturale

În opinia profesorului Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele2:

  • Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea ”Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a statuat în art. 2 că ”scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.

  • Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei ”omni et soli” aceleași.

Principalele principii ale statului de drept sunt:

  • Statul se bazează pe supremația Constituției și garantează siguranța și drepturile constituționale ale cetățenilor săi
  • Societatea civilă este un partener egal cu statul
  • Separația puterilor statului în diferite compartimente (legislativ, executiv și judiciar) cu puteri și responsabilități separate și independente. Garantarea drepturilor omului prin controlul judecătoresc și de constituționalitate al legilor
  • Atât puterea legislativă, cât și democrația în sine sunt legate de drepturile și principiile constituționale

Așadar, referindu-ne la spațiul european menționăm că drepturile omului, democrația și statul de drept ar trebui să fie centrul identității europene. Mai mult decât orice, aceste valori comune ar trebui să reprezinte liantul care leagă națiunile.

Respectarea statului de drept este o condiție indispensabilă pentru protecția tuturor valorilor fundamentale menționate la articolul 2 din Tratatul UE. Aceasta este, de asemenea, o condiție indispensabilă pentru respectarea tuturor drepturilor și obligațiilor care decurg din tratate și din dreptul internațional.

Din nefericire, în prezent comportamentul guvernanților noștri, ai Uniunii Europene, ai marilor puteri ale lumii încalcă în mod vădit aceste principii. În fapt, statul de drept și democrația constituțională sunt abolite.

 

II. Discriminarea și formele ei. Reglementări normative care încalcă principiul nondiscriminării și drepturile fundamentale ale omului

Principiile egalității în drepturi a tuturor oamenilor și al nondiscriminării sunt valori constituționale, consacrate normativ în toate constituțiile democratice, în legi și în tratate internaționale. Aceste principii au valoare existențială pentru că își au originea în principiul egalității tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu care a spus: ”Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți( Matei, 5, 44,45).

Principiul fraternității este de asemenea o valoare existențială pentru toți oamenii pentru că este expresia socială a Poruncii iubirii dată de Mântuitor. Din nefericire acest principiu formulat în documentele politice și constituționale ale revoluționarilor francezi din 1789 și ale revoluționarilor români din 1848 nu a fost înscris în constituțiile contemporane.

În doctrină discriminarea este caracterizată prin reunirea a două elemente, mai precis tratarea diferită a unor persoane aflate în situații identice sau comparabile (sau, dimpotrivă, tratarea identică a unor persoane aflate în situații diferite), pe de o parte, și lipsa unei justificări obiective pentru un asemenea tratament, pe de altă parte.

Discriminarea, ca opus al echității, este definită ca fiind practica ilegală de a trata mai puțin favorabil pe unii indivizi în comparație cu alții, din cauza că sunt diferiți ca sex, rasă, religie etc. Înseamnă a trata mai puțin favorabil un grup în comparație cu altul, pe un motiv nejustificabil.

Fără a insista foarte mult asupra aspectelor doctrinare și normative în materie, evidențiem unele reglementări cuprinse în tratate și convenții internaționale. Amintim în acest sens principiile proclamate în Carta Națiunilor Unite, care recunosc demnitatea și valoarea intrinseci cât și drepturile egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane drept fundamentul libertății, justiției și păcii în lume:

Articolul 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului proclamă că toate ființele umane sunt născute libere și egale în demnitate și drepturi;

Articolul 7 din același document proclamă: ”Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. ”

Articolul 12 stipulează: ”Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.

Iar în articolul 30 se arată că: ”Nici o dispoziție a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație”.

Amintind faptul că Națiunile Unite, în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Convențiile Internaționale cu privire la drepturile omului și alte tratate universale a proclamat faptul că fiecare este îndreptățit la toate drepturile și libertățile incluse în acestea, fără distincție de orice fel, angajând statele să ia toate măsurile posibile pentru a asigura nediscriminarea în exercitarea tuturor drepturilor omului;

Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice adoptată de ONU în anul 1966, în articolul 2 impune obligații: ”Statele părți la prezenta Convenție se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezenta Convenție, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politica sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. Același document,în articolul 26, recunoaște dreptul la nediscriminare ca un drept fundamental al omului autonom și obligația corelată a statelor de a realiza acest drept;

Edificatoare sunt și dispozițiile cuprinse în art. 14 al Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: ”Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. ”

Diferite organisme instituții și institute internaționale susțin faptul că discriminarea, prin natura sa, dăunează capacităților umane în maniere injuste, creând cicluri ale dezavantajelor și negări ale libertății care împiedică dezvoltarea umană. Au recunoscut și afirmat importanța combaterii fiecărei forme de discriminare, inclusiv nevoia de a lua măsurile adecvate pentru a capacita persoanele care sunt dezavantajate să-și realizeze întregul potențial și pentru a contribui la participarea lor completă în viața economică, socială, politică, culturală și civică.

Declarația Principiilor Egalității este un document deosebit de important adoptat la 5 aprilie 2008 la Londra de către avocați ai drepturilor omului și experți în legislația internațională în materia drepturilor omului și în legislația pentru egalitate, în care se menționează, printre altele: ”Dreptul la egalitate este dreptul tuturor ființelor umane de e a fi egale în demnitate, de a fi tratate cu respect și considerație și de a participa în condiții de egalitate cu ceilalți la orice aspect al vieții economice, sociale, politice, culturale sau civile. Toate ființele umane sunt egale în fața legii și au dreptul la protecție și beneficiu egale în fața legii”. (art. 1)

Dreptul de a nu fi discriminat este un drept de sine stătător, fundamental, subsumat dreptului la egalitate”. (art. 4).

Discriminarea trebuie interzisă acolo unde aceasta are loc pe criterii de rasă, culoare, etnie, origine, sex, sarcină, maternitate, statut civil, familial sau profesional, limbă, religie sau credință, opinie politică sau de alt gen, origine la naștere, națională sau socială, naționalitate, statut economic, asociere cu o minoritate națională, orientare sexuală, identitate de gen, vârstă, dizabilitate, stare de sănătate, predispoziție genetică sau de altă natură spre boală sau o combinație a oricărora dintre aceste criterii, sau în baza unor caracteristici asociate cu oricare dintre aceste criterii”. (art. 5)

În legislația română principiile egalității și al nondiscriminării sunt consacrate în Constituție: ”Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. (art. 16 alin 1).

”Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi”.
”România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. (art. 4).

Există și legislație secundară pentru consacrarea principiilor egalității în drepturi a cetățenilor și al nondiscriminării. Menționăm în acest sens:

- Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (republicată).
- Ordonanța de urgență nr. 45/2020 pentru completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
- Legea nr. 167/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și pentru completarea art. 6 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați
- Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați.

Cadrul normativ în materie există și este generos, dar actualii guvernanți încalcă cu intenție reglementările internaționale, constituționale și legale privind cele două principii mai sus amintite.

Jurisprudența constituțională în materie este edificatoare. Redăm câteva aspecte: Uniformitatea a fost respinsă în mod constant în jurisprudența Curții Constituționale, în legătură cu interpretarea și aplicarea principiului egalității. Egalitatea strictă în fața legii presupune ca, în cazul unor situații egale, tratamentul să fie egal, fără discriminare. În ipoteza în care situațiile sunt diferite, tratamentul nu poate fi decât diferențiat, ceea ce implică principiul proporționalității.

În consecință, încălcarea principiului egalității intervine atunci când se aplică un tratament diferențiat unor situații similare sau în ipoteza în care se aplică același tratament juridic unor situații care prin natura lor sunt diferite. De asemenea, încălcarea acestui principiu poate să se producă și în situațiile în care nu există o motivare obiectivă și rezonabilă pentru un tratament diferențiat a unor situații identice sau dacă tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii.

Jurisprudența Curții Constituționale a prezentat o evoluție în acest sens, pornind de la a admite ca situațiile diferite să fie tratate diferit, până la a recunoaște noi principii constituționale, respectiv dreptul la diferență. 3 Curtea Constituțională a statuat că este inadmisibilă o diferență de tratament juridic pe criterii sociale sau categorii de funcționari, deoarece ar reprezenta o discriminare. 4 A admis că pot exista situații care să permită particularități, dar nu orice asemenea caz justifică o diferență de tratament juridic, mai ales în situația în care un tratament juridic diferit ar reprezenta o discriminare. Instanța constituțională a stabilit că sunt neconstituționale dispozițiile din Legea privind veteranii de război, referitoare la condiționarea calității de veteran de război, de împrejurarea de a nu fi luptat împotriva armatei române. În acest caz, se produce o discriminare între cetățenii români, nejustificată și de aceea este necesar să se asigure “egalitatea de tratament față de toți cei care s-au înrolat în armate străine”. 5 Este vorba de situații identice, care presupun un tratament identic. Curtea Constituțională a aplicat și în alte situații, principiul egalității, considerând fie că situațiile sunt atât de asemănătoare, încât nu se justifică o diferențiere de tratament juridic, sau, dacă aceasta există, ea reprezintă o discriminare în raport cu criteriul folosit. 6

Guvernanții, prin măsurile restrictive impuse populației în această perioadă, au nesocotit nu numai principiile egalității și al nondiscriminării dar și reglementările constituționale privind posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi. Dispozițiile articolului 53 din Constituție precizează expres condițiile pe care trebuie să le îndeplinească măsurile restrictive dispuse de stat pentru a fi legitime și constituționale. Redăm conținutul acestui articol: ”(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.

Menționăm că aceste dispoziții normative sunt conforme cu reglementări cuprinse în tratate și convenții internaționale în materie, ratificate de România și care au devenit obligatorii pentru statul român. În opinia noastră toate aceste cerințe constituționale au fost încălcate de recentele acte normative adoptate pentru instituirea și menținerea stării de alertă. Precizăm că dispozițiile art. 53 se aplică atât în situații de normalitate sociale cât și pe durata situațiilor excepționale, după părerea noastră strict și limitativ prevăzute de Constituție, la care legiuitorul subsecvent nu poate să adauge și altele.

Nu a fost respectată cerința constituțională ca eventualele restrângeri să fie realizate numai prin lege, înțeleasă ca act juridic al Parlamentului. Cu încălcarea acestei condiții constituționale au fost adoptate numeroase acte normative ale Guvernului, ordonanțe și hotărâri, dar și de alte autorități administrative unele dintre acestea nefiind competente să emită acte juridice cu caracter normativ.

Art. 53 alin. (1) din Constituție nu poate fi interpretat izolat, ci corelat cu art. 115 alin. (4) din Constituție, normă care dispune că "ordonanțele de urgență [. . . ] nu pot afecta [. . . ] drepturile, libertățile [. . . ] prevăzute de Constituție [. . . ]".

Cu privire la acest text constituțional, jurisdicția constituțională, prin Decizia nr. 1189/06. 11. 20086, a reținut că nu se interzice ordonanțelor de urgență să intervină în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale, ci doar că nu pot să afecteze aceste drepturi și libertăți: "ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă "afectează", dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin". Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a lămurit noțiunea de "a afecta": "Verbul "a afecta" este susceptibil de interpretări diferite, așa cum rezultă din unele dicționare. Din punctul de vedere al Curții, aceasta urmează să rețină numai sensul juridic al noțiunii, sub diferite nuanțe, cum ar fi: "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecințe negative", cu privire la categoria drepturilor electorale [. . . ]".

Or, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, conform art. 53 alin. (3) din Constituție, semnifică afectarea lor, în sensul art. 115 alin. (6)7. De aici rezultă că, interpretând sistematic cele două norme constituționale, prin ordonanță de urgență nu se poate restrânge exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale. Acest lucru l-a afirmat explicit Curtea Constituțională în Decizia nr. 80/16. 02. 20148 : "interpretarea noțiunii de lege din cuprinsul art. 53 a avut menirea de a limita posibilitatea legiuitorului delegat - Guvernul - de a reglementa pe calea ordonanței de urgență în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, în sensul restrângerii acestora, contrar prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție". Cu atât mai mult, prin acte normative inferioare ca forță juridică ordonanțelor, cum ar fi hotărârile de Guvern, pentru rațiunile mai sus amintite nu pot fi restrânse drepturi și libertăți inclusiv în timpul situaților excepționale.

O altă condiție constituțională se referă la caracterul de excepție a ingerințelor statului în exercitarea unor drepturi și libertăți, limitarea în timp a acestor măsuri și condiția că prin restrângeri să nu fie afectată însăși substanța drepturilor. Guvernații nu au respectat nici una dintre aceste cerințe constituționale. Așa cum sunt reglementate și impuse, măsurile restrictive și de constrângere afectează substanța unor drepturi și libertăți fundamentale în sensul că împiedică exercitarea lor în mod discriminator pentru segmentul de populație. Au fost afectate în mod grav libertatea individuală, libertatea de conștiință și religioasă în special pentru cultul ortodox majoritar, libera circulație a persoanelor, dreptul la întrunire și asociere, dreptul la învățătură, accesul liber la cultură, libertatea de circulație și mai ales dreptul la un nivel de trai decent și dreptul la asigurarea și protecția sănătății.

Restrângerile și constrângerile nu îndeplinesc condiția de a fi aplicate pentru o durată bine precizată de timp. În actele normative la care ne referim se precizează că aceste măsuri se aplică pe durata stării de alertă. Dar această durată nu este determinată temporar, ci este prelungită pe o durată nedefinită și imprevizibilă de guvernanți aspect care face ca măsurile restrictive să aducă atingere substanței dreptului, nu numai exercitării sale.

Scopurile pentru care se pot aplica măsurile restrictive sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 53 din Constituție, printre acestea regăsindu-se și apărarea sănătății populației inclusiv în cazul unei epidemii. Dar, simpla invocare a unui scop prevăzut de Constituție nu este o condiție suficientă pentru ca astfel de restricții să fie constituționale și legitime. Potrivit dispozițiilor art. 53 alin 2 din Constituție, măsurile restrictive trebuie să fie necesare într-o societate democratică, să respecte principiul proporționalității și să fie nediscriminatorii. Nici una dintre aceste condiții nu sunt respectate de actele normative în cauză ale guvernanților dornici să stăpânească și să-și manifesta puterea discreționară.

Necesitatea într-o societate democratică este o condiție care reduce marja de apreciere a statului pentru măsurile restrictive în sensul că acestea trebuie să corespundă strict scopului legitim urmărit și situației de fapt, aplicarea lor să fie amplă motivată, să fie eficiente să respecte principiul supremației legii și a Constituției. Necesitatea unor astfel de măsuri trebuie să corespundă întru totul valorilor democrației constituționale, ale statului de drept și nicidecum să le încalce.

Principiul proporționalității înseamnă adecvarea strictă a unor astfel de restricții la situația de fapt și la scopul legitim urmărit. Așa cum am arătat în alte studii, acest principiu este un criteriu important pentru a distinge între exercitarea atribuțiilor statului în conformitate cu normele constituționale și legale, iar pe de altă parte excesul de putere nelegitim și neconstituțional7

Majoritatea măsurilor restrictive adoptate de autorități pe durata stării de urgență și de alertă nu respectă principiul proporționalității în sensul arătat mai sus. Fără a intra în explicații juridice, pentru a sublinia caracterul inadecvat al acestor măsuri restrictive aberante menționăm că nu au atins scopul scontat, eradicarea pandemiei, și mai mult decât atât, au afectat grav sănătatea populației, desfășurarea normală a vieții sociale, economice și culturale, cultul ortodox, libertatea de conștiință și religie, demnitatea omului, dreptul fundamental la un nivel de trai decent.

Doctrina a reținut faptul că, în situația în care legiuitorul restrânge exercițiul unor drepturi, fără a indica expres temeiul constituțional, aceasta “nu înlătură obligativitatea verificării în cadrul procedurii de control al legitimității constituționale a legii, dacă măsura astfel instituită constituie o limitare a unui drept. ”8 Din considerentele Deciziei nr. 4/1992 a Curții Constituționale rezultă că în ipoteza în care prevederea legală supusă controlului constituie o limitare a unui drept constituțional, ea este legitimă numai în cazurile în care se încadrează în situațiile limitative expres prevăzute de art. 53 din Constituție. 9

Curtea Constituțională a reținut că prevederile art. 53 au în vedere drepturile și libertățile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituție, nu și alte drepturi. 10 Instanța noastră constituțională, interpretând dispozițiilor art. 53 prin raportare la dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a făcut distincția între pierderea și restrângerea unui drept. Ultima situație este avută în vedere de dispozițiile art. 53. “Curtea constă că invocarea prevederilor art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu are incidență în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertății. ”11 Totodată, instanța noastră constituțională a decis că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar, fiind instituită doar pentru o perioadă în care acționează cauzele ce au determinat-o și care sunt consacrate limitativ la alin. (1) din art. 53 din Constituție. 12

În situația în care restrângerea exercițiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetățenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat. 13 Restrângerile aduse exercițiului dreptului nu trebuie să atingă substanța acestui drept. Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanța acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privința obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale și economice generale. 14

Jurisprudența Curții Constituționale deosebește restrângerea exercițiului unor drepturi față de împrejurările în care legiuitorul condiționează exercitarea unui drept. În acest sens s-a decis că cerințele de vechime stabilite de art. 19 din Legea nr. 51/199515 privind profesia de avocat, urmăresc să asigure exercitarea dreptului la apărare în condiții de competență, responsabilitate profesională și experiență practică, raportate la gradul ierarhic al instanțelor și la complexitatea cauzelor, astfel că este firesc ca ele să implice anumite condiționări, care nu pot fi privite ca o îngrădire a dreptului la muncă, ci ca măsuri de protejare atât a intereselor justițiabilului cât și ale avocatului. 16 De asemenea, exceptarea prin lege a unor categorii de cetățeni de la beneficiul unor drepturi acordate altora, care se află într-o situație diferită, nu reprezintă o restrângere a exercițiului acestor drepturi. În consecință nu sunt aplicabile dispozițiile art. 53 din Constituție. 17

Proporționalitatea este o condiție de constituționalitate a măsurilor dispuse prin lege sau prin ordonanțe, prin care se restrânge exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, condiție prevăzută expres de dispozițiile art. 53, alin. (2) din Constituție. Analiza particularităților acestui principiu trebuie realizată sistematic, în contextul prevederilor art. 53. Consacrarea expresă a unui aspect particular al principiului proporționalității, de dispozițiile art. 53, alin. (2), transformă proporționalitatea dintr-o regulă de morală sau de oportunitate într-o condiție de constituționalitate a legii, iar instanța constituțională are competența de a verifica respectarea acestui principiu.

Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerință a statului în exercitarea acestor drepturi și libertăți, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrarului sau a excesului de putere din partea autorităților statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanții asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituțională urmărită, aceea de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, în situațiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporționalității este o astfel de garanție constituțională care permite sancționarea de către instanța constituțională a ingerințelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturi. 18

Prin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forță juridică legii, dar și legitime (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporționale cu situația care le determină și să nu afecteze substanța dreptului. Proporționalitatea și necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât și pentru judecător, a legitimității restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

În doctrină s-a subliniat că de fiecare dată când legiuitorul aduce o limitare în exercițiul unui drept sau a unei libertăți, trebuie să precizeze expres, în cuprinsul dispoziției respective, temeiul constituțional al art. 53. 19 Această mențiune vizează implicit respectarea principiului proporționalității și corespunde principiului supremației Constituției: “Legea este un act de aplicare, în sensul că voința legiuitorului își află în mod necesar limitele în supremația Constituției, ca lege fundamentală a statului și societății.”20 În astfel de cazuri, aprecierea realizată de către legiuitor sau judecătorul constituțional, are la bază un raționament de proporționalitate. Restrângerea exercițiului unor drepturi se justifică prin existența unor interese diverse și în unele situații chiar contradictorii. Pe de o parte, interesul subiectiv al titularilor drepturilor fundamentale, iar pe de altă parte interesul public sau necesitatea de a garanta drepturile fundamentale aparținând altor persoane. În aceste condiții, unul dintre interese își fundamentează legitimitatea constituțională pe o prevedere și celălalt pe o altă dispoziție constituțională. Raționamentul de proporționalitate presupune compararea intereselor, în așa fel încât limitarea exercițiului unui drept sau libertăți fundamentale să nu depășească ceea ce este strict necesar pentru satisfacerea unui interes public sau apărarea drepturilor altor persoane.

Principiul proporționalității, aplicat în materia restrângerii exercițiului unor drepturi, este concret determinat de semnificația elementelor care sunt comparate, în funcție de care se poate stabili dacă măsura respectivă este adecvată sau nu situației și scopului urmărit. Proporționalitatea măsurilor restrictive se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărui semnificație este dată după caz, de doctrină, lege sau jurisprudență. Măsura restrictivă nu respectă condiția de proporționalitate, dacă scopul pentru care a fost dispusă este generic, și nu se indică un anumit drept sau libertate fundamentală ca scop legitim. 21 Măsurile restrictive și constrângătoare adoptate sunt discriminatorii pentru că împarte populație în două segmente, vaccinați și nevaccinați. Prin urmare se încalcă dispozițiile art 53 din Constituție.

În aceste condiții ne întrebăm, nu numai retoric, cât de mult le pasă guvernanților noștri de astăzi de Constituție, de popor și de țară? Caracterul facultativ al vaccinării pentru protejarea împotriva acestui virus a fost afirmat în documente interne și internaționale de la începerea acestei proceduri, fapt ce corespunde reglementărilor internaționale în vigoare privind drepturile omului și pacienților. În consecință, fiecare om este liber să aleagă sau nu vaccinarea, fără ca refuzul să poată avea consecințe negative asupra statutului juridic al persoanei.

O recentă declarație adoptată de Ministerul Sănătății din Guvernul României, de Centrul pentru Politici și Servicii de Sănătate și de UNICEF, intitulat Explicații simple despre vaccinarea anti-COVID-19, printre altele, la punctul 5 menționează în mod expres că Vaccinarea este gratuită și voluntară.

Nici un act normativ intern sau internațional nu reglementează obligativitatea vaccinării anti-COVID-19. În consecință orice act de constrângere a unei persoane sau în măsură să alereze în orice mod voința liber exprimată a unei persoane de a se supune sau nu acestui tratament, este abuziv, nelegal și nelegitim, încălcând în mod grav libertatea individuală consacrată și garantată de toate constituțiile democratice.

Cu toate acestea în multe state, inclusiv în România guvernele au impus măsuri de constrângere discriminatorii pentru a determina populația să se vaccineze, situație care este fără precedent în istoria modernă a lumii. Astfel, pentru persoanele nevaccinate s-au impus măsuri de constrângere sau de restrângere a exercitării unor drepturi și libertăți precum: interzicerea dreptului la liberă circulație, la întrunire sau la asociere, interzicerea accesului în spații publice, chiar și în unități sanitare, interzicerea liberului acces la educație, la cultură și la orice manifestări sociale, restrângerea libertății religioase și a libertății de exprimare, pierderea locului de muncă, monitorizarea strictă a celor nevaccinați, sancțiuni contravenționale exorbitante celor care refuză vaccinarea, recurgerea la intervenția instituțiilor de forță ale statului, inclusiv ale armatei pentru aplicarea măsurilor restrictive și de constrângere.

Realitatea demonstrează că actualele vaccinuri anti-Covid-19, aplicate deja unui număr impresionant de oameni nu au eradicat pandemia, care continuă să se extindă, nu oferă protecția sanitară afirmată și mai mult pot fi dăunătoare pentru sănătatea unor persoane care s-au supus acestui tratament.

În mod formal și fariseic, în deplină cunoștință de cauză, autoritățile statale și cele ale Uniunii Europene declară că toate aceste măsuri sunt spre binele populației, pentru a proteja sănătatea oamenilor. În opinia noastră scopul real este cu totul altul. În urma celor două conflagrații mondiale au existat îmbogățiți de război. La fel și acum sunt companii și magnații lor care și-au sporit și își sporesc în mod considerabil averile de pe urma pandemiei. Ne referim la producătorii vaccinurilor, a măștilor și a unor echipamente electronice menite să monitorizeze persoanele în această perioadă, la cei care le comercializează și care evident sunt protejați de guvernanți, ce dețin efemer putere statală și politică în aceste vremuri tulburi, cei mai mulți dintre aceștia fiind atei, împătimiți ai puterii, doritori de avuție și slavă deșartă, dornici să stăpânească în interes propriu și nu să conducă democratic în interesul poporului. Așa cum este de așteptat nu există informații publice despre această realitate crudă. Contractele încheiate de producătorii vaccinurilor cu guvernanții sunt strict secrete și în mod nelegal nu pot fi aduse la conștiința publicului.

Un argument pentru cele susținute de noi este și faptul că în prezent există tratamente și medicamente antivirale eficiente și împotriva COVID-19, dar care sunt greu sau imposibil de administrat bolnavilor deoarece guvernanții nu au investit în procurarea acestora nefiind interesați material sau politic. În acest sens există mărturia unor reputați medici și specialiști în epidemiologie.

În România, măsurile de convingere și de constrângere a populației să accepte să se vaccineze s-au derulat într-o adevărată tradiție românească. În timpul campaniei de vaccinare s-a practicat mita pentru acceptarea acestui tratament, la fel cum se practică și mita electorală, adică oferirea ca recompensă persoanelor în cauză a câtorva mititei, sarmale, eventual o bere sau un suc și chiar bani, totul sub o aparentă legalitate, dar care, în realitate sunt fapte contrare legii care ar fi putut fi sancționate penal. Nimeni dintre reprezentanții autorităților statale implicate nu a răspuns juridic pentru aceste fapte. Reprezentanții puterii au încercat să profite de sărăcia și lipsurile de tot felul în care se află mulți români, dar și de existența unui segment important al populației cu o educație sau cultură redusă care acceptă aceste bonusuri dezonorante. În fapt reprezentanții autorităților statului care au recurs la astfel de metode demonstrează din plin disprețul pentru om și demnitatea persoanei.

La toate aceste se adaugă recenta campanie susținută mediatic și repetată diabolic cu știri și mesaje de natură să îngrozească populația să genereze sentimentul de frică, iar pe de altă parte să promoveze public, nereal știri despre efectele benefice ale vaccinurilor. Cu bună știință și din voința guvernanților știrile difuzate în mass media nu spun nimic despre efectele multiple dăunătoare pentru sănătate a vaccinurilor și nici despre numărul mare al persoanelor care au suferit de pe urma administrării acestor seruri.

Constatând că mita pentru vaccinare și propaganda mass media nu au avut rezultatele scontate, guvernanții noștri au recurs la restrângerea exercițiului drepturilor constituționale pentru persoanele nevaccinate, la constrângeri și la măsuri constrângătoare cele mai multe impuse neconstituțional prin acte administrative cu caracter normativ, în mod deosebit prin trei hotărâri de Guvern la care ne vom referi în acest studiu.

Toate tipurile de vaccin anti-COVID-19 nu au dat rezultatele scontate și au avut sau pot avea efecte adverse mai mult sau mai puțin grave pentru sănătatea celor vaccinați, fapt recunoscut chiar și în documentele unor autorități statale sau sanitare. În consecință, conform legislației internaționale ele se încadrează în categoria medicamentelor cu caracter experimental pentru om, nefiind definitiv omologate de nici o autoritate sanitară. Există mai multe argumente în acest sens:

- Există mai multe tipuri de vaccin, ceea ce demonstrează incertitudinea și relativitatea în privința efectelor benefice ale acestora. În cazul în care acest medicament nu ar fi avut un caracter experimental ar fi existat un singur tip de vaccin.

- Nici unul dintre vaccinurile existente nu a fost testat un timp suficient pentru a se putea constata toate efectele pe care le produce. Specialiștii epidemiologi afirmă că este nevoie de cel puțin cinci ani de experimente și analize pentru a avea suficiente date pentru omologarea unui vaccin nou.

- Nici unul dintre vaccinuri nu a fost omologat științific după procedurile internaționale aplicabile în materie.

- Efectele serurilor sunt limitate în timp. După o anumită perioadă de timp este necesară revaccinarea celor care se supun acestui tratament.

- Vaccinurile nu oferă o protecție absolută celui vaccinat. Nimeni și nimic nu garantează că persoana în acuză nu ar putea contacta boala sau să o răspândească. Datele statistice de până în prezent sunt edificatoare în acest sens.

- Toate aceste seruri au avut sau pot avea și afecte adverse, unele grave pentru persoana în cauză. Nu se cunoaște care sunt efectele, mai ales cele dăunătoare pentru sănătatea persoanei pe termen lung pe care pot să le provoace. Unii medici și specialiști în domeniu afirmă, argumentând științific posibilitatea ca vaccinurile administrate în prezent să modifice grav sistemul imunitar natural al persoanei, să creeze dependență și necesitatea vaccinării repetate, să provoace dezechilibre hormonale grave să acutizeze afecțiuni cronice sau să genereze boli grave, incurabile, leucemia fiind cel mai des menționată de specialiști.

Există puține informații publice în această privință deoarece guvernanții au interesul inuman și diabolic să le cenzureze și nici mass media, controlată de guverne, nu le difuzează. Se pare ca la nivel mondial peste 10 000 de persoane au decedat din cauza acestor vaccinuri și mai mult de 500 000 au avut tulburări grave ale sănătății. Dat fiind această stare de fapt, în plan juridic sunt incidente reglementările privind experimentele medicale pe om.

Dispozițiile art. 7 din Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Civile și Politice prevăd căÎn special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice”. În baza acestor dispoziții au fost adoptate și alte acte normative cu privire la drepturile pacienților inclusiv în privința posibilității aplicării unor tratamente experimentale cum sunt și vaccinurile anti-COVID-19.

Guvernanții, inclusiv din țara noastră, impunând restricțiile și constrângerile de tot felul, pentru a obliga populația să se vaccineze, au încălcat cu intenție aceste reglementări și prin urmare fapta lor realizează elementele constitutive cel puțin ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în Codul Penal Român de dispozițiile art. 297 pe care le redăm:

1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.

Conform legii penale instituirea stării de urgență sau de alertă nu este o cauză justificativă care să exonereze de răspunderea penală pe cei vinovați. Cei care dețin puterea, au inițiat, adoptat sau au aplicat cu intenție directă și nelegal măsurile restrictive, constrângătoare și discriminatorii pe perioada stării de urgență și a stării de alertă, dar nu au răspuns penal pentru săvârșirea acestei infracțiuni și a altora22. Este un alt exemplu care demonstrează că așa zisa ”noua ordine mondială” actuală înseamnă în esență abolirea statului de drept.

Adevăratele cauze care favorizează extinderea pandemiei nu sunt luate în considerare de guvernanți. Nivelul de trai deosebit de scăzut pentru majoritate populației, sărăcia generalizată, condițiile inumane în care mulți locuiesc și trăiesc, alimentația deficitară, imposibilitatea din partea multora de a se încălzi în locuințe de a recurge la servicii sociale mai bune, datorită prețurilor exorbitante la energie și alimente, sunt cauze care duc inevitabil la slăbirea organismului uman la vulnerabilitatea acestuia în fața virusului și în general al bolilor. Nu există statistici oficiale, dar în mod cert majoritatea populației care a avut de suferit din partea pandemiei face parte din cei care trăiesc în sărăcie, în promiscuitate, care nu pot să-și procure medicamente, alimente energie și nu pot să suporte costurile serviciilor sociale și în special sanitare.

Există numeroase alte boli grave unele dintre ele incurabile care afectează populația și de care guvernanții au uitat. Haosul din sistemul sanitar, restricțiile din sistemul sanitar, imposibilitatea pentru cei bolnavi de a beneficia de tratamentul adecva, frica generalizată a dus la creșterea exponențială a numărului de decese, realitate despre care autoritățile statului, cele sanitare și mass media nu spun nimic.

 

III. Aspecte de jurisprudență constituțională și a unor instanțe judecătorești

Măsurile privind restrângerea exercițiului unor drepturi și de constrângere sunt aplicate în România în special prin:

- Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19,
- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență,
- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei.
- Totodată mai sunt aplicabile Hotărârea Parlamentului României nr. 5/2020 pentru încuviințarea stării de alertă și a măsurilor instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2020 privind declararea stării de alertă și măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.
- Se aplică și Hotărârea de Guvern nr. 636/2021, Hotărârea de Guvern nr. 678/2021 si Hotărârea de Guvern nr. 730/2021.

După cum se observă există foarte multe acte normative emise de Parlament și Guvern prin care libertatea și drepturile fundamentale sunt îngrădite și chiar suprimate fără nici un motiv rațional și rezonabil, cu încălcarea gravă a dispozițiilor normative din Constituție și din tratatele internaționale privind garantarea drepturilor omului, a principiilor egalității și non discriminării. La acestea se mai adaugă și numeroasele acte normative administrative adoptate în același scop de către autoritățile administrației publice locale sau acte juridice administrative individuale ale unor autorități și instituții publice, în opinia noastră neconstituționale pentru motivele mai sus arătate.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 672 din 20 octombrie 202123, a admis sesizarea de neconstituționalitate formulată de un număr de 50 de parlamentari - deputați neafiliați și deputați membri ai grupurilor parlamentare Alianța pentru Unirea Românilor și Partidul Social Democrat din Camera Deputaților și constată că Hotărârea Parlamentului României nr. 5/2020 pentru încuviințarea stării de alertă și a măsurilor instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2020 privind declararea stării de alertă și măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 este neconstituțională.

Pentru a pronunța această decizie, instanța constituțională, pornind de la distincția dintre controlul parlamentar asupra executivului și controlul instanțelor judecătorești asupra administrației publice, reglementat de art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție, Curtea a reținut că, tocmai în considerarea naturii juridice a hotărârilor Guvernului, legiuitorul constituant a prevăzut competența de control a instanțelor de judecată asupra acestora. Așa fiind, ”controlul parlamentar astfel configurat de legiuitorul constituant nu se poate extinde și asupra conținutului normativ al hotărârilor Guvernului, în sensul încuviințării, modificării sau respingerii acestora. O asemenea intervenție schimbă radical sensul atribuit de legiuitorul constituant conceptului de control parlamentar, precum și natura juridică tradițională a hotărârilor Guvernului, care capătă trăsături de acte administrative care privesc raporturile cu Parlamentul, cu consecințe în planul accesului la justiție pentru contestarea acestora”.

Prin urmare, Curtea a constatat că încuviințarea și modificarea realizate de Parlament în privința conținutului normativ al hotărârii Guvernului privind instituirea stării de alertă adaugă în mod nepermis la textele constituționale ce reglementează raporturile dintre cele două autorități publice și le încalcă pe cele care privesc controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice. ”Apare astfel configurată, prin normele criticate, o hotărâre a Guvernului modificată și completată printr-o hotărâre a Parlamentului, act hibrid fără nicio bază constituțională, creat doar printr-o confuzie de atribuții în privința Parlamentului și a Guvernului și ignorarea principiilor care guvernează raporturile dintre aceste autorități publice, și cu un regim juridic incert din perspectiva incidenței art. 126 alin. (6) din 7 Constituție”, ”cu consecința încălcării prevederilor art. 21 și art. 52 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.

În opinia noastră actualele acte normative prin care s-a instituit și s-a prelungit starea de alertă, ca situație excepțională inclusiv restricțiile și constrângerile impuse sunt neconstituționale. Măsurile excepționale și procedura adoptării lor sunt strict și limitativ prevăzute de Constituție în dispozițiile art. 93. Acestea sunt starea de asediu și starea de urgență. Apreciem că legiuitorul, Parlamentul sau Guvernul nu poate adăuga la reglementările Constituției în nicio o situație, aspect reținut și de Curtea Constituțională și prin urmare nu poate institui o nouă categorie de măsuri excepționale și anume starea de alertă.

Mai mult actele normative privind instituirea și prelungirea stării de alertă sunt neconstituționale și pentru faptul că măsurile restrictive și de constrângere adoptate pentru starea de alertă sunt mai ample decât cele aplicate pe durata stării de urgență, sunt discriminatorii, nu sunt necesare într-o societate democratică, încalcă principiul legalității și al proporționalității, afectează însăși substanța unor drepturi și libertăți fundamentale.

Recent, Curtea de Apel București Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,prin Sentința Civilă nr. 1465 din 21 octombrie 2021, a admis în parte actiunile conexate introduse de reclamantele R. E. , si Asociatia “Coalitia pentru apararea statului de drept în ontradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin Primul Ministru și prin reprezentantul în fața Instanțelor Judecătorești - Secretariatul General al Guvernului și a anulat HG nr. 636/2021, HG nr. 678/2021 si HG nr. 730/2021, respectiv actele normative ale Guvernului prin care s-a extins perioada stării de alertă și au fost impuse actualele restricții și constrângeri discriminatorii pentru a obliga populația să se vaccineze. Totodată a constatat de drept încetată starea de alertă.

Sentința are o valoare de document pentru apărarea statului de drept, a democrației, a drepturilor și libertăților fundamentale în această perioadă neagră a istoriei noastre și este excelent motivată de judecătorul care a soluționat cauză, doamna judecător Amer Jabre.

Redăm câteva aspecte din motivare: ”Statului Român îi revine sarcina de a demonstra că restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale se impune (pentru situațiile prevăzute expres în Constituție), este necesară, proporțională, nediscriminatorie și nu aduce atingere exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, iar restrângerea exercițiului dreptului poate fi făcută numai prin lege.

Cu toate acestea, în Hotărârile de Guvern a căror anulare se solicită, constatăm că este ”interzisă” exercitarea majorității drepturilor și libertăților fundamentale, și dobândesc dreptul de a avea drepturi și libertăți numai cetățenii care dovedesc că sunt ”eligibili” pentru a le avea, prezentând o dovadă de vaccinare/testare / nu au fost infectate.

Se poate observa astfel că s-a inversat sarcina probei (s-a mutat sarcina probei de la stat, care trebuia să justifice de ce trebuie să restrângă drepturile și libertățile fundamentale, la cetățean, care trebuie să dovedească că este eligibil să aibă drepturi și libertăți).

Or, această anomalie, echivalează cu negarea (anihilarea) drepturilor și libertăților cetățenilor garantate de Constituție, HG nr. 636/2021 și HG nr. 678/2021 încălcând art. 1 alin. (3), art. 22, 25, 26, 33, 35, 39, 45 și art. 53 din Constituție.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Se reține și faptul ca statul nu a avansat nicio măsură de contrabalansare a efectelor negative generate de restricțiile aplicate persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite, considerându-se că privațiunile sunt, în esență, consecința propriilor lor fapte, blamabile din punct de vedere social și că, pe cale de consecință, acestea trebuie acceptate ca atare, fără niciun fel de pretenții de compensare.

Conchizând, ingerința în drepturile și libertățile fundamentale ale categoriilor de persoane enumerate mai sus, nu respecta cerința proporționalității. Cu atât mai mult, nu este respectată această cerință în cazul celei de-a doua ipoteze, respectiv cea în care participarea la anumite activități este permisă exclusiv persoanelor vaccinate, fiind excluse inclusiv persoanele îmbolnăvite /testate.

În mod evident, consecutiv celor de mai sus, se reține ca excluderea de la anumite activități doar a persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite creează o discriminare în raport cu restul persoanelor, tratamentul juridic diferit aplicat acestora nefiind justificat, din moment ce plasarea lor în doua categorii diferite nu s-a făcut în baza unui criteriu obiectiv, adică a unui criteriu care să fie relevant pentru scopul aparent legitim, al înlăturării de la anumite activități publice a ”purtătorilor de virus” (dat fiind ca statutul de persoana testată/ vaccinată/ imbolnavită nu spune nimic despre statutul de persoana purtătoare și deci transmițătoare de virus).

Ca atare, atât art. 53 din Constituție, cât și preambulul și art. 1 din Legea nr. 55/2020 (care nu face altceva decât să renunțe la dispozițiile constituționale) au fost încălcate. Față de cele expuse mai sus, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța va dispune anularea celor 3 hotărâri de guvern”.

Reclamanții au solicitat motivat ca Guvernul să fie obligat să emită o hotărâre prin care să declare încetată starea de alertă. Precizăm că în conformitate cu dispozițiile Legii nr 554/2004, cu modificările ulterioare instanța de contencios administrativ poate obliga, pentru motive temeinice, orice autoritate publică care are calitatea de pârât să emită un act administrativ individual sau normativ. În speță, în legătură cu acest capăt de cerere în mod judicios instanța a reținut următoarele:

”Anularea celor trei hotărâri de guvern, presupune evident și anularea, înlăturarea din ordinea juridica a principalului efect al actelor, respectiv a stării de alertă declarate prin acestea, astfel încât, în ipoteza rămânerii definitiva a hotărârii judecătorești, perioada 12. 06. 2021-10. 08. 2021 (ce include și data de referință la care se raportează reclamanta, 29. 06. 2021) va deveni, retroactiv, o perioada în care se considera că nu a fost instituită starea de alertă”.

Sunt puține șanse din nefericire ca această sentință să rămână definitivă. Ca judecător cunosc bine sistemul și am îndoieli temeinice asupra bunei credințe și profesionalismului în materia garantării drepturilor fundamentale ale cetățenilor - am în vedere soluțiile pronunțate anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție în unele cazuri similare. Dar chiar și în ipoteza puțin probabilă când această hotărâre ar rămâne definitivă, guvernanții pregătesc noi acte normative prin care să impună restricții și constrângeri și mai apăsătoare pentru români, care din motive temeinice nu vor să accepte vaccinarea și nu vor să renunțe la libertate și să se supună guvernanților.

În opinia noastră cele trei hotărâri de guvern sunt lovite de sancțiunea inexistenței, care în cazul actelor administrative intervine atunci când un astfel de act emis întotdeauna în regim de putere publică nu îndeplinește prezumțiile de valabilitate și anume prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate. Inexistența poate fi invocată și constatată oricând și de oricine, iar actele administrative în cauză nu produc efecte juridice24. În opinia noastră cele trei hotărâri ale Guvernului sunt acte administrative inexistente deoarece nu îndeplinesc prezumțiile de legalitate (constituționalitate) și veridicitate (nu sunt adecvate unui scop legitim și situației de fapt).

Pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, din data de 15-16 noiembrie 2021 se află proiectul de lege nr. nr. 545/2021 (”Propunere legislativă privind stabilirea unor măsuri în domeniul sanitar, pe perioada stării de alertă, pentru personalul din cadrul unor unități publice și private”) potrivit căruia: în desfășurarea activității, pe perioada stării de alertă, în cadrul unităților sanitare publice și private, personalul este obligat să prezinte certificatul digital al UE privind Covid-19”. În cazul nerespectării acestei obligații sancțiunea prevăzute este suspendarea și apoi desfacerea contractului de muncă. Este evident că o astfel de sancțiune este neconstituțională deoarece, pentru o categorie importantă de salariați desființează dreptul fundamental la muncă garantat de Constituție. Reglementările din acest proiect de lege sunt nu numai vădit neconstituționale dar chiar și aberante. De exemplu preoții și clerul sunt considerați salariați ai statului și constrânși să se vaccineze. Proiectul de lege a fost respins de către Senat, dar Camera Deputaților, potrivit Constituției este cameră decizională.

Este evidentă intenția guvernanților, care, profitând de suferințele provocate de acest virus, vor să instituie populației sentimentul de frică, să guverneze dictatorial, să desființeze statul de drept și democrația construită în decursul multor ani de suferințe, prin jertfa poporului și nu prin voința celor care temporar dețin puterea în stat. Este evidentă totodată intenția celor ce guvernează de a transforma populația în supuși tăcuți, fără personalitate, fără demnitate și fără libertate. Și toate aceste pentru satisfacerea scopurilor lor materiale, infame contrare binelui și interesului public.

Noi credem că o asemenea intenție nu va deveni realitate. Guvernanții atei uită că omul este o ființă dumnezeiască, creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, înzestrat cu darul vieții, al libertății, al demnității, este o persoană și nu un individ și aceste daruri dumnezeiești nu pot fi desființate prin legi contrare nu numai ordinii de drept, dar chiar și rațiunilor existențiale ale omului și societății.

 

Unele concluzii

Deținătorii efemeri ai puteri statale în această lume, naționali sau supranaționali doresc să trăim prin delegație, să nu mai fim noi înșine, să renunțăm la personalitatea și demnitatea de oameni, la libertate și să le încredințăm lor dreptul să ne spună cine suntem, cum să ne trăim viața, să ne confere să ne explice ce este libertatea și să ne confere libertate în limitele și formele dorite de ei, să ne restrângă drepturile naturale, să ne spună ce este bine și ce este rău, să ne facă să existăm fără Dumnezeu într-o societate atee pe care tot ei vor să o construiască după chipul și voia lor. Și toate acestea în schimbul unui pretins trai în siguranță, bazat pe consum, pe a avea și pentru a fi.

Mulți dintre noi au acceptat acest compromis, au renunțat la autenticitatea lor, devenind simpli indivizi supuși, care se simt în siguranță sub puterea absolută și atotștiutoare a tătucului, care este leviatanul, statul actual căzut în fariseism, demagogie și ateism profund.

Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu:25 ”La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta de a depăși limitele. Individul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este are you safe?: (te simți în siguranță?). Siguranța: nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate”.

Să nu lăsăm somnul rațiunii noastre să zămislească monștrii, să ne ferim de libertatea care duce la robia cea rea(Sfântul Isac Siriul), să nu devenim niște sclavi fericiți.

Herman Hesse, laureat al premiului Nobel pentru literatură, autorul romanului „Jocul că mărgele de sticlă”, remarcă cu multă înțelepciune: ”Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac doi ori doi.

Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei”.

Pentru a rezista în aceste vremuri de încercare, îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că refuzăm mâna Sa salvatoare și ne credem a tot puternici și stăpânii acestei lumi, există o singură cale de izbăvire: să ne întoarcem la Dumnezeu, să facem roade vrednice de pocăință (după cuvântul Mântuitorului: ”Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” - Matei,18,3), să ne întoarcem la Sfânta Biserică Ortodoxă, să credem și să ne rugăm mai mult, să împlinim Porunca Iubirii, prin care ne întoarcem la darul dumnezeiesc al vieții, al libertății și al demnității. Darurile lui Dumnezeu nu se iau niciodată înapoi. Noi suntem aceia care le refuzăm. Trebuie să ne recâștigăm demnitatea de om. Dumnezeu să ne ajute!

 
1 Publicată în M. Of. nr. 387 din 13. 05. 2020
2 Pentru dezvoltări privind doctrina statului de drept a se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992;Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, București, Editura Academiei Române, 1998. p. 36 urm. ; Petru Miculescu, Statul de drept, București, Editura Lumina Lex, 1998; Andreeescu Marius Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală a statului, ed a-3a, Ed. Ch Beck, București, 2018.
3 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Ed. Albatros, București, 1997, pp. 113-114; Simina Elena Tănăsescu, op. cit. , pp. 41
4 Decizia nr. 6/1993, publicată în M. Of. Partea întâi, nr. 01/1993
5 Decizia nr. 47/1994, publicată în M. Of. ,Partea întâi, nr. 139/1994
6 Decizia nr. 124/1995, publicată în M. Of. Partea întâi, nr. 293/1995; Decizia nr. 35/1993, publicată în M. Of. ,Partea întâi nr. 218/1993; Decizia nr. 3/1994, publicată în M. Of. Partea întâi, nr. 155/1994; Decizia nr. 114/1994, publicată în C. D. H. – 1994, p. 324-328; Decizia nr. 30/1998, publicată în M. Of. ,Partea întăi, nr. 113/1998
7 A se vedea, Andreescu Marius, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Ed, C. H. Beck, București, 2007
8 Ioan Muraru, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, în Studii constituționale,Editura Actami,București,1995, . p. 199.
9 Decizia nr. 4/1992, publicată în M. Of. nr. 192/1992.
10 Decizia nr. 19/1999, publicată în C. D. H. , 1999, p. 308
11 Decizia nr. 239/2001, publicată în M. Of. nr. 838/2001.
12 Decizia nr. 83/1999, publicată în C. D. H. , 1999, p. 582.
13 Decizia nr. 139/1994, publicată C. D. H. , 1994, p. 84.
14 Decizia nr. 19/1993, publicată în C. D. H. , 1992-1993; Decizia nr. 147/1997, publicată în C. D. H. , 1998.
15 Republicată în M. Of. nr. 113/2001.
16 Decizia nr. 256/1997, publicată în M. Of. nr. 134/1998.
17 Decizia nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 522/1999.
18 Ioan Muraru, Protecția constituțională a libertăților de opinie, op. cit., pp. 22-23.
19 Ioan Muraru, op. cit., pp. 200-201.
20 Ibidem, pp. 201.
21 A se vedea Decizia nr. 139/1994 publicată în M. Of. nr. 353/1994, Decizia nr. 75/1994, publicată în M. Of. nr. 190/1994 și Decizia nr. 21/2000, publicată în M. Of. nr. 159/2000.
22 Andreescu Marius, Protecția libertății religioase. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, mai, 2021.
23 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1030 din 28. 10. 2021
24 Pentru dezvoltări privind sancțiunea inexistenței actelor administrative a se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. II, ed. a-4-a, Wditura All. Beck, București,2005, pp. 72-83
25 Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiți. Lumea văzută din Sillicon Valley, Ed. Timpul, Iași, 2005,p. 5
24-11-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu