Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 39

Libertatea de conștiință, ca dar al lui Dumnezeu și ca drept al omului

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: constiinta; libertatea conStiintei;

 

  1. Conștiința, darul neprețuit al lui Dumnezeu pentru om

 Cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos exprimă înțelesul profund, divin, al libertății omului: ”Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” ( Ioan 8, 32). Prin urmare libertatea autentică a omului, cea după har, este determinată și condiționată de cunoașterea adevărului, de cunoașterea lui Dumnezeu. Libertatea dăruită de Dumnezeu omului îi permite acestuia nu numai să se raporteze la Dumnezeu, dar chiar să îl refuze pe Dumnezeu, nu numai să facă binele și să aibă iubire milostivă față de toată firea zidită, dar și posibilitatea de a face rău și de a trăi în egoism și în iubirea excesivă de sine cu ignorarea poruncilor Mântuitorului. Spune Sfântul Issac Siriul: ”Fereștete de libertatea care duce la robia cea rea”, adică de libertatea fără Dumnezeu, fără adevăr. Raportarea la Adevăr, care este Cuvântul întrupat, distincția dintre bine și rău, deosebirea dintre iubirea egoistă de sine și iubirea milostivă, cea după poruncă, sunt fapte de conștiință ale omului. De aceea prima formă a libertății este libertatea de conștiință.

 Sfântul Apostol Pavel afirmă adevărul de credință: „Domnul este Duh și unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este libertatea” (Corintieni II, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Hristos. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic”.

 Libertatea este un dar de mare preț pe care Dumnezeu l-a făcut omului pentru că numai astfel omul este și persoană, persoană care prin credință se raportează la Dumnezeu și prin har devine fiu al lui Dumnezeu. Numai prin libertatea dăruită de Dumnezeu, omul, ca persoană, dacă alege să rămână în harul sfânt, să trăiască în Dumnezeu, împlinindu-I poruncile poate să transceadă determinismul material și temporar al acestei lumi, finitudinea materială a existenței și să fie încă din acest veac în bucuria negrăită a fericitei existenței veșnice.

 Cu adevărat liber este cel care iubește după porunca Mântuitorului, are o iubire a harului și nu numai una firească. Fericitul Augustin spune: „ Iubește și fă ce vrei” pentru că un om care iubește vrea numai ceea ce trebuie, ceea ce e bine. În acest sens Părintele Teofil Părăian sublinia: „Tot așa se poate spune și despre credința ortodoxă, este o credință care limitează libertatea și este o credință care dă libertatea. Limitează libertatea în sensul că nu poți face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei dar faci ce trebuie și atunci ești mai liber decât acela care face ce vrea și care prin aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intenții, propriilor sale tendințe”.

 Legătura dintre libertate și iubire în spiritualitatea ortodoxă este foarte bine redată și de către Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae: “Spunând că Duhul suflă, înțelegem că el aduce iubirea, viața, libertatea. Adevărata libertate este legată de iubire și acolo unde există iubire se găsește binele prin excelență, izvorul oricărui gând, cuvânt sau fapte bune. Acolo este viața care e mișcare, disponibilitate, liberă de orice încremenire în orgoliu și în patimile egoiste” [1].

 Rugăciunea înseamnă libertate. ”Un om care se roagă este un om liber”, spune părintele Arsenie Boca. Rugăciunea este totodată un fapt al libertății conștiinței.

 Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială, ci o însușire a sufletului uman nemuritor.

 Conştiinţa este esenţa şi trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu se raportează la natură, societate, la propria sa fiinţă şi, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conştiinţă ca fiind „un grai tăcut şi o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca fiinţă spirituală, să îşi regăsească structura sa autentică, dincolo de precarităţile şi patimile existenţiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită şi indefinită de Dumnezeu şi de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea şi el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înşine”, referindu-se tot la conştiinţa omului, cu deosebire la conştiinţa de sine.

Părintele Arsenie Boca afirma: „Libertate de conştiinţă este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viaţa sa„. Într-adevăr, conştiinţa umană, înţeleasă în complexitatea, înălţimea şi profunzimea ei este temeiul vieţii biologice şi spirituale, punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuşi o prescrie în primul rând ca lege morală şi de aici şi ca ordine juridică.

Nu ne propunem o analiză sau o prezentare a ceea ce conştiinţa reprezintă în doctrina filozofică sau în teologie, cu deosebire în credinţa ortodoxă. Subliniem numai faptul că în opinia noastră explicațiile psihologice sau filosofice asupra conștiinței pot contribui în unele cazuri la descrierea conștiinței ca fenomen, dar nu la înțelegerea unitară a acesteia ca dar al lui Dumnezeu și însușire a sufletului nemuritor. Numai spiritualitatea ortodoxă conferă adevărata înțelegere a conștiinței ca realitate ontologică unitară și nediferențiată, explicând legăturile dintre persoană, viață, libertate, conștiință, ca daruri dumnezeiești. În opinia noastră este absurd a se vorbi despre o conștiință artificială, a computerelor. Omul nu poate să creeze conștiința după cum nu poate să creeze viața sau sufletul. Natura nu este propria sa cauză.

Mitropolitul de vrednică pomenire, Antonie Plămădeală, afirma cu temei: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Eu, când citesc această afirmaţie adevărată, spun că mama ştia lucrul acesta, deşi avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune aşa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc şi fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viaţă să descopere acest lucru simplu: că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fi mare filosof ca să ştii lucrul acesta”[2].

Savanți de bună credință au remarcat că evoluționismul, ca teorie științifică nu poate explica originea sufletului uman după cum nu poate explica nici originea conștiinței. Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii sensoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

 Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman.

 Este evident că realitatea obiectivă a conștiinței nu poate fi transpusă în norme juridice și nici consacrată de jurisprudență. Există realități existențiale în care juridicul nu poate interveni. Acest fapt este recunoscut și de unii sociologi și juriști care vorbesc de o „ipoteză a non-dreptului”

Pentru a susține cele arătate mai sus mai dăm un exemplu: Păcatul, în sens ortodox nu se confundă cu greșeala sau fapta omului prin care încalcă o normă juridică și care atragerea răspunderea juridică a acestuia, după caz, penală, contravențională sau civilă. Păcatul este o înfrângere morală a conștiinței, cum spune Părintele Arsenie Boca, este o manifestare voită sau nu, în gând, în cuvânt sau în faptă a omului împotriva poruncilor lui Dumnezeu și a Sfintei Evanghelii, este atitudinea de viață a omului care îl refuză pe Dumnezeu sau îl neglijează, este o întunecare a firii omului creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Spre deosebire, infracțiunea sau contravenția sunt fapte care aduc atingere conviețuirii în societate a oamenilor care încalcă o normă juridică. O astfel de faptă are numai o semnificație fenomenală și nu privește de cele mai multe ori ființa omului. Incontestabil, există și fapte sancționate penal, care sunt în același timp și păcate grave, cum ar fi omorul, pruncuciderea sau avortul. Dar și în acest caz juridicul sancționează fapta penală numai ca manifestare socială. Pedeapsa juridică este un mijloc de a înlătura consecințele faptei antisociale, de a oferi o satisfacție juridică celor vătămați, de a restabili echilibrul social încălcat și este o cale de resocializare, de îndreptare a omului care se află într-o astfel de situație.

Spre deosebire, pocăința, taina spovedaniei, canonul pe care preotul îl dă celui ce a păcătuit sunt mijloace ale harului de reastabilire a frumuseții și nobleții firii omenești în omul care a păcătuit, de restabilire a chipului lui Dumnezeu în om. Prin urmare pocăința, taina spovedaniei, canonul duhovnicului se referă la conștiința omului, sunt mijloace prin care omul se împacă cu Dumnezeu, cu ceilalți oameni și cu sine însuși.

 Nici achitarea juridică pentru o faptă comisă pe care o dă instanța nu este totuna cu iertarea păcatelor. Achitarea este un act al legii care se concretizează prin actul judecătorului, prin care inculpatul este absolvit juridic de vina sa și de consecințele faptei sale, este un act de clemență a judecătorului și privește exclusiv relația juridică și socială a făptuitorului cu legea și cu societatea.

Iertarea păcatelor o poate da numai Dumnezeu prin intermediul duhovnicului celui care se pocăiește, mărturisește și regretă sincer păcatele comise, și care prin pocăință și iertare își restabilește existențial firea sa, ca om făcut după chipul lui Dumnezeu, cu vocația de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

În consecință, juridicul nu poate reglementa, consacra sau garanta, conștiința ca atare, ci numai libertatea de conștiință, dar numai în mediul social. Nici o normă juridică nu poate reglementa libertatea de conștiință a omului în raport cu sine însuși sau ceea ce numim libertatea conștiinței de sine.

 Încercăm, prin aceste rânduri, să punem în evidenţă, din perspectiva omului în existenţa sa socială, semnificaţii juridice şi religioase ale conştiinţei aşa cum apar ele exprimate din perspectiva ştiinţei dreptului şi a jurisprudenţei. O astfel de abordare va duce inevitabil la concluzia că soluţiile cu adevărat valoroase pe care dreptul le oferă pentru a garanta libertatea conştiinţei au ca temei adevărurile de credinţă, dar şi adevărurile filozofice recunoscute ca atare, prin care conştiinţa este înţeleasă.

 Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme juridice, conştiinţa este un dar neprețuit a lui Dumnezeu pentru om, prin care omul devine ceea ce este şi se diferenţiază în mod categoric de orice altă formă existenţială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existenţiale se transformă conform legilor cauzalităţii, cum ar spune Kant. Spre deosebire, omul prin conştiinţa sa şi în forma sa supremă, conştiinţa de sine nu se transformă, ci devine conform legilor libertăţii, după spusele aceluiaşi mare filozof. Aşa putem înţelege gândurile părintelui Teofil Părăian: omul devine spre ceea ce este el, adică spre descoperirea şi realizarea conştiinţei de sine.

Se discută în politologie şi filozofie şi de o conştiinţă socială. În opinia noastră, acest concept este o construcţie gnoseologică, a cărei existenţă în plan teoretic este derivată şi condiţionată de singura formă ontologică a conştiinţei, şi anume, conştiinţa omului în individualitatea şi personalitatea sa. Este interesant faptul că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conştiinţa socială ca şi structură teoretică şi abstract, ci numai conştiinţa individuală legată indisolubil de persoană. Este remarcabil că dreptul a preluat mai mult sau mai puţin elaborat valorile teologice şi filozofice fundamentale privind înţelegerea omului ca persoană în existenţa sa socială, în sensul că în mod constant se afirmă teza potrivit căreia titularul drepturilor fundamentale nu poate fi decât omul în individualitatea sa, am spune noi ca persoană şi nu ca individ, dar nu un grup, o colectivitate sau societatea ca atare. Desigur, deoarece starea juridică a omului este existenţa sa exterioară în social şi în mediul natural, titularul oricărui drept fundamental îl poate exercita, dacă avem în vedere această stare juridică a sa, în mediul social în care se află. Astfel, orice libertate individuală este şi socială prin existenţa juridică a omului în exterioritatea sa socială.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conştiinţei face parte din aşa numitele drepturi naturale ale omului, preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în norme constituţionale sau de altă natură. Această teză, pe care spaţiul nu ne permite să o dezvoltăm, este demnă de a fi reţinută pentru a clarifica, într-o oarecare măsură, raportul dintre libertăţile (drepturile) omului, iar pe de altă parte, normele juridice (legile pozitive). Nu legea este aceea care determină şi dă conţinut libertăţilor individuale şi drepturilor fundamentale, ci invers legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertăţile fundamentale, preexistente, fiind darul lui Dumnezeu pentru om sunt reflectate în norma juridică. Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertăţii omului în mediul social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înţeleasă ca act normativ şi nu ca dar al lui Dumnezeu realitatea dominantă în care libertatea se manifestă este neautenticul şi constrângerea, deoarece orice lege juridică, prin esenţa sa, este o formă de limitare şi de restrângere sau condiţionare, într-un cuvânt de constrângere a libertăţii omului. Mai mult fără acceptarea ontologică a preexistenței libertății și implicit al libertății de conștiință ca daruri ale lui Dumnezeu se ajunge la interpretări juridice contrare naturii divine a libertății, cum ar fi îndepărtarea icoanelor și simbolurilor religioase ortodoxe din școală sau o înțelegere la fel de eronată a toleranței, cu aceiași consecință a minimalizării sau chiar anulării manifestărilor de credință ortodoxe a celor credincioși sub pretextul juridic fals că pot fi ofensatoare pentru atei sau pentru cei de altă credință.

Toleranța este o însușire importantă a manifestărilor de conștiință în spațiul public. Dar mai înainte de a fi consacrată juridic adevărata semnificație a toleranței este legată de conștiință ca dar a lui Dumnezeu. Toleranța este o trăsătură importantă a poporului român și mai ales a ortodocșilor. Toleranța semnifică printre altele, coexistență în diversitate, blândețe, o atitudine înțelegătoare, de compătimire și ajutor față de neputințele de tot felul ale oamenilor. Dar, a fi tolerant nu înseamnă a renunța la credința ortodoxă a strămoșilor tăi, la valorile și manifestările spirituale ale ortodoxiei, la valorile și tradițiile existențiale ale poporului român. În lipsa recunoașterii și respectării sensurilor ortodoxe ale adevăratei toleranțe, soluțiile juridice sau normative care s-au impus în unele cazuri în legătură cu libertatea de constiință sunt lipsite de autenticitate, noi am spune absurde și contrare vieții noastre ortodoxe. Nu dorim să insistăm acum asupra acestui aspect, dar considerăm că sunt semnificative cuvintele vrednicului de pomenire, Patriarhul Miron Cristea: “Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu însemnează că pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei cei care ca niște lipitori, îți sug vlaga, să le cedezi vatra și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață națională cu toate ale ei”.[3]

Din nefericire, în societatea de astăzi din ce în ce mai secularizată și dominată de un umanism raționalizat care îl refuză pe Hristos, acțiunile unor politicieni, soluțiile juridice sau chiar faptele săvârșite în numele unei false toleranțe și a libertății de conștiință denaturată de la sensurile profunde conferite de revelația supranaturală dăruită de Dumnezeu omului, reprezintă atitudini și manifestări tot mai aprige împotriva creștinismului și creștinilor și mai ales împotriva ortodocșilor și ortodoxiei. Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului: “Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 10, 22). Mesajul Sfântului Apostol Pavel este cât se poate de actual pentru creștinii care suferă din cauza manifestărilor politice sau juridice anticreștine și antiortodoxe: ”De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (Corintieni II, 10).

Dar și în aceste situații, de multe ori tragice, adevărații creștini nu renunța la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după, har și la libertatea întru Hristos.

Se poate spune că într-o astfel de ipoteză poate să se manifeste şi o contradicţie distructivă între lege în înţelesul ei juridic şi libertatea omului, inclusiv libertatea conştiinţei. Dacă se ajunge la situaţia în care legea este o construcţie care reflectă drepturile naturale preexistente ale omului, atunci se poate vorbi de o libertate autentică, garantată prin actul normativ şi nu construită de norma juridică. Este demn de subliniat faptul că în instrumentele juridice universale, clasice, privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în mod obişnuit există formula potrivit căruia „statele recunosc drepturi şi libertăţi fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ şi nu le impun ca un dat juridic. Aceasta nu este numai o simplă formulă juridică, ci exprimă un gând fundamental al caracterului derivat al legii din valori existenţiale fundamentale anterioare, am spune noi, inclusiv din adevăruri de credinţă.

Există o contradicţie unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege şi libertate, dacă acceptăm ideea caracterului derivat al legii faţă de valorile libertăţii. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea omului, dar libertatea omului poate contrazice legea.

Oamenii politici de astăzi, mulți dintre juriști, făuritorii de legi, cei care aplică legea, trăiesc în iluzia că sunt creatorii libertății inclusiv în forma libertății de conștiință. Se consideră greșit că forma juridică a drepturilor omului este libertatea omului ca trăsătură a ființei sale. Așa se explică denaturările grave de la sensurile firești ale drepturilor omului și se consideră că acestea ar forma o nouă religie.

Incontestabil, consacrarea și garantarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ale omului prin constituții și alte instrumente juridice inclusiv internaționale reprezintă o realitate importantă a democrației contemporane, o afirmare sigură în plan juridic a valorii omului ca persoană liberă în mediul social.

De aceea dorim să subliniem și câteva aspecte importante a dimensiunii juridice fenomenale a libertății de conștiință. Am insistat asupra semnificațiilor juridice ale libertății de conștiință care sunt o consecință a adevărului de credință, asumat voit sau mai puțin voit de autoritățile statului, potrivit căruia conștiința și libertatea ei sunt daruri de neprețuit făcute de Dumnezeu omului.

 

  1. Libertatea de conștiință ca drept constituțional fundamental al omului

 O analiză istorică a evoluţiei libertăţii de conştiinţă poate fi realizată pe mai multe planuri: filozofic, politologic, sociologic sau juridic. Ne rezumăm a marca dimensiunea istorică a libertăţii de conştiinţă, aşa cum se reflectă în principii şi norme juridice în epoca contemporană.

 Semnificativă este Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptată în 1789, în Franţa, care stabileşte principii valabile şi pentru epoca modernă. Astfel, în art. 4 se dă o definiţie a libertăţii ce în prezent rar poate fi întâlnită în constituţiile moderne: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Semnificative sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 5 prin care se consacră caracterul de excepţie a restrângerii libertăţii, indiferent de formele acesteia, considerată a fi un drept natural: „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile dăunătoare societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit şi nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce ea nu-i ordonă”. Reglementările mai sus-menţionate instituie un principiu fundamental aplicabil şi libertăţii de conştiinţă, respectiv „coexistenţa libertăţilor” prin care se defineşte orice societate democratică, fiind totodată şi o condiţie a statului de drept. Constituţionaliştii francezi din epoca respectivă au fost preocupaţi să dea o formă juridică, cu valoare constituţională, libertăţii de conştiinţă şi libertății de exprimare, ambele drepturi condiţionându-se reciproc. Dispoziţiile art. 11 din acelaşi document arată că: „Libera exprimare a gândirii şi a opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, cu condiţia să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăţi în cazurile determinate de lege”. Este o afirmare clară a dreptului inviolabil absolut al libertăţii de gândire şi al libertăţii de exprimare, singurele limite fiind cele stabilite de lege.

 Spre deosebire de multe dintre reglementările constituţionale moderne, în art. 12 din acest document se garantează în mod real şi nu numai formal drepturile omului şi, implicit, libertatea de conştiinţă, pentru că se instituie o obligaţie pozitivă a statului de a le apăra, precizându-se şi finalitatea unei astfel de acţiuni, ce nu poate fi decât interesul public: „Garantarea drepturilor omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică. Această forţă este, deci, instituită spre binele tuturor şi nu în folosul particular al acelora cărora îi este încredinţată”.

Consacrarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului este o condiţie necesară pentru ca o societate să fie considerată democratică. Art. 16 reprezintă o succintă şi elocventă definiţie a democraţiei şi constituţionalismului: „ Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separarea puterilor n-are constituţie”. Prin urmare, este o definiţie materială a constituţiei şi constituţionalismului şi nu una formală. Simpla existenţă a unei legi fundamentale nu este suficientă pentru a realiza o societate democratică. Este nevoie, aşa cum au precizat constituţionaliştii francezi de realitatea consacrării şi garantării acestor drepturi prin conţinutul legi fundamentale, dar şi prin interpretarea şi aplicarea acestora

Tradiţiile democratice ale constituţionalismului românesc din perioada contemporană marchează istoric consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispoziţiile cuprinse în Constituţia României din 1866, care pentru prima dată în ţara noastră oferea o recunoaştere juridică a libertăţii de conştiinţă. Astfel, dispoziţiile art. 21 cuprindeau o formulare de esenţă, prin care libertatea conştiinţei era considerată ca un drept natural: „Libertatea conştiinţei este absolută”. Conţinutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertăţii religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă şi biserica ortodoxă erau consacrate constituţional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privinţa dogmelor”. Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural şi religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios şi intoleranţa interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradiţiile culturale afirmă clar şi elocvent toleranţa şi respectul faţă de toate confesiunile religioase.

Dispoziţii similare erau cuprinse şi în Constituţia din 1923, care practic relua conţinutul reglementărilor din Constituţia României din 1866.

Meditând la aceste realități istorice şi juridice, ne întrebăm în ce măsură actualele reglementări din documentele interne şi internaţionale privind libertatea de conştiinţă şi de exprimare răspund finalităţii naturale ale acestor drepturi şi exigenţelor valorice, şi nu numai formal juridice, ale societăţilor contemporane, al tradiţiilor religioase şi culturale ale statelor europene şi bineînţeles şi ale României. O astfel de întrebare este legitimă pentru că se poate constata în sfera politică, dar şi juridică o anumită rezervă sau reţinere în a recunoaşte şi a garanta în mod absolut libertatea de conştiinţă, în raport cu tradiţiile de cultură şi religie ale statelor. Cu titlu de exemplu ne referim la refuzul politicienilor de a consemna în tratatele constitutive ale Uniunii Europene identitatea cultural creştină a ţărilor membre ale acestei organizaţii, sau unele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului dar şi ale Curţii Constituţionale, care interpretează dispoziţiile normative privind libertatea religioasă aplicate cultului creştin, învăţământului religios sau simbolurilor de credinţă ortodoxe, în mod restrictiv sau condiţionat eludând astfel tradiţiile religioase ale poporului român, importanţa religiei, cu deosebire ortodoxe pentru formarea morală a omului şi mai ales caracterul absolut, necondiţionat al libertăţii religioase, singurele limite fiind legate de cerinţele respectării demnităţii omului a spiritului de toleranţă interconfesional şi a principiilor legii morale unanim acceptate de spiritul comun al bunului simţ.

Acest drept fundamental este prevăzut şi recunoscut în majoritatea declaraţiilor şi tratatelor internaţionale care se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, începând cu declaraţia universală din 1948. Stă la baza altor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea cuvântului, libertatea de asociere, libertatea presei. În esenţa sa este un drept natural care prevede posibilitatea persoanei de a-şi putea exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a avea sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios sau unei organizaţii de orice fel, recunoscută de ordinea constituţională existentă la un anumit moment dat. Exprimă în acelaşi timp şi libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepţii teoretice, sentimente, păreri, exprimate public, particular sau nu, fără ca cineva să poată interveni sau cenzura, sau cunoaşte, fără voinţa persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural și caraterizează firea umană pentru că omul se diferenţiază de celelalte forme de viaţă tocmai prin existenţa conştiinţei şi a libertăţii de a gândi, de a avea sentimente.

Conştiinţa omului nu trebuie să fie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi de a-şi exterioriza gândul. Libertatea conştiinţei implică şi responsabilitatea morală şi de conştiinţă pentru gândurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în momentul în care gândul sau opinia sunt exprimate, situaţie în care pot leza demnitatea, onoarea sau libertatea de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau ordinea de drept, de aceea libertatea conştiinţei este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-şi exterioriza gândurile. În consecinţă, libertatea conştiinţei are un conţinut complex, al cărui conţinut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi libertatea de religie.

Libertatea de religie, ca aspect de conţinut al libertăţii de conştiinţă, înseamnă exteriorizarea unei credinţe, religii şi, în al doilea rând, libertatea de a adera la o organizaţie religioasă şi la ritualul practicat. Este necesar ca religia sau organizaţia religioasă să fie cunoscute prin lege de stat şi activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată ca fiind contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri. Organizarea cultelor religioase, recunoscute de stat, este liberă şi se concretizează în statute proprii. În decursul timpului, raporturile dintre stat şi autoritatea religioasă pot fi catalogate în trei variante:

1. statul se confundă cu autoritatea religioasă;

2. statul sprijină autoritatea religioasă, dar se diferenţiază de aceasta;

3. statul adoptă o poziţie de indiferenţă faţă de autoritatea religioasă.

Constituţia României consacră separarea statului faţă de autoritate, dar obligă autoritatea statală să sprijine cultele recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare. Se proclamă totodată autonomia religioasă, în sensul că fiecare cult este liber să-şi organizeze forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului, relaţiile cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai în condiţiile respectării drepturilor omului, a moralei publice şi a ordinii de drept.

Art. 29 din Constituţie se referă şi la raporturile dintre religii, după următoarele principii:

  • egalitatea dintre credincioşi şi necredincioşi;
  • impune cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc;
  • sunt interzise orice forme, mijloace sau acte de învrăjbire religioasă.

Doctrina de specialitate relevă câteva aspecte interesante în legătură cu conţinutul juridic al libertăţii conştiinţei denumit uneori şi libertatea gândirii.

Astfel, o dimensiune importantă a conţinutului juridic este „dreptul de a avea o convingere”. Acesta este un drept cu caracter general, protejează forul interior, adică domeniul convingerii personale şi al credinţelor religioase. Este important de a remarca că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o convingere nu poate fi supus unor restricţii, limitări, condiţionări sau derogări. Curtea europeană a Drepturilor Omului de Strasbourg a relevat faptul că libertatea religiei constituie „unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiilor despre viaţă” – Hotărârea din 20 septembrie 1994, A.295 – A. Înţeles într-un sens larg de către instanţa europeană, de acest drept beneficiază atât credincioşii, cât şi ateii „agnosticii, scepticii sau persoanele neutre”.

În opinia Curţii de la Strasbourg, „convingerea” - termen utilizat de către instrumentele juridice internaţionale - se distinge de simplele „păreri şi idei” şi desemnează „opiniile ce ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, coerenţă şi importanţă” – Hotărârea din 25 februarie 1982, A.48. Subliniem o interesantă precizare a Curţii în acest sens: o credinţă care constă în esenţă sau exclusiv în cultivarea şi distribuirea unui stupefiant nu poate intra în sfera de aplicare a protecţiei juridice pe care o conferă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul de a avea convingeri se referă, aşadar, la faptul de a profesa convingeri spirituale sau filozofice care au un conţinut valoric, identificabil şi care în acest fel pot forma obiectul protecţiei juridice. Dreptul de a avea o convingere implică şi principiul neutralităţii statului faţă de convingerile morale şi politice. Această obligaţie de neutralitate exclude orice apreciere a autorităţilor statale cu privire la legitimitatea credinţelor, precum şi a modalităţilor de exprimare a acestora. Înţeles astfel, dreptul de a avea o convingere îmbracă un triplu aspect în plan juridic. El reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau o religie la libera sa alegere, fără însă a implica libertatea de a refuza valabilitatea unor prevede legislative imperative, sprijinindu-se pe obiecţii, decurgând din anumite convingeri religioase.

Un al doilea aspect se referă la libertatea de a nu avea o convingere sau o credinţă religioasă. În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat contrar „unei eventuale obligaţii de a participa direct la activităţi religioase împotriva voinţei sale” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 9 mai 1989 A187).

În fine, dreptul de a avea o convingere exprimă garanţia juridică a libertăţilor indivizilor de a-şi schimba convingerea sau religia fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu. În acest spirit, Adunarea generală a Naţiunilor Unite a adoptat, la 25 noiembrie 1981, Declaraţia privind eliminarea oricărei forme de intoleranţă şi de discriminare bazată pe credinţa religioasă sau de convingere, document internaţional care interzice „orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe credinţa religioasă sau pe convingere”.

Libertatea de conştiinţă cuprinde în conţinutul juridic şi „dreptul omului de a-şi manifesta convingerile”. Acest drept presupune libertatea oricărei persoane de a-şi exprima propriile convingeri, de a-şi exterioriza gândurile şi sentimentele, individual sau colectiv, public sau într-un cadru privat. Dreptul are o legătură cu libertatea de exprimare şi se referă în mod deosebit la manifestarea convingerilor religioase. Este interesant de subliniat faptul că, în opinia Curţii Europene, libertatea de a-şi manifesta religia include şi „dreptul de a încerca să-l convingi pe aproapele tău”.

Expresie socială a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a religiei, cu consecinţe foarte diverse, libertatea de manifestare a convingerilor poate face obiectul unor restricţii în condiţiile prevăzute de lege. Jurisprudenţa europeană furnizează numeroase exemple de limitări aduse dreptului indivizilor de a-şi manifesta convingerile, justificate de protejarea ordinii publice, ordinii de drept sau a ordinii morale, sau chiar a sănătăţii. Aşa cum se subliniază într-o hotărâre pronunţată la 25 mai 1993, Curtea Europeană reţine că: „Într-o societate democratică unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiaşi populaţii, limitarea dreptului indivizilor de a-şi manifesta convingerile se poate dovedi necesară pentru a concilia interesele diverselor grupuri şi a asigura respectarea convingerilor fiecăruia”. Clauza de „ordine publică” permite în aceste situaţii protecţia libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a religiei celuilalt şi condamnarea prozelitismului „de proastă calitate”, caracterizat prin presiuni abuzive ce iau forma unei hărţuiri sau a unui abuz de putere. În acelaşi spirit, protecţia dreptului copilului la învăţătură, în cazul în care intră în conflict cu dreptul părinţilor la respectarea propriilor convingeri religioase, prevalează asupra acestuia din urmă.

Libertatea indivizilor de a-şi manifesta religia include participaţia la viaţa comunităţii religioase şi presupune ca aceasta din urmă „să poată funcţiona paşnic, fără ingerinţa arbitrară a statului” (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000 A.78). Statului îi revine obligaţia de a garanta nu numai pluralismul religios, dar şi pluralismul intern al unei anumite confesiuni religioase; în acest scop, el trebuie să nu arbitreze conflicte în materie de dogmă din cadrul unei comunităţi religioase şi să nu intervină în favoarea unei comunităţi sau alteia religioase.

Libertatea religiei trebuie interpretată aşa încât comunitatea religioasă să dispună de posibilitatea de a-şi asigura propria protecţie jurisdicţională, pe cea a membrilor săi şi a bunurilor sale şi, în deosebi, a personalităţii sale juridice, în cazul în care conform dreptului intern doar cultele recunoscute pot fi practicate (a se vedea cauza Mitropolia Basarabiei ş.a. contra Moldovei, Hotărârea din 13 decembrie 2001: Refuz al autorităţilor de a recunoaşte oficial o Biserică).

 

III. Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei în jurisprudenţa europeană.

Cele trei noţiuni, respectiv: gândirea, conştiinţa şi religia, care formează obiectul protecţiei art.9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în această materie, sunt strâns legate între ele. Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „religie”, care apar în cuprinsul Convenţiei, subliniază conţinutul larg atribuit libertăţii de gândire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( în continuare CEDO) a estimat că noţiunea de convingere filozofică desemnează „ideile fondate pe cunoaştere şi raţionament cu privire la lume, viaţă şi societate... pe care o persoană le adoptă şi le aplică în conformitate cu exigenţele propriei conştiinţe. Aceste idei pot fi descrise, pe scurt, ca fiind concepţia unei persoane despre viaţă, despre comportamentul omului în societate.[4]

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, în sensul Convenţiei: „ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiilor despre viaţă, dar ea este totodată un bun preţios şi pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Acest lucru decurge din pluralismul – scump plătit dea-lungul secolelor, necesar unei asemenea societăţi.”[5]

Jurisprudenţa C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de art.9: a) libertatea individului de a adopta o convingere pe care să o manifeste; b) libertatea individului de a face sau nu parte dintr-un grup, inclusiv un cult religios şi de a-l apăra atunci când consideră necesar[6]. Majoritatea cazurilor în legătură cu încălcarea dispoziţiilor art.9 din Convenţie au pus în discuţie libertatea religioasă. Instanţa internaţională de la Strasbourg a subliniat importanţa respectării pluralismului şi a toleranţei între diferitele grupuri religioase. În relaţiile cu diferitele religii, culte şi credinţe, statul trebuie să fie neutru şi imparţial: „rolul autorităţilor în acest caz nu este de a elimina cauza tensiunilor, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile opuse unul altuia se tolerează”.[7]

Libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei impune obligaţia statului de a nu exercita nici un fel de constrângere la nivelul conştiinţei individului. Comisia Europeană a arătat că art.9 protejează ceea ce se numeşte „forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict personale şi actele strâns legate de acestea. Totuşi, acest text nu protejează orice comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat de art.9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, în care mai multe religii coexistă în cadrul aceleiaşi populaţii este necesar ca această libertate să fie însoţită de limite care să concilieze interesele diferitelor grupuri şi să asigure respectarea convingerilor fiecăruia. Totodată, art.9 al.2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii de conştiinţă, de gândire şi religie. În conformitate cu aceste dispoziţii, libertăţile consacrate de art.9 pot forma obiectul unor restricţii, dacă acestea sunt prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică şi vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute expres şi limitativ de Convenţie.

Respectarea condiţiei de proporţionalitate, ca relaţie adecvată între măsurile restrictive şi scopul legitim urmărit formează obiect de analiză pentru instanţa internaţională. Desigur, şi în acest caz C.E.D.O. apreciază proporţionalitatea în raport cu natura dreptului protejat, situaţia de fapt, scopul legitim urmărit, felul şi intensitatea măsurilor restrictive aplicate, având în vedere respectarea principiului pluralismului şi a celor două criterii procedurale: „necesitatea într-o societate democratică” şi „marja de apreciere” recunoscută statelor contractante.

Instanţa de la Strasbourg admite că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte ingerinţele în exercitarea acestei libertăţi, dar, puterea acestora nu poate fi discreţionară. Jurisprudenţa este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertăţii de conştiinţă şi religie, în raport de circumstanţele concrete ale cazului şi scopul legitim urmărit.

Astfel, în cauza Kokkinakkis versus Grecia[8], reclamantul, un adept al cultului „Martorii lui Iehova”, a fost condamnat la închisoare şi amendă penală pentru infracţiunea de prozelitism, prevăzută şi sancţionată de legea statului pârât. Curtea a decis că încriminarea de către legea greacă a activităţilor de prozelitism ale adepţilor cultului „Martorii lui Iehova” nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv protecţia drepturilor altora. Pentru a decide astfel, instanţa de la Strabourg a făcut o diferenţiere între „mărturisirea creştină” şi, „prozelitismul abuziv”. Prima corespunde limitelor de manifestare a libertăţii religioase, pe când prozelitismul abuziv înseamnă convingerea care se opune libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie ale altora. Luând în considerare şi marja de apreciere recunoscută statului reclamat, C.E.D.O. constată că autorităţile publice naţionale nu au demonstrat care sunt mijloacele abuzive prin care reclamantul a încercat să convingă şi pe alţii să adere la cultul său. În consecinţă, condamnarea reclamantului nu era necesară, măsura restrictivă nu este adecvată scopului legitim propus – protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, deci nu este respectat principiul proporţionalităţii.

Într-un alt caz[9], în care a aplicat principiul proporţionalităţii, C.E.D.O. distinge între controlul exercitat de stat, pentru a constata dacă sunt îndeplinite condiţiile formale în vederea practicării unui cult, iar pe de altă parte, aprecierea din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase. Reclamantul a fost condamnat de către statul pârât pentru că a înfiinţat o casă de rugăciuni fără a avea autorizaţia necesară din partea autorităţilor publice. Condamnarea reprezintă o ingerinţă în „libertatea de a-şi manifesta religia prin cult şi îndeplinirea ritualurilor”, ingerinţă care s-a apreciat că urmărea realizarea unui scop legitim, prevăzut de art.9 alin.2, respectiv protejarea ordinii publice. În ceea ce priveşte respectarea criteriului proporţionalităţii, C.E.D.O. are în vedere aspectele concrete ale cauzei. Totodată, se afirmă că: „dreptul la libertatea religioasă, aşa cum îl înţelege Convenţia, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase sau asupra modalităţii de exprimare a acestora”. Sistemul de autorizare poate să corespundă dispoziţiilor art.9 numai dacă urmăreşte să asigure un control asupra condiţiilor formale. Condiţiile legale privind necesitatea autorizării desfăşurării unor activităţi religioase nu trebuie să aducă atingere libertăţii însăşi. În speţă, se constată că insubordonarea reclamantului faţă de o formalitate a legii nu este un motiv rezonabil pentru a justifica condamnarea acestuia. Această măsură afectează în mod grav libertatea religioasă a reclamantului, „ încât ea nu poate fi considerată proporţională cu scopul legitim urmărit şi nici, prin aceasta, necesară într-o societate democratică”.

Principiul proporţionalităţii, aplicat în legătură cu garantarea exercitării dreptului prevăzut de art.9, poate fi încălcat nu numai în situaţia în care autorităţile naţionale adoptă măsuri restrictive, dar şi în situaţia în care refuză nejustificat recunoaşterea unui cult sau a unei biserici, limitând în acest fel exercitarea libertăţii de religie. În cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, anterior citată C.E.D.O. a constatat că o biserică sau un organ al acesteia poate să exercite dreptul la libertatea religiei în numele credincioşilor săi. Refuzul guvernului de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o ingerinţă în exercitarea libertăţii de religie, care urmăreşte un scop legitim şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice. Pluralismul şi buna funcţionare a democraţiei sunt valori esenţiale pentru a aprecia dacă refuzul statului pârât de a recunoaşte biserica reclamantă respectă principiul proporţionalităţii[10]. „C.E.D.O. trebuie să ţină cont de miză, adică de necesitatea menţinerii unui veritabil pluralism religios inerent noţiunii de societate democratică. Principiul pluralismului şi buna funcţionare a democraţiei impun ca statul să fie neutru şi imparţial în relaţiile cu diferitele religii. De aceea, autonomia comunităţilor religioase este esenţială pluralismului într-o societate democratică.”

Pentru a determina amploarea marjei de apreciere a statului pârât, instanţa internaţională subliniază importanţa actului de recunoaştere al autorităţilor naţionale. Numai un cult recunoscut are personalitate juridică, deci poate să se organizeze şi să funcţioneze, poate să stea în justiţie pentru a-şi proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii C.E.D.O. apreciază că refuzul de recunoaştere a bisericii reclamante are asemenea consecinţe asupra libertăţii religioase, încât nu poate fi considerat proporţional scopului legitim urmărit şi nici necesar într-o societate democratică, în concluzie, art.9 din Convenţie a fost încălcat.

În legătură cu garantarea libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de religie, se poate spune că principiul proporţionalităţii reprezintă un criteriu esenţial pentru a limita puterea discreţionară a autorităţilor publice şi pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exerciţiului unui drept protejat de Convenţie. Astfel, în nici un caz, o procedură administrativă nu poate fi folosită pentru a impune condiţii rigide şi chiar prohibitive exercitării anumitor culte. Proporţionalitatea nu este o condiţie abstractă, ci este determinată de particularităţile fiecărui caz, dar aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de la Strabourg, există şi premise valorice importante care determină evaluarea raportului de proporţionalitate dintre măsurile restrictive dispuse şi scopul legitim urmărit.

Curtea Constituţională a României are o jurisprudenţă contradictorie în special în privinţa garantării libertăţii de conştiinţă înţeleasă ca libertate religioasă Astfel, în anul 2012 a statuat că dispoziţiile normative privind obligativitatea învăţământului religios în şcoli nu contravin libertăţii de conştiinţă garantată de dispoziţiile art. 29 din Constituţie [11] Dincolo de orice comentarii reproducem unele considerente ale deciziei pe care le considerăm juste, în acord cu spiritul şi litere reglementărilor constituţionale: ”Curtea constată că este asigurat dreptul părinţilor sau a tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine, întrucât potrivit dispoziţiilor de lege criticate, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Această decizie a Curţii Constituţionale corespunde jurisprudenţei majoritare a Curţii Europene de la Strasburg.

În prezent, instanţa noastră constituţională a revenit nejustificat asupra jurisprudenţei în această materie şi printr-o decizie din noiembrie 2014 încă nepublicată a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor normative privind învăţământul religios în şcoli. Ne îngrijorează dar nu ne surprinde această decizie a Curţii Constituţionale deoarece se înscrie

în tendinţa contemporană nefirească dar tot mai evidentă de abandonare a tradiţiilor culturale creştine ale poporului român, a spiritualităţii şi moralei creştine care a contribuit decisiv la menţinerea, continuitatea şi dezvoltarea fiinţei naţionale de-a lungul mileniilor, iar pe de altă parte la secularizarea tot mai accentuată a vieţii şi a societăţii cu consecinţa unor grave crize de sistem, în care includem şi criza valorilor şi a unui om redus la dimensiunea sa materială în neputinţă de a-şi găsi sensul valoric al existenţei sale, care este libertatea omului devenit spiritual.

 

 IV. Libertatea de conștiință în jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituţională subliniază legătura indisolubilă care există între libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, aceasta din urmă făcând posibilă exteriorizarea prin orice mijloace a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor religioase sau a creaţiilor spirituale de orice fel. În acest context, în legătură cu cele două drepturi funda­men­tale se află și libertatea de asociere. De altfel, şi doctrina constituţională în materie grupează aceste libertăţi fundamentale în categoria libertăţilor social-politice [Decizia nr. 485/2008 (M.Of. nr. 431 din 9 iunie 2008)].

Libertatea de conştiinţă nu are un caracter absolut, în sensul că nu poate aduce atingere drepturilor legitime ale altor persoane [Decizia nr. 15/2004 (M.Of. nr. 118 din 10 februarie 2004)].

Exercitarea unei propagande naţionalist-şovine reprezintă o manifestare abuzivă a libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii de exprimare. Tolerarea unor asemenea fapte contravine, în mod evident, dispoziţiilor constituţionale care garantează cele două drepturi fundamentale, dar şi instrumentelor juridice internaţionale în materie. În acest context, Curtea reaminteşte că libertatea, ca dimensiune esenţială a existenţei omului, este în acelaşi timp un principiu fundamental al statului de drept şi reprezintă baza ontologică a tuturor principiilor morale şi juridice. Libertatea implică elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opţiuni în relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivităţii. Existenţa acestor norme juridice creează ordinea juridică specifică statului de drept, în care libertatea, dar şi libertăţile constituţionale se manifestă. Existenţa acestei ordini juridice normative reprezintă principala garanţie a evitării exercitării abuzive a oricărui drept fundamental, inclusiv a libertăţii de conştiinţă [Decizia nr. 67/2005 (M.Of. nr. 146 din 18 februarie 2005)].

Dizolvarea de drept a Consiliului Local, ca o consecinţă a inactivităţii sale, nu afectează libertatea gândirii ori a opiniilor membrilor acestuia. Reglementarea unei astfel de sancţiuni nu poate fi considerată o presiune asupra conştiinţei membrilor Consiliului Local, care ar risca să altereze libertatea acestora de gândire sau care i-ar putea forţa să adopte anumite opinii împotriva propriilor convingeri [Decizia nr. 267/2011 (M.Of. nr. 274 din 19 aprilie 2011)].

Conceptul de „autonomie a cultelor religioase” este o consecință a separaţiei dintre stat şi biserică, fiecare dintre aceste instituții având competenţe specifice, care nu interferează. În raport cu jurisprudenţa internaţională în materie, existenţa auto­nomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase, aşa cum este garantată şi de dispoziţiile art. 29 din Constituţia României [Decizia nr. 448/2011 (M.Of. nr. 424 din 17 iunie 2011)].

În materie electorală legiuitorul are în vedere interesul general al societăţii şi nu poate legifera în funcţie de opţiunea religioasă a fiecărui cetăţean. O astfel de abor­dare normativă nu încalcă prevederile art. 29 din Constituţie şi nu poate avea semni­ficaţia unei discriminări pe criterii de aparenţă religioasă, ci „exprimă mecanismul firesc al unui stat de drept, democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt protejate, astfel încât să se realizeze un echilibru rezonabil între interesul general al societăţii, pe de o parte, şi drepturile şi libertăţile individuale, pe de altă parte” [Decizia nr. 845/2009 (M.Of. nr. 524 din 30 iulie 2009)].

Se constată că instanţa constituţională foloseşte şi în acest caz un raționament de proporţionalitate pentru a sublinia ideea de echilibru rezonabil care trebuie păstrat în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate consti­tuţional.

Libertatea de conștiință implică şi libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, aspect consacrat de dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (6) din Constituţie. Referitor la exercitarea acestui drept, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul are o obli­gaţie de neutralitate şi imparţialitate. Această obligaţie este realizată în situaţia în care statul veghează la respectarea acestor libertăţi, consacrând, printre altele, şi posi­bilitatea părinților, a reprezentanţilor legali ai elevilor minori și, respectiv, posibili­tatea elevilor majori de a solicita participarea la orele de religie [Decizia nr. 669/2014 (M.Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015)].

Obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului nu echivalează cu neimplicarea autorităților statale sau cu pasivitatea acestora în legătură cu exercitarea libertăţii de conștiință, inclusiv sub forma libertăţii de religie. Există obligaţia pozitivă a statului de a crea un cadru legislativ eficient, în raport de care această libertate să poată fi exercitată sub toate aspectele sale.

S-a subliniat în jurisprudenţa constituţională că nu există stare de incompatibi­litate între calitatea de cetăţean, în virtutea căreia o persoană are dreptul la vot, şi cea de practicant al unui curs religios recunoscut de statul român. Nicio prevedere legală, conformă cu normele Constituţiei, nu poate reglementa o interdicţie în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot, pe considerente de apartenență a unei persoane la un cult religios. Faptul că prin modalitatea de organizare şi desfăşurare a Referen­du­mului pentru demiterea preşedintelui României, reglementată prin lege, cu aplicabilitate generală pentru toţi cetăţenii ţării, adepţii unei minorităţi religioase din România au fost în imposibilitate de a-şi exercita efectiv dreptul la vot, alegând, în schimb, ca, în acelaşi interval orar destinat scrutinului să-şi îndeplinească obligaţiile şi practicile religioase specifice cultului, nu este motiv de neconstituţionalitate şi nici nu se constituie într-o restrângere, după caz, a exerciţiului dreptului la vot sau al libertăţii religioase [Decizia nr. 845/2009 (M.Of. nr. 524 din 30 iulie 2009)].

 

V. Unele concluzii

Conştiinţa este o dimensiune ontologică a fiinţei umane, un dar al lui Dumnezeu și nu un dat juridic care se constituie ca o particularitate existenţială a omului. Conştiinţa de sine este un dar divin pe care fiecare om îl poartă în sine ca vocaţie încă de la botez, dar care devine actual prin lucrarea teandrică a harului şi a omului. Libertatea conştiinţei se constituie şi se desăvârşeşte nu în relaţie cu lumea materială supusă determinismului şi cauzalităţii naturale şi implicit tuturor precarităţilor existenţiale, ci prin raportare la universul valoric autentic ce decurge în mod firesc din relaţia de iubire a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Forma juridică a libertăţii conştiinţei are ca esenţă libertatea conştiinţei de sine în înţelesul ei teologic. Spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae că „omul este în esenţa sa duh şi libertate”. Libertatea omului are ca fundament libertatea conştiinţei care, prin credinţă, devine şi conştiinţă de sine. În acest fel se depăşeşte individualismul, egocentrismul, „eul” şi tot ceea ce înseamnă existenţa omului aruncat în lume după expresia lui Heidegger şi Sartre.

Libertatea conştiinţei este lungul drum, dar singura cale senină a omului către sine, către sinele său mai adânc, regăsit în infinitatea iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

 Cum bine spunea Constantin Noica: „Trebuie să fii infidel eului în drumul către sine”.

 

Bibliografie
Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006.
Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010.
Ioan Muraru, Constituţie şi constituţionalism, în studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995.
Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.
Constantin Noica, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013.
Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.
Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept constituţional, Ed. Sitech, Craiova, 2012
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomaţie de drept constituţional, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

 

NOTE


[1] Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p 91
[2] Antonie Plămădeală, Tatăl nostru. Nu suntem singuri, Ed. Sofia Bucureşti, 2016, p. 41
[3] A se vedea în, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predica de pe Munte, Editura, Credința strămoșească, Episcopia Buzăului, 2010, p. 265
[4] Decizii şi rapoarte ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului, nr.25. Raportul din 16 mai 1980.
[5] Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, Hotărârea din 13 decembrie 2001.
[6] Doina Micu, op.cit.pg.91.
[7] Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, anterior citată.
[8] Hotărârea din 25 mai 1993.
[9] Cauza Monoussakis şi alţii versus Grecia, Hotărârea din 26 septembrie 1996.
[10] În cauza Agga versus Grecia, Hotărârea din 17 octombrie 2002, C.E.D.O. confirmă jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia pluralismul este una dintre valorile societăţii democratice, în raport de care se stabileşte dacă restrângerea libertăţii conştiinţei, gândirii şi religiei este necesară şi respectă principiul proporţionalităţii: „Pluralismul, inerent într-o societate democratică, a fost cu greu cucerit de-a lungul secolelor. De aceea, este adevărat că într-o societate democratică poate fi necesar să se instituie restricţii pentru libertatea de religie, pentru a concilia interesele diferitelor grupuri religioase. Cu toate acestea, o asemenea restricţie trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase şi trebuie să fie proporţională scopului legitim urmărit.
[11] A se vedea Decizia nr 306 din 27martie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr 388 din 11 iunie 2012
10-03-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu