Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 238

Supremația Constituției de la teorie la realitate (1)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constitutia;

 

Aspecte constituționale și teologice

 

 

I. Ce sunt stabilitatea și supremația Constituției?

 În câteva din studiile anterioare am susținut unele propuneri privind completarea Legii Fundamentale a României în sensul ridicării conținutului normativ la tradițiile și valorile creștin ortodoxe ale poporului român [1]. Susținem propunerile noastre, pe care le supunem analizei celor interesați, în speranța că idealul va deveni mai devreme sau mai târziu realitate.

 Totuși, procedura de modificare a Constituției este extrem de dificilă, aproape imposibilă în contextul social și politic actual, în condițiile așa zisei integrări a României în Uniunea Europeană, cu consecința subordonării Constituției și legilor voinței politice a celor ce conduc organismele Uniunii Europene și instrumentelor juridice ale acestei organizații suprastatale, dar și în condițiile în care creștinismul și mai ales dreapta credință ortodoxă sunt refuzate și chiar blamate în documente juridice internaționale și chiar în jurisprudența unor instanțe internaționale.

 Această stare de fapt ne determină să analizăm în ce măsură actualul conținut normativ al Constituției poate fi interpretat și aplicat în scopul respectării demnității omului, a cerințelor statului de drept, al tradițiilor și valorilor creștin ortodoxe ale poporului român dar și în scopul eliminării excesului de putere al autorităților cu consecința restrângerii abuzive, nejustificate a exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale, măsuri restrictive care afectează grav viața și demnitatea omului, libertatea de comuniune a credincioșilor ortodocși, libertatea Bisericii Ortodoxe dar și a altor culte.

 Pentru o bună înțelegere a demersului teoretic pe care îl încercăm este bine să analizăm succint unele aspecte privind raportul dintre stabilitate și inovație în materie constituțională precum și aspecte referitoare la principiul supremației Constituției

 Una dintre cele mai controversate și importante probleme juridice o reprezintă relația dintre stabilitate și inovație în drept. Stabilitatea normelor juridice este incontestabil o necesitate pentru predictibilitatea conduitei subiectelor de drept, pentru securitatea și buna funcționare a relațiilor economice și juridice precum și pentru a da substanță principiilor supremației legii și a Constituției.

Pe de altă parte este necesar de a adapta norma juridică și în general dreptul la fenomenele sociale și economice care se succed cu atâta rapiditate. Este necesar ca permanent legiuitorul să fie preocupat de a elimina tot ceea ce este „vetust în drept”, a ceea ce nu corespunde realităților. Raportul dintre stabilitate și inovație în drept constituie o problemă complexă și dificilă ce trebuie abordată cu toată atenția luându-se în considerare o largă paletă de factori, care pot determina o poziție favorabilă sau defavorabilă modificării legislative [2].

Unul dintre criteriile care ajută la soluționarea acestei probleme este principiul proporționalității. Între norma juridică, opera de interpretare și aplicarea acesteia, iar pe de altă parte realitatea socială în toată complexitatea ei fenomenală, trebuie să se realizeze un raport adecvat, altfel spus dreptul să fie un factor de stabilitate și dinamism al statului și societății, să corespundă scopului de a satisface cât mai bine posibil cerințele interesului public, dar și acela de a permite și garanta persoanei posibilitatea unui comportament liber și previzibil, de a se realiza pe sine în context social. Prin urmare, dreptul, inclusiv în dimensiunea sa normativă, pentru a fi viabil și pentru a reprezenta un factor de stabilitate dar și de progres trebuie să fie adecvat realităților sociale dar și scopurilor pentru care norma juridică este adoptată sau, după caz, interpretată și aplicată. Acesta nu este o constatare nouă. În urmă cu multe secole, Solon, fiind chemat să elaboreze o constituție, a pus fruntașilor cetății sale întrebarea: „Spuneți-mi pentru care timp și pentru ce popor”, pentru că mai târziu același mare înțelept să afirme că nu a dat cetății o constituție perfectă ci numai una adecvată timpului și locului.

 Relația dintre stabilitate și inovație în drept are o importanță deosebită atunci când se pune problema menținerii sau modificării unei constituții deoarece constituția este așezământul politic și juridic al unui stat [3] în baza căreia se structurează întreg eșafodajul statului și al societății.

 Esențial pentru o constituție este stabilitatea sa în timp pentru că numai în acest fel se poate asigura în bună măsură stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat, certitudinea și predictibilitatea conduitei subiectelor de drept, dar și pentru a asigura stabilitatea juridică, politică și economică a sistemului social în ansamblul său.  [4] Stabilitatea este o cerință pentru garantarea principiului supremației constituției și a implicațiilor sale. În acest sens, profesorul Ioan Muraru afirma că supremația constituției nu reprezintă numai o categorie strict juridică, ci una politico-juridică relevând că legea fundamentală este rezultatul realităților economice, politice, sociale și juridice. „Ea marchează (definește, conturează) o etapă istorică din viața unei țări, ea consfințește victoriile și dă expresie și stabilitate politico-juridică realităților și perspectivelor etapei istorice în care a fost adoptată” [5].

 Pentru a asigura stabilitatea constituției au fost utilizate variate modalități tehnice de garantare a unui anumit grad de rigiditate a legi fundamentale, dintre care enumerăm:

a) stabilirea unor condiții speciale de exercitare a inițiativei de revizuire a constituției, cum ar fi limitarea subiectelor care pot avea o asemenea inițiativă, controlul de constituționalitate din oficiu asupra inițiativei de revizuire a constituției;

b) interdicția revizuirii constituției de către adunările legislative obișnuite sau, altfel spus, recunoașterea competenței revizuirii constituției numai în favoarea unei adunări constituante;

c) instituirea unei proceduri speciale de dezbatere și adoptare a inițiativei de revizuire;

d) necesitatea soluționării revizuirii prin referendum;

e) fixarea unor limite materiale pentru revizuire, în special prin stabilirea unor reglementări constituționale care nu pot fi supuse revizuirii [6].

 Pe de altă parte o constituție, nu este și nu poate fi eternă sau imuabilă. Încă de la apariția fenomenului constituțional, legile fundamentale au fost concepute ca fiind supuse schimbărilor impuse inevitabil de trecerea timpului și dinamica realităților statale, politice, economice și sociale. Această idee a fost consacrată de Constituția franceză din 1791 potrivit căreia „Un popor are întotdeauna dreptul de a revedea, de a reforma și de a modifica constituția sa, iar în perioada contemporană atât „Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ”cât și cel privitor la drepturile civile și politice adoptate de O. N. U. în 1966 prevăd în art. 1: ”Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele își determină liber statul juridic. ’’

 Reputatul profesor Constantin G. Rarincescu afirma în acest sens: ”O constituție deși este menită să reglementeze în viitor pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, viața politică a unei națiuni, ea nu este destinată a fi imobilă sau veșnică, perpetuă căci, pe de o parte, o constituție în mersul timpului își poate arăta imperfecțiunile, și nici o operă omenească nu este perfectă, imperfecțiuni a căror modificare se impune, pe de altă parte o constituție trebuie să fie în curent cu necesitățile sociale și cu concepțiunile noi politice, care se pot schimba mai frecvent în cadrul unui stat sau a unei societăți” [7]. Subliniind aceeași idee, profesorul Tudor Drăganu preciza: „Constituția nu poate fi concepută cu un monument peren destinat să reziste vicisitudinilor secolelor și nici măcar ale deceniilor. Ca toate celelalte reglementări juridice, constituția reflectă condițiile economice, sociale și politie existente într-o societate la un moment dat al istoriei și urmărește să creeze structurile și formele organizatorice cele mai adecvate dezvoltării ei ulterioare. Societatea umană este într-o continuă schimbare. Ceea ce este valabil astăzi, mâine poate deveni perimat. Pe de altă parte, una dintre caracteristicile reglementărilor juridice constă în faptul că ele prefigurează anumite făgașe menite să canalizeze dezvoltarea societății într-o direcție sau alta. Atât aceste direcții cât și modalități de înfăptuire a scopurilor urmărite se pot dovedi însă confruntate cu realitățile necorespunzătoare. Tocmai din acest motiv constituțiile, ca și alte reglementări juridice, nu pot rămâne imuabile, ci trebuie să se adapteze dinamicii sociale” [8].

 În lumina acestor considerente apreciem că relația dintre stabilitate și revizuire constituțională trebuie interpretată și soluționată după cerințele principiului proporționalității.  [9] Legea fundamentală este viabilă atâta timp cât este adecvată realităților statului și unei anumite societăți la un anumit moment istoric determinat. Mai mult – afirmă profesorul Ioan Muraru – „o constituție este viabilă și eficientă dacă realizează echilibrul între cetățeni (societate) și autoritățile publice (stat) pe de o parte, apoi între autoritățile publice și desigur chiar între cetățeni. Important este de asemenea, ca reglementările constituționale să realizeze ca autoritățile publice să fie în serviciul cetățenilor, asigurându-se protecția individului contra atacurilor arbitrare ale statului împotriva libertăților sale’’ [10]. În situațiile în care un asemenea raport de proporționalitate nu mai există, fie datorită imperfecțiunilor constituției sau datorită inadecvării reglementărilor constituționale la noile realități statale și sociale, apare necesitatea juridică și politică a revizuirii constituționale.

 Cu toate acestea, în relația dintre stabilitate și revizuire constituțională, spre deosebire de relația generală stabilitate – inovație, în drept cei doi termeni nu au aceeași valoare logică și juridică. Este vorba de un raport de contrarietate (și nu de contradicție) în care stabilitatea constituției este termenul dominant. Această situație este justificată de faptul că stabilitatea este o cerință esențială a garantării principiului supremației constituției, cu toate consecințele sale. Numai prin primatul stabilității față de inițiativele de revizuire o constituție își poate exercita funcțiile sale și rolul de a asigura stabilitatea, echilibrul și dinamica componentelor sistemului social, afirmarea tot mai puternică a principiilor statului de drept. Supremația constituției conferită și de stabilitatea acesteia reprezintă o garanție împotriva arbitrariului și puterii discreționare, a autorităților statului, prin regulile constituționale prestabilite și predictibile, care reglementează organizarea, funcționarea și atribuțiile organelor statale. De aceea, mai înainte, de a se pune problema revizuirii constituției, important este ca autoritățile statului să realizeze interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normative constituționale în litera și spiritul lor. Opera de interpretare a textelor constituționale realizată de instanțele constituționale dar și de celelalte autorități ale statului cu respectarea competențelor conferite de lege este de natură să releve sensurile și semnificațiile principiilor și reglementărilor constituției și în acest fel să contribuie la procesul de adecvare a acestor norme la realitatea socială, politică și statală a cărei dinamică nu trebuie neglijată. Justificarea interpretării se regăsește în necesitatea aplicării unei text constituțional general la o situație de fapt de fapt concretă [11].

 Decizia de declanșare a procedurii de revizuire a constituției unei țări este fără îndoială una politică, dar în același timp trebuie să fie fundamentată juridic și să corespundă unei necesități istorice, a sistemului social organizat statal din perspectiva evoluției sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a Legii fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului, oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat și posibil de exprimat juridic. Profesorul Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de revizuire a Constituției, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viață politică normală, se dă dovadă de prudență de reținere, imperfecțiunile textelor la confruntarea cu viața, cu realitățile ulterioare, sunt corectate prin interpretările Curților Constituționale, respectiv prin uzanțele sau cutumele parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbește numai despre Constituție, ci despre blocul constituționalității [12].

 În România există în prezent o viață politică normală, în condițiile în care puterea exercitată abuziv a Președintelui, a Parlamentului, a Guvernului afectează grav valori esențiale ale ființei poporului român, dreapta credință ortodoxă, demnitatea omului, drepturi și libertăți esențiale pentru existența omului ca persoană creată ca fiind liberă? Mă tem că nu.

 De aceea trebuie să ne gândim serios și să ne întrebăm: actualul conținut normativ al Constituției oferă suficiente garanții pentru afirmarea valorilor și tradițiilor creștin ortodoxe ale poporului român, a demnității și drepturilor omului și mai ales pentru a cenzura abuzul de putere din partea autorităților statului? Un alt aspect la care trebuie să reflectăm și să ne întrebăm: actualele mijloace instituționale și legale de garantare a supremației Legii Fundamentale sunt suficiente pentru a face față valului de exces pe putere al autorităților care încalcă cu nonșalanță valori, principii și norme constituționale invocând demagogic Constituția și scopuri sociale sau umanitare înalte?

 Răspunsul la întrebarea dacă în acest moment istoric se justifică declanșarea procedurilor politice și juridice pentru modificarea Legii fundamentale a României poate fi nuanțat în raport cu motivele și scopul urmărit. Revizuirea Constituției nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale deținătorilor de moment al puterii în direcția de întărire a puterii discreționare a Executivului, cu consecința inadmisibilă a lezării unor valori și principii constituționale democratice, cu deosebire a pluralismului politic și instituțional, a principiului separației puterilor în stat, a principiului supremației legislative a Parlamentului.

 Pe de altă parte, așa cum istoria celor două decenii de viață democratică în România a demonstrat, puterea, prin deciziile luate, de multe ori a denaturat principii și reguli constituționale prin interpretări contrare spiritului democratic al Legii fundamentale sau, și mai grav, nu a respectat dispozițiile constituționale pentru scopuri politice și susținerea unor interese conjuncturale. Consecințele au fost și sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului constituțional al instituțiilor statului, într-un cuvânt, acțiuni politice, unele îmbrăcate în haină juridică, contrare constituționalismului care trebuie să caracterizeze statul de drept în România. În aceste condiții, un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să fie axat pe necesitatea întăririi și sporirii garanțiilor constituționale pentru respectarea cerințelor și valorilor statului de drept, a tradițiilor și valorilor poporului român, a dreptei credințe ortodoxe a libertăților religioase, pentru evitarea excesului de putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup sau organismelor și factorilor de decizie ai Uniunii Europene, de mulțe ori conjuncturale și contrare intereselor poporului român, care conform art. 2 alin. (1) din Constituție deține suveranitatea națională.

 În opinia noastră, preocuparea clasei politice și a autorităților statului în perioada actuală, în raport de conținutul actual al Legii fundamentale, ar trebui orientat și în direcția interpretării și aplicării corecte a acesteia și respectarea finalității democratice a instituțiilor constituționale. Pentru consolidarea statului de drept în România, chiar și în actuala formă normativă a Constituției este necesar ca formațiunile politice, cu deosebire cele care dețin puterea, toate autoritățile statului să acționeze sau să-și exercite atribuțiile în limitele unui comportament constituțional loial ce implică respectarea sensului și semnificațiilor democratice ale Constituției, a tradițiilor și valorilor creștin ortodoxe ale poporului Român, a drepturilor și demnității persoanei.

 Supremația constituției exprimă poziția supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic al fiecărei țări. În sens restrâns, fundamentarea științifică a supremației constituției rezultă din forma și conținutul acesteia. Supremația formală este exprimată de forța juridică superioară, de procedurile derogatorii față de dreptul comun privind adoptare și modificarea normelor constituționale, iar supremația materială rezultă din specificul reglementărilor, din conținutul acestora, în special din faptul că, prin constituție, sunt stabilite premise și reguli de organizare, funcționare și atribuții ale autorităților publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremației legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Și nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției. Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația” [13].

 George Alexianu considera că legalitatea este un atribut al statului modern. Ideea de legalitate în concepția autorului este formulată după cum urmează: toate organele statului funcționează în baza unei ordini de drept statuată de legiuitor și care trebuie respectată.

 Același autor, referindu-se la supremația Constituției, afirma cu deplin temei și în raport cu realitățile de astăzi: „Când statul modern își organizează noua sa înfățișare, cea dintâi idee care-l preocupă este aceea a stăvilirii abuzului administrativ, de aici invențiunea constituțiilor și pe cale jurisdicțională instituirea unui control al lega­lității. Odată acest abuz stabilit apare unul nou, mult mai grav, acela al Parlamentului. Se inventează atunci supremația Constituției și diferite sisteme pentru garantarea ei. Ideea de legalitate dobândește astfel o puternică pârghie de întărire” [14].

Temeiul supremației Legii fundamentale este suveranitatea națională și a statului. Această calitate a Constituției de a fi supremă este absolută precum și suveranitatea națională este absolută, intangibilă. Cedarea unor atribute ale suveranității naționale, chiar și prin tratate internaționale, semnate, ratificate sau acceptate de guvernanți în numele României, ridică problema legitimității și constituționalității acestor documente deoarece încalcă cele două principii fundamentale, esențiale pentru existența societății române și a statului român și anume, principiul suveranității naționale și principiul supremației Constituției.

Principiul priorității dreptului Uniunii Europene trebuie să fie înțeles și aplicat în limitele respectării principiului supremației Constituției și nu supraordonat acestuia, cum din nefericire se întâmplă în prezent în România.

 Conceptul de supremație a constituției nu poate fi însă redus la o semnificație formală și materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremația constituției este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente (valori) politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a constituției nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei țări” [15]. Deci, supremația constituției reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal și exprimă poziția supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremației Constituției îl reprezintă dispozițiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Supremația Constituției nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituțională. Dimensiunea normativă a supremației constituției implică obligații juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancțiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituțional, consacrat normativ, supremația Legii fundamentale este și o obligație constituțională cu multiple semnificații juridice, politice, dar și valorice, pentru toate componentele sistemului social și statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligația (de a respecta supremația legii fundamentale n. n. ) se adresează cetățenilor români. În realitate, respectarea Constituției, inclusiv a supremației sale, precum și a legilor, era o obligație cu totul și cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice și juridice (naționale și internaționale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român” [16].

Semnificația generală a acestei obligații constituționale se referă la conformitatea întregului drept cu normele constituției. Prin „drept” înțelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar și activitatea complexă, instituțională, de interpretare și aplicare a normelor juridice, începând cu cele ale legii fundamentale. „A fost intenția Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca importanța decisivă a principiului supremației Constituției față de orice alt act normativ. S-a dat un semnal, în deosebi, instituțional public cu rol de guvernare de a respecta cu strictețe Constituția. Respectarea Constituției este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a supremației Constituției impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află Legea fundamentală” [17].

Respectarea acestei obligații constituționale și realizarea ei nu numai în sfera strictă a sistemului normativ, dar în întreaga dialectică a mișcării și evoluției ordinii sociale și de drept, este temeiul pentru ceea ce se poate numi constituționalizarea dreptului, dar și a întregului sistem social organizat statal. Pentru a susține această afirmație, avem în vedere că, în mod constant, în literatura de specialitate, principiul supremației Constituției nu este redus numai la semnificația sa normativă, iar Legea fundamentală este considerată și din perspectivă valorică, cu implicații majore pentru întregul sistem social. În acest sens, Constituția este definită în doctrină ca fiind „un așezământ politic și social fundamental al statului și societății” [18].

 În mod obișnuit, nerespectarea Constituției și a supremației sale se manifestă prin adoptarea de acte normative contrare principiilor și normelor constituționale. Sfera dreptului nu se reduce însă la actele juridice cu caracter normativ. Prin urmare, Constituția și supremația acesteia pot fi încălcate prin orice acte juridice ale unei autorități publice. Astfel, actele juridice emise cu exces de putere sau cele emise cu nerespectarea competenței materiale reglementate constituțional reprezintă unele din modalitățile prin care autoritățile publice pot încălca obligația stabilită de art. 1 alin. (5) din Constituție. Sancțiunea aplicabilă actelor juridice indiferent de caracterul acestora contrare Constituției și supremației acesteia nu poate fi decât nulitatea.

 Există un sistem de garanții al respectării supremației Constituției care, în opinia noastră, are două componente. O garanție specifică și cea mai importantă este controlul de constituționalitate realizat de Curtea Constituțională. În acest sens, dispozițiile art. 142 alin. 1 prevăd în acest sens: „Curtea Constituțională este garantul supremației constituției”. Instanța constituțională a României, de la înființare în anul 1992 și până în prezent are o contribuție importantă la cenzurarea excesului de putere al parlamentului și Guvernului dar și a organismelor politice care la un moment istoric dețin puterea în stat. Chiar dacă unele dintre deciziile pronunțate de Curtea Constituționale sunt discutabile în ceea ce privește respectarea și garantarea tradițiilor și valorilor de credință ortodoxe ale poporului român, trebuie menționat totuși aportul important pe care această autoritate judiciară îl are la menținerea statului de drept, la aplicarea și respectarea corectă a dispozițiilor constituționale, la apărarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.

 Actuala concentrare a exercitării puterii statale la Președinte, Parlament și Guvern cu consecința posibilității și realității adoptării de acte normative care încalcă principiul supremației Constituției, restrâng nejustificat exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale, contrarea intereselor legitime ale poporului român și mai ales cu încălcarea tradițiilor și valorilor dreptei credințe ortodoxe, impun în opinia noastră sporirea atribuțiilor Curții Constituționale privind controlul de constituționalitatea al legilor dar și pentru alte categorii de acte cu caracter normativ. Vom face cuvenitele propuneri într-un alt capitol al acestui studiu.

 Cealaltă componentă a sistemului de garanții îl reprezintă controlul general al aplicării Constituției realizat de autoritățile statului în baza și în limitele competențelor materiale stabilite de lege. Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremației legii fundamentale, deoarece prin natura atribuțiilor pe care le au, instanțele judecătorești interpretează și aplică legea, ceea ce implică și obligația de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituției.

 Stabilitatea constituțională și supremația Legii Fundamentale sunt principiile în baza cărora Constituția României poate fi interpretată și aplicată corect chiar și în actualul conținut normativ de către guvernanți, în sensul respectării și garantării omului ca persoană și a demnității sale, a drepturilor și libertăților fundamentale, a tradițiilor poporului român, a dreptei credințe ortodoxe, a libertății de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe, dar și a libertății religioase în general.

 Există garanții instituționale privind respectarea principiului supremației Constituției prin care se poate cenzura excesul sau abuzul de putere și pot determina guvernanții să adopte un comportament constituțional loial.

 

 II. Aspecte de practică judiciară constituțională privind garantarea supremației Constituției.

 Considerăm că sunt binevenite unele exemple de practică judiciară din activitatea Curții Constituționale pentru a ilustra contribuția acestei autorități judiciare la garantarea supremației Constituției, a drepturilor fundamentale și la cenzurarea abuzului de putere din partea guvernanților.

 Instanța constituțională a interpretat noțiunea de „lege” pentru a stabili sfera competenței controlului de constituționalitate asupra actelor normative. În jurisprudență s-a menționat că termenul de „lege” prevăzut la art. 146 lit. b din Constituție nu este folosit în sens larg cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict, de lege, prin care se înțelege actul normativ adoptat de Parlament și promulgat de Președintele României. Totodată, în această sferă sunt incluse și ordonanțele care reprezintă acte normative adoptate de Guvern pe baza unei delegări legislative. ”Conceptul de lege rezultă din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conținutul legii este determinat de importanța acordată de legiuitor aspectelor reglementate. . . soluționarea excepției de neconstituționalitate privind alte acte normative nu este de competența Curții Constituționale, aceste acte fiind controlate sub aspectul legalității, de instanțele de contencios administrativ” [19]. Este importantă această decizie a Curții Constituționale, deoarece rezultă că instanțele judecătorești, în mod deosebit cele de contencios administrativ în raport cu normele legale de competență, pot verifica legalitatea unui act normativ inclusiv sub aspectul constituționalității sale.

 Curtea a stabilit că rolul său este acela de a stabili că prevederile de lege criticate sunt constituționale și totodată, dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile [20]. Această soluție a instanței noastre constituționale este importantă pentru că legitimează, din punct de vedere constituțional, așa numitele decizii interpretative ale Curții prin care textul de lege criticat pentru neconstituționalitate nu este înlăturat, ci interpretat în sensul normelor constituționale pentru a produce efecte juridice.

 Mai multe decizii au fost pronunțate de instanța noastră constituțională în legătură cu stabilirea competenței sale de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor Parlamentului. Ne referim în acest sens, la un aspect important care rezultă din jurisprudență în legătură cu sfera controlului de constituționalitate în această materie. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că pot fi supuse controlului de constituționalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea acestei competențe de către legiuitor, care afectează valori, reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional.  [21]

 Totodată, Curtea Constituțională a arătat că atribuția de control a hotărârilor Parlamentului „constituie o expresie a exigențelor statului de drept și o garanție a drepturilor și libertăților fundamentale... lipsa controlului jurisdicțional echivalează cu o transformare a majorității parlamentare în judecători a propriilor acte” [22] În același sens, s-a afirmat că acceptarea tezei contrare, cu consecința excluderii de la exercitarea controlului de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului date cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, ar avea drept consecință, plasarea organului reprezentativ suprem al poporului – Parlamentul – deasupra legii și acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituțional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancționată.  [23]

 Una dintre problemele importante care au format obiectul analizei Curții Constituționale se referă la competența acestei instanțe de a se pronunța asupra conformității unui act normativ cu un act juridic al instituțiilor Uniunii Europene. În acest sens, în mod constant s-a arătat în jurisprudență că instanța constituțională nu are competența de a efectua un control de conformitate între o directivă și actul normativ național prin care aceasta este transpusă. O eventuală neconformitate a actului național cu cel european nu atrage, în mod implicit, neconstituționalitatea actului național de transpunere. Revine legiuitorului competența de a conferi o protecție mai mare în dreptul național față de instrumentele juridice a Uniunii Europene.  [24]

 Curtea Constituțională identifică trăsătura fundamentală a statului de drept, respectiv supremația Constituției, și obligativitatea respectării legii.  [25] Totodată, s-a afirmat în jurisprudența instanței constituționale că statul de drept, asigurând supremația Constituției, realizează și „corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu acesta”  [26]

 Cerințele statului de drept privesc scopurile majore ale activității statale, respectiv supremația legii, ceea ce implică subordonarea statului față de drept. În acest sens, dreptul asigură mijloacele prin care pot fi cenzurate opțiunile sau deciziile politice și să realizeze eliminarea eventualelor tendințe abuzive și discreționare ale structurilor statului. Totodată, statul de drept asigură supremația Constituției, existența regimului de separație a puterilor publice și consacră garanții, inclusiv de natură jurisdicțională, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în primul rând prin limitarea autorității statului, fapt ce reprezintă încadrarea activității autorităților publice în limitele legii. Jurisprudența Curții Constituționale exprimă astfel cerințele principale ale statului de drept în raport cu scopurile activității statale. Se realizează astfel prin jurisprudență o sinteză deosebit de elocventă a doctrinei privind noțiunea și trăsăturile statului de drept. Este semnificativă în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 [27], prin care Curtea Constituțională conferă o explicație pertinentă caracterului de stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) teza I din Constituție: „Exigențele statului de drept privesc scopurile majore ale activității sale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce [28] implică subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să pondereze eventualele tendințe abuzive, discreționare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și a tuturor actelor normative cu acesta, existența regimului de separație a puterilor publice care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală. Statul de drept consacră o serie de garanții, inclusiv jurisdicționale, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților publice în coordonatele dreptului”. A se vedea în același sens și Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000.

 Principiul stabilității și securității raporturilor juridice nu este consacrat în mod expres de Constituția României, dar, la fel ca și alte principii constituționale, este implicat de dispozițiile normative constituționale, respectiv art. 1 alin. (3), care consacră caracterul de stat de drept. În acest fel, instanța noastră constituțională acceptă deducerea, pe cale de interpretare, a unor principii de drept implicate de normele exprese ale Legii fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008,  [29] Curtea Constituțională a statuat că: „Principiul stabilității și securității raporturilor juridice, deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa” [30]. Mai mult, instanța noastră constituțională a considerat că principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept  [31]

 Curtea Constituțională se pronunță în mod constant pentru claritatea și predictibilitatea legii, acestea fiind cerințe ale statului de drept. Astfel, „existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și predictibilitate a normei, principii ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală [32]

 Referitor la statul de drept, Curtea Constituțională a arătat că dreptatea și democrația socială sunt valori supreme. În acest context, autoritățile militarizate, în speță Jandarmeria Română, exercită, în condițiile legii, atribuții specifice cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism. În consecință, a statuat instanța constituțională: „Prin posibilitatea unor autorități militarizate de a constata contravențiile săvârșite de civili, nu este afectat în niciun fel art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul român, ca stat de drept, democratic și social” [33]

 Demnitatea omului, alături de libertățile și drepturile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme ale statului de drept (art. 1 alin. (3)). În lumina acestor reglementări constituționale s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale că statului îi este interzis să adopte soluții legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect față de convingerile religioase sau filosofice ale părinților, motiv pentru care organizarea activității școlare trebuie să realizeze un just echilibru între procesul de educare și de predare a religiei, iar pe de altă parte cu respectarea drepturilor părinților, de a asigura educația în conformitate cu propriile convingeri religioase. Activitățile și comportamentele specifice unei anumite atitudini de credință ori convingeri filosofice, religioase sau non-religioase, nu trebuie să fie supuse unor sancțiuni pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivațiile de credință ale persoanei în cauză. „Ca parte a sistemului constituțional de valori, libertății de conștiință religioase îi este atribuit imperativul toleranței, în special cu demnitatea umană, garantată de art. 1 alin (3 ) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori” [34] Este interesant de subliniat și faptul că instanța noastră constituțională consideră demnitatea umană ca fiind valoarea supremă a întregului sistem de valori consacrate constituțional, valoarea care se regăsește în conținutul tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Totodată, este un aspect important ce impune tutore autorităților statului ca în întreaga lor activitate să aibă în vedere în primul rând respectarea demnității omului.

 De remarcat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională identifică și componentele de conținut ale demnității umane, ca valoare morală, dar în același timp constituțională, specifică statului de drept: „Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relațiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul și obligația oamenilor de a le fi respectate și, în mod corelativ, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor lor, precum și relația omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală. ” [35]

 Curtea Constituțională subliniază legătura indisolubilă care există între libertatea conștiinței și libertatea de exprimare, aceasta din urmă făcând posibilă exteriorizarea prin orice mijloace a gândurilor, a opiniilor, a credințelor religioase sau a creațiilor spirituale de orice fel. În acest context, în legătură cu cele două drepturi fundamentale se află în libertatea de asociere. De altfel, și doctrina constituțională în materie grupează aceste libertăți fundamentale în categoria libertăților social politice (Decizia nr. 485 din 6 mai 2008, publicată în M. Of nr. 431 din 09. 07. 2008).

 Exercitarea unei propagande naționalist-șovine reprezintă o manifestare abuzivă a libertății de conștiință și a libertății de exprimare. Tolerarea unor asemenea fapte contravine în mod evident dispozițiilor constituționale care garantează cele două drepturi fundamentale, dar și instrumentelor juridice internaționale în materie. În acest context, Curtea reamintește că libertatea, ca dimensiune esențială a existenței omului, este în același timp un principiu fundamental al statului de drept și reprezintă baza ontologică a tuturor principilor morale și juridice. Libertatea implică elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opțiuni în relațiile cu ceilalți membri ai colectivității. Existența acestor norme juridice creează ordinea juridică specifică statului de drept, în care libertatea, dar și libertățile constituționale se manifestă. Existența acestei ordini juridice normative reprezintă principala garanție a evitării exercitării abuzive a oricărui drept fundamental, inclusiv a libertății de conștiință (Decizia nr. 67 din 3 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 146/18. 02. 2005).

 Conceptul de „autonomie a cultelor religioase” este o consecință a separației dintre stat și biserică, fiecare dintre aceste instituții având competențe specifice care nu interferează. În raport cu jurisprudența internațională în materie, existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase, așa cum este garantată și de dispozițiile art. 29 din Constituția României (Decizia nr. 448 din 7aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 424/17. 06. 2011).

 În materie electorală, legiuitorul are în vedere interesul general al societății și nu poate legifera în funcție de opțiunea religioasă a fiecărui cetățean. O astfel de abordare normativă nu încalcă prevederile art. 29 din Constituție și nu poate avea semnificația unei discriminări pe criterii de aparență religioasă, ci „exprimă mecanismul firesc al unui stat de drept, democratic și social, în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt protejate, astfel încât să se realizeze un echilibru rezonabil între interesul general al societății, pe de o parte, și drepturile și libertățile individuale, pe de altă parte” (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 524/30. 07. 2009).

 Se constată că instanța constituțională folosește și în acest caz un raționament de proporționalitate pentru a sublinia ideea de echilibru rezonabil care trebuie păstrat în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional.

 Libertatea de conștiință implică și libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, aspect consacrat de dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituție. Referitor la exercitarea acestui drept, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are o obligație de neutralitate și imparțialitate. Această obligație este realizată în situația în care statul veghează la respectarea acestor libertăți, consacrând, printre altele, și posibilitatea părinților, a reprezentanților legali ai elevilor minori si, respectiv, posibilitatea elevilor majori de a solicita participarea la orele de religie (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

 Obligația de neutralitate și imparțialitate a statului nu echivalează cu neimplicarea autorităților statale sau cu pasivitatea acestora, în legătură cu exercitarea libertății de conștiință, inclusiv sub forma libertății de religie. Există obligația pozitivă a statului de a crea un cadru legislativ eficient, în raport de care această libertate să poată fi exercitată sub toate aspectele sale.

 Această decizie este importantă pentru că instanța noastră constituțională arată clar obligația guvernanților, adică a Președintelui, a Parlamentului, a Guvernului de a nu interveni în exercitarea libertății de conștiință, mai ales sub forma libertății de comuniune a credincioșilor ortodocși, în libertatea de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe majoritare dar și a altor culte prin măsuri restrictive. Totodată Curtea Constituțională, interpretând dispozițiile constituționale înscrise în art. 29 din Constituție evidențiază și obligația pozitivă a guvernanților de a garanta libertatea de religie și de a sprijini inclusiv material cultele recunoscute și în mod deosebit Cultul creștin ortodox și Biserica Ortodoxă majoritare în România.

 Din nefericire guvernanții actuali nu dau curs deciziilor Curții Constituționale. Au fost adoptate în ultima perioadă acte normative care cuprind măsuri restrictive drastice și sancțiuni severe aplicabile inclusiv exercitării libertății de credință a ortodocșilor și libertății de desfășurare a cultului ortodox. Acțiunile și măsurile statului de sprijinire, inclusiv materială a Bisericii Ortodoxe dar și a altor culte sunt aproape inexistente.

 S-a subliniat în jurisprudența constituțională că nu există stare de incompatibilitate între calitatea de cetățean, în virtutea căreia o persoană are dreptul la vot, și cea de practicant al unui curs religios recunoscut de statul român. Nicio prevedere legală, conformă cu normele Constituției, nu poate reglementa o interdicție în ceea ce privește exercitarea dreptului de vot, pe considerente de apartenența unei persoane la un cult religios. Faptul că, prin modalitatea de organizare și desfășurare a Referendumului pentru demiterea președintelui României, reglementată prin lege, cu aplicabilitate generală pentru toți cetățenii țării, adepții unei minorități religioase din România au fost în imposibilitate de a-și exercita efectiv dreptul la vot, alegând, în schimb, ca, în același interval orar destinat scrutinului să-și îndeplinească obligațiile și practicile religioase specifice cultului, nu este motiv de neconstituționalitate și nici nu se constituie într-o restrângere, după caz, a exercițiului dreptului la vot sau a libertății religioase (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009).

 

NOTE


 [1] A se vedea, O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe, partea I și partea a II-a, în Porunca Iubirii, august 2020, Editura Agaton Făgăraș.
 [2] Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituției, Editura Lumina Lex, București, 2002 p. 12
 [3] Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice”, Editura Europa Nova, București, 1996, vol. I, p. 260.
 [4] Elena Simina Tănăsescu, în Constituția României, Comentarii pe articole, coordonatori I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Editura All Bach, București, 2008, pp. 1467-1469.
 [5] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, “Drept constituțional și instituții politice” ediția a XI a, Editura All Bach, București, 2003, p. 80.
 [6] Pentru dezvoltări a se vedea: Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit p. 52-55, Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 1998, Vol I, pp. 45-47, Marius Andreescu, Florina Mitrofan, Drept constituțional. Teoria generală, Editura Universității din Pitești, 2006, pp. 43-44, Victor Duculescu, Gergeta Duculescu, op. cit. p. 28-47, Ion Deleanu, op. cit. , p. 275-278.
 [7] Constantin G. Rarincescu, Curs de drept constituțional, București, 1940, p. 203.
 [8] Tudor Drăganu, Tratat de Drept Constituțional, Editura Lumina Lex, București 1997, Vol I. , pp. 45-47.
 [9] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Editura CH Beck, București, 2007.
 [10] Ioan Muraru, Protecția constituțională a libertăților de opinie, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 17.
 [11]A se vedea, Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea constituției, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 14
 [12] Antonie. Iorgovan, Revizuirea Constituției și bicameralismul, în Revista de Drept Public nr. 1/2001, p. 23.
 [13] Ion Deleanu – Instituții și proceduri constituționale - în dreptul roman și în dreptul comparat –, Ed. C. H. Beck, București 2006, pp. 221-222
 [14] G. Alexianu, Drept constituțional, Editura Casei Școalelor, București, 1930, p. 71.
 [15] Ioan Muraru - Elena Simina Tănăsescu, Constituția României - Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 18
 [16] Cristian Ionescu – Constituția României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2015, p. 48
 [17] Cristian Ionescu, op. cit p. 48
 [18] Pentru dezvoltări a se vedea Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C. H. Beck, București, 2013, pp. 85-88
 [19] Decizia nr. 435 din 13 septembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 924 din 17 octombrie 2005
 [20] Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014
 [21] Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011. A se vedea și : Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012
 [22] Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din12 iulie 2012; Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014
 [23] Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014.
 [24] Decizia nr. 415 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 471 din 5 iulie 2011
 [25] A se vedea în acest sens: Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în M. Of. nr. 727 din 15 noiembrie 2001, și Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
 [26] Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 233 din 17 martie 2004.
 [27] Publicată în M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015,
 [28] Publicată în M. Of. nr. 334 din 19 iulie 2000.
 [29] Publicată în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008,
 [30] A se vedea în același sens și Decizia nr. 685 din 25 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015
 [31] A se vedea Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012; Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012.
 [32] Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
 [33] Decizia nr. 1330 din 4 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 873 din 23 decembrie 2008
 [34] Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015.
 [35] Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. A se vedea și Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 februarie 2014.

 

18-08-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu