Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 136

Supremația Constituției de la teorie la realitate (1)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constitutia;

Aspecte constituționale și teologice

 

I. Ce sunt stabilitatea și supremația Constituției ?

 În câteva din studiile anterioare am susținut unele propuneri privind completarea Legii Fundamentale a României în sensul ridicării conținutului normativ la tradițiile și valorile creștin ortodoxe ale poporului român[1]. Susținem propunerile noastre, pe care le supunem analizei celor interesați, în speranța că idealul va deveni mai devreme sau mai târziu realitate.

 Totuși, procedura de modificare a Constituției este extrem de dificilă, aproape imposibilă în contextul social și politic actual, în condițiile așa zisei integrări a României în Uniunea Europeană, cu consecința subordonării Constituției și legilor voinței politice a celor ce conduc organismele Uniunii Europene și instrumentelor juridice ale acestei organizații suprastatale, dar și în condițiile în care creștinismul și mai ales dreapta credință ortodoxă sunt refuzate și chiar blamate în documente juridice internaționale și chiar în jurisprudența unor instanțe internaționale.

 Această stare de fapt ne determină să analizăm în ce măsură actualul conținut normativ al Constituției poate fi interpretat și aplicat în scopul respectării demnității omului, a cerințelor statului de drept, al tradițiilor și valorilor creștin ortodoxe ale poporului român dar și în scopul eliminării excesului de putere al autorităților cu consecința restrângerii abuzive, nejustificate a exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale, măsuri restrictive care afectează grav viața și demnitatea omului, libertatea de comuniune a credincioșilor ortodocsi, libertatea Bisericii Ortodoxe dar și a altor culte.

 Pentru o bună înțelegere a demersului teoretic pe care îl încercăm este bine să analizăm succint unele aspecte privind raportul dintre stabilitate și inovație în materie constituțională precum și aspecte referitoare la principiul supremației Constituției

 Una dintre cele mai controversate şi importante probleme juridice o reprezintă relaţia dintre stabilitate şi inovaţie în drept. Stabilitatea normelor juridice este incontestabil o necesitate pentru predictibilitatea conduitei subiectelor de drept, pentru securitatea şi buna funcţionare a relaţiilor economice şi juridice precum şi pentru a da substanţă principiilor supremaţiei legii şi a Constituţiei.

Pe de altă parte este necesar de a adapta norma juridică şi în general dreptul la fenomenele sociale şi economice care se succed cu atâta rapiditate. Este necesar ca permanent legiuitorul să fie preocupat de a elimina tot ceea ce este „vetust în drept”, a ceea ce nu corespunde realităţilor. Raportul dintre stabilitate şi inovaţie în drept constituie o problemă complexă şi dificilă ce trebuie abordată cu toată atenţia luându-se în considerare o largă paletă de factori, care pot determina o poziţie favorabilă sau defavorabilă modificării legislative[2].

Unul dintre criteriile care ajută la soluţionarea acestei probleme este principiul proporţionalităţii. Între norma juridică, opera de interpretare şi aplicarea acesteia, iar pe de altă parte realitatea socială în toată complexitatea ei fenomenală, trebuie să se realizeze un raport adecvat, altfel spus dreptul să fie un factor de stabilitate şi dinamism al statului şi societăţii, să corespundă scopului de a satisface cât mai bine posibil cerinţele interesului public, dar şi acela de a permite şi garanta persoanei posibilitatea unui comportament liber şi previzibil, de a se realiza pe sine în context social. Prin urmare, dreptul, inclusiv în dimensiunea sa normativă, pentru a fi viabil şi pentru a reprezenta un factor de stabilitate dar şi de progres trebuie să fie adecvat realităţilor sociale dar şi scopurilor pentru care norma juridică este adoptată sau, după caz, interpretată şi aplicată. Acesta nu este o constatare nouă. În urmă cu multe secole, Solon, fiind chemat să elaboreze o constituţie, a pus fruntaşilor cetăţii sale întrebarea: „Spuneţi-mi pentru care timp şi pentru ce popor”, pentru că mai târziu acelaşi mare înţelept să afirme că nu a dat cetăţii o constituţie perfectă ci numai una adecvată timpului şi locului.

            Relaţia dintre stabilitate şi inovaţie în drept are o importanţă deosebită atunci când se pune problema menţinerii sau modificării unei constituţii deoarece constituţia este aşezământul politic şi juridic al unui stat[3] în baza căreia se structurează întreg eşafodajul statului şi al societăţii.

            Esențial pentru o constituţie este stabilitatea sa în timp pentru că numai în acest fel se poate asigura în bună măsură stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat, certitudinea şi predictibilitatea conduitei subiectelor de drept, dar şi pentru a asigura stabilitatea juridică, politică şi economică a sistemului social în ansamblul său. [4] Stabilitatea este o cerinţă pentru garantarea principiului supremaţiei constituţiei şi a implicaţiilor sale. În acest sens, profesorul Ioan Muraru afirma că supremaţia constituţiei nu reprezintă numai o categorie strict juridică, ci una politico-juridică relevând că legea fundamentală este rezultatul realităţilor economice, politice, sociale şi juridice. „Ea marchează (defineşte, conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţări, ea consfinţeşte victoriile şi dă expresie şi stabilitate politico-juridică realităţilor şi perspectivelor etapei istorice în care a fost adoptată”[5].

            Pentru a asigura stabilitatea constituţiei au fost utilizate variate modalităţi tehnice de garantare a unui anumit grad de rigiditate a legi fundamentale, dintre care enumerăm:

a) stabilirea unor condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a constituţiei, cum ar fi limitarea subiectelor care pot avea o asemenea iniţiativă, controlul de constituţionalitate din oficiu asupra iniţiativei de revizuire a constituţiei;

b) interdicţia revizuirii constituţiei de către adunările legislative obişnuite sau, altfel spus, recunoaşterea competenţei revizuirii constituţiei numai în favoarea unei adunări constituante;

c) instituirea unei proceduri speciale de dezbatere şi adoptare a iniţiativei de revizuire;

d) necesitatea soluţionării revizuirii prin referendum;

e) fixarea unor limite materiale pentru revizuire, în special prin stabilirea unor reglementări constituţionale care nu pot fi supuse revizuirii[6].

            Pe de altă parte o constituţie, nu este şi nu poate fi eternă sau imuabilă. Încă de la apariţia fenomenului constituţional, legile fundamentale au fost concepute ca fiind supuse schimbărilor impuse inevitabil de trecerea timpului şi dinamica realităţilor statale, politice, economice şi sociale. Această idee a fost consacrată de Constituţia franceză din 1791 potrivit căreia „Un popor are întotdeauna dreptul de a revedea, de a reforma şi de a modifica constituţia sa, iar în perioada contemporană atât „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ”cât şi cel privitor la drepturile civile şi politice adoptate de O. N. U. în 1966 prevăd în art. 1: ”Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statul juridic. ’’

            Reputatul profesor Constantin G. Rarincescu afirma în acest sens: ”O constituţie deşi este menită să reglementeze în viitor pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, viaţa politică a unei naţiuni, ea nu este destinată a fi imobilă sau veşnică, perpetuă căci, pe de o parte, o constituţie în mersul timpului îşi poate arăta imperfecţiunile, şi nici o operă omenească nu este perfectă, imperfecţiuni a căror modificare se impune, pe de altă parte o constituţie trebuie să fie în curent cu necesităţile sociale şi cu concepţiunile noi politice, care se pot schimba mai frecvent în cadrul unui stat sau a unei societăţi”[7]. Subliniind aceeaşi idee, profesorul Tudor Drăganu preciza: „Constituţia nu poate fi concepută cu un monument peren destinat să reziste vicisitudinilor secolelor şi nici măcar ale deceniilor. Ca toate celelalte reglementări juridice, constituţia reflectă condiţiile economice, sociale şi politie existente într-o societate la un moment dat al istoriei şi urmăreşte să creeze structurile şi formele organizatorice cele mai adecvate dezvoltării ei ulterioare. Societatea umană este într-o continuă schimbare. Ceea ce este valabil astăzi, mâine poate deveni perimat. Pe de altă parte, una dintre caracteristicile reglementărilor juridice constă în faptul că ele prefigurează anumite făgaşuri menite să canalizeze dezvoltarea societăţii într-o direcţie sau alta. Atât aceste direcţii cât şi modalităţi de înfăptuire a scopurilor urmărite se pot dovedi însă confruntate cu realităţile necorespunzătoare. Tocmai din acest motiv constituţiile, ca şi alte reglementări juridice, nu pot rămâne imuabile, ci trebuie să se adapteze dinamicii sociale”[8].

 În lumina acestor considerente apreciem că relaţia dintre stabilitate şi revizuire constituţională trebuie interpretată şi soluţionată după cerinţele principiului proporţionalităţii. [9] Legea fundamentală este viabilă atâta timp cât este adecvată realităţilor statului şi unei anumite societăţi la un anumit moment istoric determinat. Mai mult – afirmă profesorul Ioan Muraru – „o constituţie este viabilă şi eficientă dacă realizează echilibrul între cetăţeni (societate) şi autorităţile publice (stat) pe de o parte, apoi între autorităţile publice şi desigur chiar între cetăţeni. Important este de asemenea, ca reglementările constituţionale să realizeze ca autorităţile publice să fie în serviciul cetăţenilor, asigurându-se protecţia individului contra atacurilor arbitrare ale statului împotriva libertăţilor sale’’[10]. În situaţiile în care un asemenea raport de proporţionalitate nu mai există, fie datorită imperfecţiunilor constituţiei sau datorită inadecvării reglementărilor constituţionale la noile realităţi statale şi sociale, apare necesitatea juridică şi politică a revizuirii constituţionale.

            Cu toate acestea, în relaţia dintre stabilitate şi revizuire constituţională, spre deosebire de relaţia generală stabilitate – inovaţie, în drept cei doi termeni nu au aceeaşi valoare logică şi juridică. Este vorba de un raport de contrarietate (şi nu de contradicţie) în care stabilitatea constituţiei este termenul dominant. Această situaţie este justificată de faptul că stabilitatea este o cerinţă esenţială a garantării principiului supremaţiei constituţiei, cu toate consecinţele sale. Numai prin primatul stabilităţii faţă de iniţiativele de revizuire o constituţie îşi poate exercita funcţiile sale şi rolul de a asigura stabilitatea, echilibrul şi dinamica componentelor sistemului social, afirmarea tot mai puternică a principiilor statului de drept. Supremaţia constituţiei conferită şi de stabilitatea acesteia reprezintă o garanţie împotriva arbitrariului şi puterii discreţionare, a autorităţilor statului, prin regulile constituţionale prestabilite şi predictibile, care reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile organelor statale. De aceea, mai înainte, de a se pune problema revizuirii constituţiei, important este ca autorităţile statului să realizeze interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor normative constituţionale în litera şi spiritul lor. Opera de interpretare a textelor constituţionale realizată de instanţele constituţionale dar şi de celelalte autorităţi ale statului cu respectarea competenţelor conferite de lege este de natură să releve sensurile şi semnificaţiile principiilor şi reglementărilor constituţiei şi în acest fel să contribuie la procesul de adecvare a acestor norme la realitatea socială, politică şi statală a cărei dinamică nu trebuie neglijată. Justificarea interpretării se regăseşte în necesitatea aplicării unei text constituţional general la o situaţie de fapt de fapt concretă[11].

       Decizia de declanşare a procedurii de revizuire a constituţiei unei ţări este fără îndoială una politică, dar în acelaşi timp trebuie să fie fundamentată juridic şi să corespundă unei necesităţi istorice, a sistemului social organizat statal din perspectiva evoluţiei sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a Legii fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului, oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat şi posibil de exprimat juridic. Profesorul Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de revizuire a Constituţiei, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viaţă politică normală, se dă dovadă de prudenţă de reţinere, imperfecţiunile textelor la confruntarea cu viaţa, cu realităţile ulterioare, sunt corectate prin interpretările Curţilor Constituţionale, respectiv prin uzanţele sau cutumele parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbeşte numai despre Constituţie, ci despre blocul constituţionalităţii”[12].

 În România există în prezent o viață politică normală, în condițiile în care puterea exercitată abuziv a Președintelui, a Parlamentului, a Guvernului afecteză grav valori esențiale ale ființei poporului român, dreapta credință ortodoxă, demnitatea omului, drepturi și libertăți esențiale pentru existența omului ca persoană creată ca fiind liberă? Mă tem că nu.

 De aceea trebuie să ne gândim serios și să ne întrebăm: actualul conținut normativ al Constituției oferă suficiente garanții pentru afirmarea valorilor și tradițiilor creștin ortodoxe ale poporului român, a demnității și drepturilor omului și mai ales pentru a cenzura abuzul de putere din partea autorităților statului? Un alt aspect la care trebuie să reflectăm și să ne întrebăm: actualele mijloace instituționale și legale de garantare a supremației Legii Fundamentale sunt suficiente pentru a face față valului de exces pe putere al autorităților care încalcă cu nonșalanță valori, principii și norme constituționale invocând demagogic Constituția și scopuri sociale sau umanitare înalte?           

 Răspunsul la întrebarea dacă în acest moment istoric se justifică declanşarea procedurilor politice şi juridice pentru modificarea Legii fundamentale a României poate fi nuanţat în raport cu motivele şi scopul urmărit. Revizuirea Constituţiei nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale deţinătorilor de moment al puterii în direcţia de întărire a puterii discreţionare a Executivului, cu consecinţa inadmisibilă a lezării unor valori şi principii constituţionale democratice, cu deosebire a pluralismului politic şi instituţional, a principiului separaţiei puterilor în stat, a principiului supremaţiei legislative a Parlamentului.

       Pe de altă parte, aşa cum istoria celor două decenii de viaţă democratică în România a demonstrat, puterea, prin deciziile luate, de multe ori a denaturat principii şi reguli constituţionale prin interpretări contrare spiritului democratic al Legii fundamentale sau, şi mai grav, nu a respectat dispoziţiile constituţionale pentru scopuri politice şi susţinerea unor interese conjuncturale. Consecinţele au fost şi sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului constituţional al instituţiilor statului, într-un cuvânt, acţiuni politice, unele îmbrăcate în haină juridică, contrare constituţionalismului care trebuie să caracterizeze statul de drept în România. În aceste condiţii, un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să fie axat pe necesitatea întăririi şi sporirii garanţiilor constituţionale pentru respectarea cerinţelor şi valorilor statului de drept, a tradițiilor și valorilor poporului român, a dreptei credințe ortodoxe a libertăților religioase, pentru evitarea excesului de putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup sau organismelor și factorilor de decizie ai Uniunii Europene, de mulţe ori conjuncturale şi contrare intereselor poporului român, care conform art. 2 alin. (1) din Constituţie deţine suveranitatea naţională.

       În opinia noastră, preocuparea clasei politice şi a autorităţilor statului în perioada actuală, în raport de conţinutul actual al Legii fundamentale, ar trebui orientat și în direcţia interpretării şi aplicării corecte a acesteia şi respectarea finalităţii democratice a instituţiilor constituţionale. Pentru consolidarea statului de drept în România, chiar și în actuala formă normativă a Constituției este necesar ca formaţiunile politice, cu deosebire cele care deţin puterea, toate autorităţile statului să acţioneze sau să-şi exercite atribuţiile în limitele unui comportament constituţional loial ce implică respectarea sensului şi semnificaţiilor democratice ale Constituţiei, a tradițiilor și valorilor creștin ortodoxe ale poporului Român, a drepturilor și demnității persoanei.

 Supremaţia constituţiei exprimă poziţia supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei ţări. În sens restrâns, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei rezultă din forma şi conţinutul acesteia. Supremaţia formală este exprimată de forţa juridică superioară, de procedurile derogatorii faţă de dreptul comun privind adoptare şi modificarea normelor constituţionale, iar supremaţia materială rezultă din specificul reglementărilor, din conţinutul acestora, în special din faptul că, prin constituţie, sunt stabilite premise şi reguli de organizare, funcţionare şi atribuţii ale autorităţilor publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremaţiei legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituţia legitimează puterea, convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat; ea conferă autoritate guvernanţilor, îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le aplicare; ea determină funcţiile şi atribuţiilor ce revin autorităţilor publice, consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre cetăţeni, dintre ei şi autorităţile publice; ea indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic; constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanţiale care converg spre una şi aceeaşi concluzie: supremaţia materială a Constituţiei. Dar constituţia este supremă şi în sens formal. Procedura de adoptare a constituţiei exteriorizează o forţă particulară, specifică şi inaccesibilă, care se ataşează dispoziţiilor ei, aşa încât nicio altă lege în afara uneia constituţionale nu poate abroga sau modifica dispoziţiile aşezământului fundamental, dispoziţii care se sprijină pe ele însele, postulându-şi supremaţia”[13].

 George Alexianu considera că legalitatea este un atribut al statului modern. Ideea de legalitate în concepţia autorului este formulată după cum urmează: toate organele statului funcţionează în baza unei ordini de drept statuată de legiuitor şi care trebuie respectată.

            Acelaşi autor, referindu-se la supremaţia Constituţiei, afirma cu deplin temei şi în raport cu realităţile de astăzi: „Când statul modern îşi organizează noua sa înfăţişare, cea dintâi idee care-l preocupă este aceea a stăvilirii abuzului administrativ, de aici invenţiunea constituţiilor şi pe cale jurisdicţională instituirea unui control al lega­lităţii. Odată acest abuz stabilit apare unul nou, mult mai grav, acela al Parlamentului. Se inventează atunci supremaţia Constituţiei şi diferite sisteme pentru garantarea ei. Ideea de legalitate dobândeşte astfel o puternică pârghie de întărire”[14].

Temeiul supremației Legii fundamentale este suveranitatea națională și a statului. Această calitate a Constituției de a fi supremă este absolută precum și suveranitatea națională este absolută, intangibilă. Cedarea unor atribute ale suveranității naționale, chiar și prin tratate internaționale, semnate, ratificate sau acceptate de guvernanți în numele României, ridică problema legitimității și constituționalității acestor documente deoarece încalcă cele două principii fundamentale, esențiale pentru existența societății române și a statului român și anume, principiul suveranității naționale și principiul supremației Constituției.

Principiul priorității dreptului Uniunii Europene trebuie să fie înțeles și aplicat în limitele respectării principiului supremației Constituției și nu supraordonat acestuia, cum din nefericire se întâmplă în prezent în România.

            Conceptul de supremaţie a constituţiei nu poate fi însă redus la o semnificaţie formală şi materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări”[15]. Deci, supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă poziţia supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremaţiei Constituţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Supremaţia Constituţiei nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituţională. Dimensiunea normativă a supremaţiei constituţiei implică obligaţii juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancţiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituţional, consacrat normativ, supremaţia Legii fundamentale este şi o obligaţie constituţională cu multiple semnificaţii juridice, politice, dar şi valorice, pentru toate componentele sistemului social şi statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligaţia (de a respecta supremaţia legii fundamentale n. n. ) se adresează cetăţenilor români. În realitate, respectarea Constituţiei, inclusiv a supremaţiei sale, precum şi a legilor, era o obligaţie cu totul şi cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice (naţionale şi internaţionale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”[16].

Semnificaţia generală a acestei obligaţii constituţionale se referă la conformitatea întregului drept cu normele constituţiei. Prin „drept” înţelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar şi activitatea complexă, instituţională, de interpretare şi aplicare a normelor juridice, începând cu cele ale legii fundamentale. „A fost intenţia Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca importanţa decisivă a principiului supremaţiei Constituţiei faţă de orice alt act normativ. S-a dat un semnal, în deosebi, instituţional public cu rol de guvernare de a respecta cu stricteţe Constituţia. Respectarea Constituţiei este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a supremaţiei Constituţiei impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află Legea fundamentală”[17].

Respectarea acestei obligaţii constituţionale şi realizarea ei nu numai în sfera strictă a sistemului normativ, dar în întreaga dialectică a mişcării şi evoluţiei ordinii sociale şi de drept, este temeiul pentru ceea ce se poate numi constituţionalizarea dreptului, dar şi a întregului sistem social organizat statal. Pentru a susţine această afirmaţie, avem în vedere că, în mod constant, în literatura de specialitate, principiul supremaţiei Constituţiei nu este redus numai la semnificaţia sa normativă, iar Legea fundamentală este considerată şi din perspectivă valorică, cu implicaţii majore pentru întregul sistem social. În acest sens, Constituţia este definită în doctrină ca fiind „un aşezământ politic şi social fundamental al statului şi societăţii”[18].

            În mod obişnuit, nerespectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale se manifestă prin adoptarea de acte normative contrare principiilor şi normelor constituţionale. Sfera dreptului nu se reduce însă la actele juridice cu caracter normativ. Prin urmare, Constituţia şi supremaţia acesteia pot fi încălcate prin orice acte juridice ale unei autorităţi publice. Astfel, actele juridice emise cu exces de putere sau cele emise cu nerespectarea competenţei materiale reglementate constituţional reprezintă unele din modalităţile prin care autorităţile publice pot încălca obligaţia stabilită de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Sancţiunea aplicabilă actelor juridice indiferent de caracterul acestora contrare Constituţiei şi supremaţiei acesteia nu poate fi decât nulitatea.

            Există un sistem de garanţii al respectării supremaţiei Constituţiei care, în opinia noastră, are două componente. O garanţie specifică şi cea mai importantă este controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională. În acest sens, dispoziţiile art. 142 alin. 1 prevăd în acest sens: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei constituţiei”. Instanța constituțională a României, de la înființare în anul 1992 și până în prezent are o contribuție importantă la cenzurarea excesului de putere al parlamentului și Guvernului dar și a organismelor politice care la un moment istoric dețin puterea în stat. Chiar dacă unele dintre deciziile pronunțate de Curtea Constituționale sunt discutabile în ceea ce privește respectarea și garantarea tradițiilor și valorilor de credință ortodoxe ale poporului român, trebuie menționat totuși aportul important pe care această autoritate judiciară îl are la menținerea statului de drept, la aplicarea și respectarea corectă a dispozițiilor constituționale, la apărarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.

 Actuala concentrare a exercitării puterii statale la Președinte, Parlament și Guvern cu consecința posibilității și realității adoptării de acte normative care încalcă principiul supremației Constituției, restrâng nejustificat exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale, contrarea intereselor legitime ale poporului român și mai ales cu încălcarea tradițiilor și valorilor dreptei credințe ortodoxe, impun în opinia noastră sporirea atribuțiilor Curții Constituționale privind controlul de constituționalitater al legilor dar și pentru alte categorii de acte cu caracter normativ. Vom face cuvenitele propuneri într-un alt capitol al acestui studiu.

            Cealaltă componentă a sistemului de garanţii îl reprezintă controlul general al aplicării Constituţiei realizat de autorităţile statului în baza şi în limitele competenţelor materiale stabilite de lege. Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremaţiei legii fundamentale, deoarece prin natura atribuţiilor pe care le au, instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea, ceea ce implică şi obligaţia de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituţiei.

 Stabilitatea constituțională și supremația Legii Fundamentale sunt principiile în baza cărora Constituția României poate fi interpretată și aplicată corect chiar și în actualul conținut normativ de către guvernanți, în sensul respectării și garantării omului ca persoană și a demnității sale, a drepturilor și libertăților fundamentale, a tradițiilor poporului român, a dreptei credințe ortodoxe, a libertății de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe, dar și a libertății religioase în general.

 Există garanții instituționale privind respectarea principiului supremației Constituției prin care se poate cenzura excesul sau abuzul de putere și pot determina guvernanții să adopte un comportament constituțional loial.

 

 II. Aspecte de practică judiciară constituțională privind garantarea supremației Constituției.

 Considerăm că sunt binevenite unele exemple de practică judiciară din activitatea Curții Constituționale pentru a ilustra contribuția acestei autorități judiciare la garantarea supremației Constituției, a drepturilor fundamentale și la cenzurarea abuzului de putere din partea guvernanților.

 Instanţa constituţională a interpretat noţiunea de „lege” pentru a stabili sfera competenţei controlului de constituţionalitate asupra actelor normative. În jurisprudenţă s-a menţionat că termenul de „lege” prevăzut la art. 146 lit. b din Constituţie nu este folosit în sens larg cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict, de lege, prin care se înţelege actul normativ adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedintele României. Totodată, în această sferă sunt incluse şi ordonanţele care reprezintă acte normative adoptate de Guvern pe baza unei delegări legislative. ”Conceptul de lege rezultă din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conţinutul legii este determinat de importanţa acordată de legiuitor aspectelor reglementate. . . soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind alte acte normative nu este de competenţa Curţii Constituţionale, aceste acte fiind controlate sub aspectul legalităţii, de instanţele de contencios administrativ”[19]. Este importantă această decizie a Curţii Constituţionale, deoarece rezultă că instanţele judecătoreşti, în mod deosebit cele de contencios administrativ în raport cu normele legale de competenţă, pot verifica legalitatea unui act normativ inclusiv sub aspectul constituţionalităţii sale.

 Curtea a stabilit că rolul său este acela de a stabili că prevederile de lege criticate sunt constituţionale şi totodată, dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigenţele Constituţiei, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituţională, Curtea va constata constituţionalitatea dispoziţiei legale în această interpretare şi va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile[20]. Această soluţie a instanţei noastre constituţionale este importantă pentru că legitimează, din punct de vedere constituţional, aşa numitele decizii interpretative ale Curţii prin care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate nu este înlăturat, ci interpretat în sensul normelor constituţionale pentru a produce efecte juridice.

 Mai multe decizii au fost pronunţate de instanţa noastră constituţională în legătură cu stabilirea competenţei sale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului. Ne referim în acest sens, la un aspect important care rezultă din jurisprudenţă în legătură cu sfera controlului de constituţionalitate în această materie. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea acestei competenţe de către legiuitor, care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional. [21]

 Totodată, Curtea Constituţională a arătat că atribuţia de control a hotărârilor Parlamentului „constituie o expresie a exigenţelor statului de drept şi o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale... lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecători a propriilor acte”[22] În acelaşi sens, s-a afirmat că acceptarea tezei contrare, cu consecinţa excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului date cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, ar avea drept consecinţă, plasarea organului reprezentativ suprem al poporului – Parlamentul – deasupra legii şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituţional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancţionată. [23]

 Una dintre problemele importante care au format obiectul analizei Curţii Constituţionale se referă la competenţa acestei instanţe de a se pronunţa asupra conformităţii unui act normativ cu un act juridic al instituţiilor Uniunii Europene. În acest sens, în mod constant s-a arătat în jurisprudenţă că instanţa constituţională nu are competenţa de a efectua un control de conformitate între o directivă şi actul normativ naţional prin care aceasta este transpusă. O eventuală neconformitate a actului naţional cu cel european nu atrage, în mod implicit, neconstituţionalitatea actului naţional de transpunere. Revine legiuitorului competenţa de a conferi o protecţie mai mare în dreptul naţional faţă de instrumentele juridice a Uniunii Europene. [24]

 Curtea Constituțională identifică trăsătura fundamentală a statului de drept, respectiv supremaţia Constituţiei, şi obligativitatea respectării legii. [25] Totodată, s-a afirmat în jurisprudența instanţei constituționale că statul de drept, asigurând supremaţia Constituției, realizează şi „corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu acesta” [26]

 Cerinţele statului de drept privesc scopurile majore ale activităţii statale, respectiv supremaţia legii, ceea ce implică subordonarea statului faţă de drept. În acest sens, dreptul asigură mijloacele prin care pot fi cenzurate opţiunile sau deciziile politice şi să realizeze eliminarea eventualelor tendinţe abuzive şi discreţionare ale structurilor statului. Totodată, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice şi consacră garanţii, inclusiv de natură jurisdicțională, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în primul rând prin limitarea autorităţii statului, fapt ce reprezintă încadrarea activităţii autorităţilor publice în limitele legii. Jurisprudența Curţii Constituţionale exprimă astfel cerinţele principale ale statului de drept în raport cu scopurile activităţii statale. Se realizează astfel prin jurisprudență o sinteză deosebit de elocventă a doctrinei privind noţiunea şi trăsăturile statului de drept. Este semnificativă în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015[27], prin care Curtea Constituţională conferă o explicaţie pertinentă caracterului de stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) teza I din Constituţie: „Exigenţele statului de drept privesc scopurile majore ale activităţii sale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce[28] implică subordonarea statului faţă de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi a tuturor actelor normative cu acesta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. Statul de drept consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului”. A se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000.

 Principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice nu este consacrat în mod expres de Constituţia României, dar, la fel ca şi alte principii constituţionale, este implicat de dispoziţiile normative constituţionale, respectiv art. 1 alin. (3), care consacră caracterul de stat de drept. În acest fel, instanţa noastră constituțională acceptă deducerea, pe cale de interpretare, a unor principii de drept implicate de normele exprese ale Legii fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, [29] Curtea Constituțională a statuat că: „Principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa”[30]. Mai mult, instanţa noastră constituțională a considerat că principiul securităţii raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept [31]

 Curtea Constituţională se pronunţă în mod constant pentru claritatea şi predictibilitatea legii, acestea fiind cerinţe ale statului de drept. Astfel, „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi predictibilitate a normei, principii ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală[32]

 Referitor la statul de drept, Curtea Constituţională a arătat că dreptatea şi democraţia socială sunt valori supreme. În acest context, autorităţile militarizate, în speţă Jandarmeria Română, exercită, în condiţiile legii, atribuţii specifice cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism. În consecinţă, a statuat instanţa constituţională: „Prin posibilitatea unor autorităţi militarizate de a constata contravențiile săvârşite de civili, nu este afectat în niciun fel art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul român, ca stat de drept, democratic şi social”[33]

 Demnitatea omului, alături de libertăţile şi drepturile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme ale statului de drept (art. 1 alin. (3)). În lumina acestor reglementări constituționale s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale că statului îi este interzis să adopte soluţii legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect faţă de convingerile religioase sau filosofice ale părinţilor, motiv pentru care organizarea activităţii şcolare trebuie să realizeze un just echilibru între procesul de educare şi de predare a religiei, iar pe de altă parte cu respectarea drepturilor părinţilor, de a asigura educaţia în conformitate cu propriile convingeri religioase. Activităţile şi comportamentele specifice unei anumite atitudini de credinţă ori convingeri filosofice, religioase sau non-religioase, nu trebuie să fie supuse unor sancţiuni pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivaţiile de credinţă ale persoanei în cauză. „Ca parte a sistemului constituţional de valori, libertăţii de conştiinţă religioase îi este atribuit imperativul toleranţei, în special cu demnitatea umană, garantată de art. 1 alin (3 ) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori”[34] Este interesant de subliniat şi faptul că instanţa noastră constituțională consideră demnitatea umană ca fiind valoarea supremă a întregului sistem de valori consacrate constituţional, valoarea care se regăseşte în conţinutul tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, este un aspect important ce impune tutore autorităţilor statului ca în întreaga lor activitate să aibă în vedere în primul rând respectarea demnităţii omului.

 De remarcat că în jurisprudența sa, Curtea Constituţională identifică şi componentele de conţinut ale demnităţii umane, ca valoare morală, dar în acelaşi timp constituțională, specifică statului de drept: „Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor, precum şi relaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală. ”[35]

 Curtea Constituţională subliniază legătura indisolubilă care există între libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, aceasta din urmă făcând posibilă exteriorizarea prin orice mijloace a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor religioase sau a creaţiilor spirituale de orice fel. În acest context, în legătură cu cele două drepturi fundamentale se află în libertatea de asociere. De altfel, şi doctrina constituţională în materie grupează aceste libertăţi fundamentale în categoria libertăţilor social politice (Decizia nr. 485 din 6 mai 2008, publicată în M. Of nr. 431 din 09. 07. 2008).

 Exercitarea unei propagande naţionalist-şovine reprezintă o manifestare abuzivă a libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii de exprimare. Tolerarea unor asemenea fapte contravine în mod evident dispoziţiilor constituţionale care garantează cele două drepturi fundamentale, dar şi instrumentelor juridice internaţionale în materie. În acest context, Curtea reaminteşte că libertatea, ca dimensiune esenţială a existenţei omului, este în acelaşi timp un principiu fundamental al statului de drept şi reprezintă baza ontologică a tuturor principilor morale şi juridice. Libertatea implică elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opţiuni în relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivităţii. Existenţa acestor norme juridice creează ordinea juridică specifică statului de drept, în care libertatea, dar şi libertăţile constituţionale se manifestă. Existenţa acestei ordini juridice normative reprezintă principala garanţie a evitării exercitării abuzive a oricărui drept fundamental, inclusiv a libertăţii de conştiinţă (Decizia nr. 67 din 3 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 146/18. 02. 2005).

 Conceptul de „autonomie a cultelor religioase” este o consecință a separaţiei dintre stat şi biserică, fiecare dintre aceste instituții având competenţe specifice care nu interferează. În raport cu jurisprudenţa internaţională în materie, existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase, aşa cum este garantată şi de dispoziţiile art. 29 din Constituţia României (Decizia nr. 448 din 7aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 424/17. 06. 2011).

 În materie electorală, legiuitorul are în vedere interesul general al societăţii şi nu poate legifera în funcţie de opţiunea religioasă a fiecărui cetăţean. O astfel de abordare normativă nu încalcă prevederile art. 29 din Constituţie şi nu poate avea semnificaţia unei discriminări pe criterii de aparenţă religioasă, ci „exprimă mecanismul firesc al unui stat de drept, democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt protejate, astfel încât să se realizeze un echilibru rezonabil între interesul general al societăţii, pe de o parte, şi drepturile şi libertăţile individuale, pe de altă parte” (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 524/30. 07. 2009).

 Se constată că instanţa constituţională foloseşte şi în acest caz un raționament de proporţionalitate pentru a sublinia ideea de echilibru rezonabil care trebuie păstrat în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate constituţional.

 Libertatea de conștiință implică şi libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, aspect consacrat de dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (6) din Constituţie. Referitor la exercitarea acestui drept, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul are o obligaţie de neutralitate şi imparţialitate. Această obligaţie este realizată în situaţia în care statul veghează la respectarea acestor libertăţi, consacrând, printre altele, şi posibilitatea părinților, a reprezentanţilor legali ai elevilor minori si, respectiv, posibilitatea elevilor majori de a solicita participarea la orele de religie (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

 Obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului nu echivalează cu neimplicarea autorităților statale sau cu pasivitatea acestora, în legătură cu exercitarea libertăţii de conștiință, inclusiv sub forma libertăţii de religie. Există obligaţia pozitivă a statului de a crea un cadru legislativ eficient, în raport de care această libertate să poată fi exercitată sub toate aspectele sale.

 Această decizie este importantă pentru că instanța noastră constituțională arată clar obligația guvernanților, adică a Președintelui, a Parlamentului, a Guvernului de a nu interveni în exercitarea libertății de conștiință, mai ales sub forma libertății de comuniune a credincioșilor ortodocși, în libertatea de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe majoritare dar și a altor culte prin măsuri restrictive. Totodată Curtea Constituțională, interpretând dispozițiile constituționale înscrise în art. 29 din Constituție evidențiază și obligația pozitivă a guvernanților de a garanta libertatea de religie și de a sprijini inclusiv material cultele recunoscute și în mod deosebit Cultul creștin ortodox și Biserica Ortodoxă majoritare în România.

 Din nefericire guvernanții actuali nu dau curs deciziilor Curții Constituționale. Au fost adoptate în ultima perioadă acte normative care cuprind măsuri restrictive drastice și sancțiuni severe aplicabile inclusiv exercitării libertății de credință a ortodocsilor și libertății de desfășurare a cultului ortodox. Acțiunile și măsurile statului de sprijinire, inclusiv materială a Bisericii Ortodoxe dar și a altor culte sunt aproape inexistente.

 S-a subliniat în jurisprudenţa constituţională că nu există stare de incompatibilitate între calitatea de cetăţean, în virtutea căreia o persoană are dreptul la vot, şi cea de practicant al unui curs religios recunoscut de statul român. Nicio prevedere legală, conformă cu normele Constituţiei, nu poate reglementa o interdicţie în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot, pe considerente de apartenența unei persoane la un cult religios. Faptul că, prin modalitatea de organizare şi desfăşurare a Referendumului pentru demiterea preşedintelui României, reglementată prin lege, cu aplicabilitate generală pentru toţi cetăţenii ţării, adepţii unei minorităţi religioase din România au fost în imposibilitate de a-şi exercita efectiv dreptul la vot, alegând, în schimb, ca, în acelaşi interval orar destinat scrutinului să-şi îndeplinească obligaţiile şi practicile religioase specifice cultului, nu este motiv de neconstituţionalitate şi nici nu se constituie într-o restrângere, după caz, a exerciţiului dreptului la vot sau a libertăţii religioase (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009).

NOTE


[1] A se vedea, O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe, partea I și partea a II-a, în Porunca Iubirii, august 2020, Editura Agaton Făgăraș.
[2] Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 p. 12
[3] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 260.
[4] Elena Simina Tănăsescu, în Constituţia României, Comentarii pe articole, coordonatori I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Editura All Bach, Bucureşti, 2008, pp. 1467-1469.
[5] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, “Drept constituţional şi instituţii politice” ediţia a XI a, Editura All Bach, Bucureşti, 2003, p. 80.
[6] Pentru dezvoltări a se vedea: Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit p. 52-55, Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, Vol I, pp. 45-47, Marius Andreescu, Florina Mitrofan, Drept constituţional. Teoria generală, Editura Universităţii din Piteşti, 2006, pp. 43-44, Victor Duculescu, Gergeta Duculescu, op. cit. p. 28-47, Ion Deleanu, op. cit. , p. 275-278.
[7] Constantin G. Rarincescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940, p. 203.
[8] Tudor Drăganu, Tratat de Drept Constituțional, Editura Lumina Lex, București 1997, Vol I. , pp. 45-47.
[9] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007.
[10] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 17.
[11]A se vedea, Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea constituţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 14
[12] Antonie. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în Revista de Drept Public nr. 1/2001, p. 23.
[13] Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul roman şi în dreptul comparat –, Ed. C. H. Beck, Bucureşti 2006, pp. 221-222
[14] G. Alexianu, Drept constituţional, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, p. 71.
[15] Ioan Muraru - Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 18
[16] Cristian Ionescu – Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 48
[17] Cristian Ionescu, op. cit p. 48
[18] Pentru dezvoltări a se vedea Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 85-88
[19] Decizia nr. 435 din 13 septembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 924 din 17 octombrie 2005
[20] Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014
[21] Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011. Ase vedea şi : Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012
[22] Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din12 iulie 2012; Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014
[23] Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014.
[24] Decizia nr. 415 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 471 din 5 iulie 2011
[25] A se vedea în acest sens: Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în M. Of. nr. 727 din 15 noiembrie 2001, şi Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
[26] Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 233 din 17 martie 2004.
[27] Publicată în M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015,
[28] Publicată în M. Of. nr. 334 din 19 iulie 2000.
[29] Publicată în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008,
[30] A se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 685 din 25 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015
[31] A se vedea Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012; Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012.
[32] Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
[33] Decizia nr. 1330 din 4 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 873 din 23 decembrie 2008
[34] Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015.
[35] Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. A se vedea şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 februarie 2014.
18-08-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu