Libertatea de conștiință, ca dar al lui Dumnezeu și ca drept al omului

I. Conștiința, darul neprețuit al lui Dumnezeu pentru om

 Cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos exprimă înțelesul profund, divin, al libertății omului: ”Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” ( Ioan 8, 32). Prin urmare libertatea autentică a omului, cea după har, este determinată și condiționată de cunoașterea adevărului, de cunoașterea lui Dumnezeu. Libertatea dăruită de Dumnezeu omului îi permite acestuia nu numai să se raporteze la Dumnezeu, dar chiar să îl refuze pe Dumnezeu, nu numai să facă binele și să aibă iubire milostivă față de toată firea zidită, dar și posibilitatea de a face rău și de a trăi în egoism și în iubirea excesivă de sine cu ignorarea poruncilor Mântuitorului. Spune Sfântul Issac Siriul: ”Ferește-te de libertatea care duce la robia cea rea”, adică de libertatea fără Dumnezeu, fără adevăr. Raportarea la Adevăr, care este Cuvântul întrupat, distincția dintre bine și rău, deosebirea dintre iubirea egoistă de sine și iubirea milostivă, cea după poruncă, sunt fapte de conștiință ale omului. De aceea prima formă a libertății este libertatea de conștiință.

 Sfântul Apostol Pavel afirmă adevărul de credință: „Domnul este Duh și unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este libertatea” (Corintieni II, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Hristos. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic”.

 Libertatea este un dar de mare preț pe care Dumnezeu l-a făcut omului pentru că numai astfel omul este și persoană, persoană care prin credință se raportează la Dumnezeu și prin har devine fiu al lui Dumnezeu. Numai prin libertatea dăruită de Dumnezeu, omul, ca persoană, dacă alege să rămână în harul sfânt, să trăiască în Dumnezeu, împlinindu-I poruncile poate transcende determinismul material și temporar al acestei lumi, finitudinea materială a existenței și să fie încă din acest veac în bucuria negrăită a fericitei existenței veșnice.

 Cu adevărat liber este cel care iubește după porunca Mântuitorului, are o iubire a harului și nu numai una firească. Fericitul Augustin spune: „ Iubește și fă ce vrei” pentru că un om care iubește vrea numai ceea ce trebuie, ceea ce e bine. În acest sens Părintele Teofil Părăian sublinia: „Tot așa se poate spune și despre credința ortodoxă, este o credință care limitează libertatea și este o credință care dă libertatea. Limitează libertatea în sensul că nu poți face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei dar faci ce trebuie și atunci ești mai liber decât acela care face ce vrea și care prin aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intenții, propriilor sale tendințe”.

 Legătura dintre libertate și iubire în spiritualitatea ortodoxă este foarte bine redată și de către Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae: “Spunând că Duhul suflă, înțelegem că el aduce iubirea, viața, libertatea. Adevărata libertate este legată de iubire și acolo unde există iubire se găsește binele prin excelență, izvorul oricărui gând, cuvânt sau fapte bune. Acolo este viața care e mișcare, disponibilitate, liberă de orice încremenire în orgoliu și în patimile egoiste”  [1].

 Rugăciunea înseamnă libertate. ”Un om care se roagă este un om liber”, spune părintele Arsenie Boca. Rugăciunea este totodată un fapt al libertății conștiinței.

 Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială, ci o însușire a sufletului uman nemuritor.

 Conștiința este esența și trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu se raportează la natură, societate, la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

Părintele Arsenie Boca afirma: „Libertate de conștiință este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viața sa„. Într-adevăr, conștiința umană, înțeleasă în complexitatea, înălțimea și profunzimea ei este temeiul vieții biologice și spirituale, punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuși o prescrie în primul rând ca lege morală și de aici și ca ordine juridică.

Nu ne propunem o analiză sau o prezentare a ceea ce conștiința reprezintă în doctrina filozofică sau în teologie, cu deosebire în credința ortodoxă. Subliniem numai faptul că în opinia noastră explicațiile psihologice sau filosofice asupra conștiinței pot contribui în unele cazuri la descrierea conștiinței ca fenomen, dar nu la înțelegerea unitară a acesteia ca dar al lui Dumnezeu și însușire a sufletului nemuritor. Numai spiritualitatea ortodoxă conferă adevărata înțelegere a conștiinței ca realitate ontologică unitară și nediferențiată, explicând legăturile dintre persoană, viață, libertate, conștiință, ca daruri dumnezeiești. În opinia noastră este absurd a se vorbi despre o conștiință artificială, a computerelor. Omul nu poate să creeze conștiința după cum nu poate să creeze viața sau sufletul. Natura nu este propria sa cauză.

Mitropolitul de vrednică pomenire, Antonie Plămădeală, afirma cu temei: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fi mare filosof ca să știi lucrul acesta” [2].

Savanți de bună credință au remarcat că evoluționismul, ca teorie științifică nu poate explica originea sufletului uman după cum nu poate explica nici originea conștiinței. Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii senzoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

 Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman.

 Este evident că realitatea obiectivă a conștiinței nu poate fi transpusă în norme juridice și nici consacrată de jurisprudență. Există realități existențiale în care juridicul nu poate interveni. Acest fapt este recunoscut și de unii sociologi și juriști care vorbesc de o „ipoteză a non-dreptului”

Pentru a susține cele arătate mai sus mai dăm un exemplu: Păcatul, în sens ortodox nu se confundă cu greșeala sau fapta omului prin care încalcă o normă juridică și care atragerea răspunderea juridică a acestuia, după caz, penală, contravențională sau civilă. Păcatul este o înfrângere morală a conștiinței, cum spune Părintele Arsenie Boca, este o manifestare voită sau nu, în gând, în cuvânt sau în faptă a omului împotriva poruncilor lui Dumnezeu și a Sfintei Evanghelii, este atitudinea de viață a omului care îl refuză pe Dumnezeu sau îl neglijează, este o întunecare a firii omului creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Spre deosebire, infracțiunea sau contravenția sunt fapte care aduc atingere conviețuirii în societate a oamenilor care încalcă o normă juridică. O astfel de faptă are numai o semnificație fenomenală și nu privește de cele mai multe ori ființa omului. Incontestabil, există și fapte sancționate penal, care sunt în același timp și păcate grave, cum ar fi omorul, pruncuciderea sau avortul. Dar și în acest caz juridicul sancționează fapta penală numai ca manifestare socială. Pedeapsa juridică este un mijloc de a înlătura consecințele faptei antisociale, de a oferi o satisfacție juridică celor vătămați, de a restabili echilibrul social încălcat și este o cale de resocializare, de îndreptare a omului care se află într-o astfel de situație.

Spre deosebire, pocăința, taina spovedaniei, canonul pe care preotul îl dă celui ce a păcătuit sunt mijloace ale harului de restabilire a frumuseții și nobleței firii omenești în omul care a păcătuit, de restabilire a chipului lui Dumnezeu în om. Prin urmare pocăința, taina spovedaniei, canonul duhovnicului se referă la conștiința omului, sunt mijloace prin care omul se împacă cu Dumnezeu, cu ceilalți oameni și cu sine însuși.

 Nici achitarea juridică pentru o faptă comisă pe care o dă instanța nu este totuna cu iertarea păcatelor. Achitarea este un act al legii care se concretizează prin actul judecătorului, prin care inculpatul este absolvit juridic de vina sa și de consecințele faptei sale, este un act de clemență a judecătorului și privește exclusiv relația juridică și socială a făptuitorului cu legea și cu societatea.

Iertarea păcatelor o poate da numai Dumnezeu prin intermediul duhovnicului celui care se pocăiește, mărturisește și regretă sincer păcatele comise, și care prin pocăință și iertare își restabilește existențial firea sa, ca om făcut după chipul lui Dumnezeu, cu vocația de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

În consecință, juridicul nu poate reglementa, consacra sau garanta, conștiința ca atare, ci numai libertatea de conștiință, dar numai în mediul social. Nici o normă juridică nu poate reglementa libertatea de conștiință a omului în raport cu sine însuși sau ceea ce numim libertatea conștiinței de sine.

 Încercăm, prin aceste rânduri, să punem în evidență, din perspectiva omului în existența sa socială, semnificații juridice și religioase ale conștiinței așa cum apar ele exprimate din perspectiva științei dreptului și a jurisprudenței. O astfel de abordare va duce inevitabil la concluzia că soluțiile cu adevărat valoroase pe care dreptul le oferă pentru a garanta libertatea conștiinței au ca temei adevărurile de credință, dar și adevărurile filozofice recunoscute ca atare, prin care conștiința este înțeleasă.

 Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme juridice, conștiința este un dar neprețuit a lui Dumnezeu pentru om, prin care omul devine ceea ce este și se diferențiază în mod categoric de orice altă formă existențială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existențiale se transformă conform legilor cauzalității, cum ar spune Kant. Spre deosebire, omul prin conștiința sa și în forma sa supremă, conștiința de sine nu se transformă, ci devine conform legilor libertății, după spusele aceluiași mare filozof. Așa putem înțelege gândurile părintelui Teofil Părăian: omul devine spre ceea ce este el, adică spre descoperirea și realizarea conștiinței de sine.

Se discută în politologie și filozofie și de o conștiință socială. În opinia noastră, acest concept este o construcție gnoseologică, a cărei existență în plan teoretic este derivată și condiționată de singura formă ontologică a conștiinței, și anume, conștiința omului în individualitatea și personalitatea sa. Este interesant faptul că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conștiința socială ca și structură teoretică și abstract, ci numai conștiința individuală legată indisolubil de persoană. Este remarcabil că dreptul a preluat mai mult sau mai puțin elaborat valorile teologice și filozofice fundamentale privind înțelegerea omului ca persoană în existența sa socială, în sensul că în mod constant se afirmă teza potrivit căreia titularul drepturilor fundamentale nu poate fi decât omul în individualitatea sa, am spune noi ca persoană și nu ca individ, dar nu un grup, o colectivitate sau societatea ca atare. Desigur, deoarece starea juridică a omului este existența sa exterioară în social și în mediul natural, titularul oricărui drept fundamental îl poate exercita, dacă avem în vedere această stare juridică a sa, în mediul social în care se află. Astfel, orice libertate individuală este și socială prin existența juridică a omului în exterioritatea sa socială.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conștiinței face parte din așa numitele drepturi naturale ale omului, preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în norme constituționale sau de altă natură. Această teză, pe care spațiul nu ne permite să o dezvoltăm, este demnă de a fi reținută pentru a clarifica, într-o oarecare măsură, raportul dintre libertățile (drepturile) omului, iar pe de altă parte, normele juridice (legile pozitive). Nu legea este aceea care determină și dă conținut libertăților individuale și drepturilor fundamentale, ci invers legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertățile fundamentale, preexistente, fiind darul lui Dumnezeu pentru om sunt reflectate în norma juridică. Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertății omului în mediul social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înțeleasă ca act normativ și nu ca dar al lui Dumnezeu realitatea dominantă în care libertatea se manifestă este neautenticul și constrângerea, deoarece orice lege juridică, prin esența sa, este o formă de limitare și de restrângere sau condiționare, într-un cuvânt de constrângere a libertății omului. Mai mult fără acceptarea ontologică a preexistenței libertății și implicit al libertății de conștiință ca daruri ale lui Dumnezeu se ajunge la interpretări juridice contrare naturii divine a libertății, cum ar fi îndepărtarea icoanelor și simbolurilor religioase ortodoxe din școală sau o înțelegere la fel de eronată a toleranței, cu aceiași consecință a minimalizării sau chiar anulării manifestărilor de credință ortodoxe a celor credincioși sub pretextul juridic fals că pot fi ofensatoare pentru atei sau pentru cei de altă credință.

Toleranța este o însușire importantă a manifestărilor de conștiință în spațiul public. Dar mai înainte de a fi consacrată juridic adevărata semnificație a toleranței este legată de conștiință ca dar a lui Dumnezeu. Toleranța este o trăsătură importantă a poporului român și mai ales a ortodocșilor. Toleranța semnifică printre altele, coexistență în diversitate, blândețe, o atitudine înțelegătoare, de compătimire și ajutor față de neputințele de tot felul ale oamenilor. Dar, a fi tolerant nu înseamnă a renunța la credința ortodoxă a strămoșilor tăi, la valorile și manifestările spirituale ale ortodoxiei, la valorile și tradițiile existențiale ale poporului român. În lipsa recunoașterii și respectării sensurilor ortodoxe ale adevăratei toleranțe, soluțiile juridice sau normative care s-au impus în unele cazuri în legătură cu libertatea de conștiință sunt lipsite de autenticitate, noi am spune absurde și contrare vieții noastre ortodoxe. Nu dorim să insistăm acum asupra acestui aspect, dar considerăm că sunt semnificative cuvintele vrednicului de pomenire, Patriarhul Miron Cristea: “Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu însemnează că pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei care ca niște lipitori, îți sug vlaga, să le cedezi vatra și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață națională cu toate ale ei”. [3]

Din nefericire, în societatea de astăzi din ce în ce mai secularizată și dominată de un umanism raționalizat care îl refuză pe Hristos, acțiunile unor politicieni, soluțiile juridice sau chiar faptele săvârșite în numele unei false toleranțe și a libertății de conștiință denaturată de la sensurile profunde conferite de revelația supranaturală dăruită de Dumnezeu omului, reprezintă atitudini și manifestări tot mai aprige împotriva creștinismului și creștinilor și mai ales împotriva ortodocșilor și ortodoxiei. Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului: “Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 10, 22). Mesajul Sfântului Apostol Pavel este cât se poate de actual pentru creștinii care suferă din cauza manifestărilor politice sau juridice anticreștine și antiortodoxe: ”De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (Corintieni II, 10).

Dar și în aceste situații, de multe ori tragice, adevărații creștini nu renunța la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după, har și la libertatea întru Hristos.

Se poate spune că într-o astfel de ipoteză poate să se manifeste și o contradicție distructivă între lege în înțelesul ei juridic și libertatea omului, inclusiv libertatea conștiinței. Dacă se ajunge la situația în care legea este o construcție care reflectă drepturile naturale preexistente ale omului, atunci se poate vorbi de o libertate autentică, garantată prin actul normativ și nu construită de norma juridică. Este demn de subliniat faptul că în instrumentele juridice universale, clasice, privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în mod obișnuit există formula potrivit căruia „statele recunosc drepturi și libertăți fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ și nu le impun ca un dat juridic. Aceasta nu este numai o simplă formulă juridică, ci exprimă un gând fundamental al caracterului derivat al legii din valori existențiale fundamentale anterioare, am spune noi, inclusiv din adevăruri de credință.

Există o contradicție unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege și libertate, dacă acceptăm ideea caracterului derivat al legii față de valorile libertății. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea omului, dar libertatea omului poate contrazice legea.

Oamenii politici de astăzi, mulți dintre juriști, făuritorii de legi, cei care aplică legea, trăiesc în iluzia că sunt creatorii libertății inclusiv în forma libertății de conștiință. Se consideră greșit că forma juridică a drepturilor omului este libertatea omului ca trăsătură a ființei sale. Așa se explică denaturările grave de la sensurile firești ale drepturilor omului și se consideră că acestea ar forma o nouă religie.

Incontestabil, consacrarea și garantarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ale omului prin constituții și alte instrumente juridice inclusiv internaționale reprezintă o realitate importantă a democrației contemporane, o afirmare sigură în plan juridic a valorii omului ca persoană liberă în mediul social.

De aceea dorim să subliniem și câteva aspecte importante a dimensiunii juridice fenomenale a libertății de conștiință. Am insistat asupra semnificațiilor juridice ale libertății de conștiință care sunt o consecință a adevărului de credință, asumat voit sau mai puțin voit de autoritățile statului, potrivit căruia conștiința și libertatea ei sunt daruri de neprețuit făcute de Dumnezeu omului.

II. Libertatea de conștiință ca drept constituțional fundamental al omului

 O analiză istorică a evoluției libertății de conștiință poate fi realizată pe mai multe planuri: filozofic, politologic, sociologic sau juridic. Ne rezumăm a marca dimensiunea istorică a libertății de conștiință, așa cum se reflectă în principii și norme juridice în epoca contemporană.

 Semnificativă este Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului adoptată în 1789, în Franța, care stabilește principii valabile și pentru epoca modernă. Astfel, în art. 4 se dă o definiție a libertății ce în prezent rar poate fi întâlnită în constituțiile moderne: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalți membri ai societății posibilitatea exercitării acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Semnificative sunt și dispozițiile cuprinse în art. 5 prin care se consacră caracterul de excepție a restrângerii libertății, indiferent de formele acesteia, considerată a fi un drept natural: „Legea nu are dreptul să interzică decât acțiunile dăunătoare societății. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit și nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce ea nu-i ordonă”. Reglementările mai sus-menționate instituie un principiu fundamental aplicabil și libertății de conștiință, respectiv „coexistența libertăților” prin care se definește orice societate democratică, fiind totodată și o condiție a statului de drept. Constituționaliștii francezi din epoca respectivă au fost preocupați să dea o formă juridică, cu valoare constituțională, libertății de conștiință și libertății de exprimare, ambele drepturi condiționându-se reciproc. Dispozițiile art. 11 din același document arată că: „Libera exprimare a gândirii și a opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, cu condiția să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți în cazurile determinate de lege”. Este o afirmare clară a dreptului inviolabil absolut al libertății de gândire și al libertății de exprimare, singurele limite fiind cele stabilite de lege.

 Spre deosebire de multe dintre reglementările constituționale moderne, în art. 12 din acest document se garantează în mod real și nu numai formal drepturile omului și, implicit, libertatea de conștiință, pentru că se instituie o obligație pozitivă a statului de a le apăra, precizându-se și finalitatea unei astfel de acțiuni, ce nu poate fi decât interesul public: „Garantarea drepturilor omului și cetățeanului necesită o forță publică. Această forță este, deci, instituită spre binele tuturor și nu în folosul particular al acelora cărora îi este încredințată”.

Consacrarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului este o condiție necesară pentru ca o societate să fie considerată democratică. Art. 16 reprezintă o succintă și elocventă definiție a democrației și constituționalismului: „ Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separarea puterilor n-are constituție”. Prin urmare, este o definiție materială a constituției și constituționalismului și nu una formală. Simpla existență a unei legi fundamentale nu este suficientă pentru a realiza o societate democratică. Este nevoie, așa cum au precizat constituționaliștii francezi de realitatea consacrării și garantării acestor drepturi prin conținutul legi fundamentale, dar și prin interpretarea și aplicarea acestora

Tradițiile democratice ale constituționalismului românesc din perioada contemporană marchează istoric consacrarea și garantarea libertății de conștiință, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispozițiile cuprinse în Constituția României din 1866, care pentru prima dată în țara noastră oferea o recunoaștere juridică a libertății de conștiință. Astfel, dispozițiile art. 21 cuprindeau o formulare de esență, prin care libertatea conștiinței era considerată ca un drept natural: „Libertatea conștiinței este absolută”. Conținutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertății religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă și biserica ortodoxă erau consacrate constituțional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privința dogmelor”. Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural și religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios și intoleranța interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradițiile culturale afirmă clar și elocvent toleranța și respectul față de toate confesiunile religioase.

Dispoziții similare erau cuprinse și în Constituția din 1923, care practic relua conținutul reglementărilor din Constituția României din 1866.

Meditând la aceste realități istorice și juridice, ne întrebăm în ce măsură actualele reglementări din documentele interne și internaționale privind libertatea de conștiință și de exprimare răspund finalității naturale ale acestor drepturi și exigențelor valorice, și nu numai formal juridice, ale societăților contemporane, al tradițiilor religioase și culturale ale statelor europene și bineînțeles și ale României. O astfel de întrebare este legitimă pentru că se poate constata în sfera politică, dar și juridică o anumită rezervă sau reținere în a recunoaște și a garanta în mod absolut libertatea de conștiință, în raport cu tradițiile de cultură și religie ale statelor. Cu titlu de exemplu ne referim la refuzul politicienilor de a consemna în tratatele constitutive ale Uniunii Europene identitatea cultural creștină a țărilor membre ale acestei organizații, sau unele decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului dar și ale Curții Constituționale, care interpretează dispozițiile normative privind libertatea religioasă aplicate cultului creștin, învățământului religios sau simbolurilor de credință ortodoxe, în mod restrictiv sau condiționat eludând astfel tradițiile religioase ale poporului român, importanța religiei, cu deosebire ortodoxe pentru formarea morală a omului și mai ales caracterul absolut, necondiționat al libertății religioase, singurele limite fiind legate de cerințele respectării demnității omului a spiritului de toleranță interconfesional și a principiilor legii morale unanim acceptate de spiritul comun al bunului simț.

Acest drept fundamental este prevăzut și recunoscut în majoritatea declarațiilor și tratatelor internaționale care se referă la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, începând cu declarația universală din 1948. Stă la baza altor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea cuvântului, libertatea de asociere, libertatea presei. În esența sa este un drept natural care prevede posibilitatea persoanei de a-și putea exprima în particular sau în public o anumită concepție despre lumea înconjurătoare, de a avea sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cult religios sau unei organizații de orice fel, recunoscută de ordinea constituțională existentă la un anumit moment dat. Exprimă în același timp și libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepții teoretice, sentimente, păreri, exprimate public, particular sau nu, fără ca cineva să poată interveni sau cenzura, sau cunoaște, fără voința persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural și caracterizează firea umană pentru că omul se diferențiază de celelalte forme de viață tocmai prin existența conștiinței și a libertății de a gândi, de a avea sentimente.

Conștiința omului nu trebuie să fie direcționată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertății acestuia de a gândi și de a-și exterioriza gândul. Libertatea conștiinței implică și responsabilitatea morală și de conștiință pentru gândurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în momentul în care gândul sau opinia sunt exprimate, situație în care pot leza demnitatea, onoarea sau libertatea de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau ordinea de drept, de aceea libertatea conștiinței este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-și exterioriza gândurile. În consecință, libertatea conștiinței are un conținut complex, al cărui conținut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conștiință și libertatea de religie.

Libertatea de religie, ca aspect de conținut al libertății de conștiință, înseamnă exteriorizarea unei credințe, religii și, în al doilea rând, libertatea de a adera la o organizație religioasă și la ritualul practicat. Este necesar ca religia sau organizația religioasă să fie cunoscute prin lege de stat și activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată ca fiind contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri. Organizarea cultelor religioase, recunoscute de stat, este liberă și se concretizează în statute proprii. În decursul timpului, raporturile dintre stat și autoritatea religioasă pot fi catalogate în trei variante:

Constituția României consacră separarea statului față de autoritate, dar obligă autoritatea statală să sprijine cultele recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare. Se proclamă totodată autonomia religioasă, în sensul că fiecare cult este liber să-și organizeze forma de ritual, învățământul, relațiile cu adepții cultului, relațiile cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai în condițiile respectării drepturilor omului, a moralei publice și a ordinii de drept.

Art. 29 din Constituție se referă și la raporturile dintre religii, după următoarele principii:

• egalitatea dintre credincioși și necredincioși;
• impune cultivarea unui climat de toleranță și respect reciproc;
• sunt interzise orice forme, mijloace sau acte de învrăjbire religioasă.

Doctrina de specialitate relevă câteva aspecte interesante în legătură cu conținutul juridic al libertății conștiinței denumit uneori și libertatea gândirii.

Astfel, o dimensiune importantă a conținutului juridic este „dreptul de a avea o convingere”. Acesta este un drept cu caracter general, protejează forul interior, adică domeniul convingerii personale și al credințelor religioase. Este important de a remarca că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o convingere nu poate fi supus unor restricții, limitări, condiționări sau derogări. Curtea europeană a Drepturilor Omului de Strasbourg a relevat faptul că libertatea religiei constituie „unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identității credincioșilor și a concepțiilor despre viață” – Hotărârea din 20 septembrie 1994, A.295 – A. Înțeles într-un sens larg de către instanța europeană, de acest drept beneficiază atât credincioșii, cât și ateii „agnosticii, scepticii sau persoanele neutre”.

În opinia Curții de la Strasbourg, „convingerea” - termen utilizat de către instrumentele juridice internaționale - se distinge de simplele „păreri și idei” și desemnează „opiniile ce ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, coerență și importanță” – Hotărârea din 25 februarie 1982, A.48. Subliniem o interesantă precizare a Curții în acest sens: o credință care constă în esență sau exclusiv în cultivarea și distribuirea unui stupefiant nu poate intra în sfera de aplicare a protecției juridice pe care o conferă Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul de a avea convingeri se referă, așadar, la faptul de a profesa convingeri spirituale sau filozofice care au un conținut valoric, identificabil și care în acest fel pot forma obiectul protecției juridice. Dreptul de a avea o convingere implică și principiul neutralității statului față de convingerile morale și politice. Această obligație de neutralitate exclude orice apreciere a autorităților statale cu privire la legitimitatea credințelor, precum și a modalităților de exprimare a acestora. Înțeles astfel, dreptul de a avea o convingere îmbracă un triplu aspect în plan juridic. El reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau o religie la libera sa alegere, fără însă a implica libertatea de a refuza valabilitatea unor prevede legislative imperative, sprijinindu-se pe obiecții, decurgând din anumite convingeri religioase.

Un al doilea aspect se referă la libertatea de a nu avea o convingere sau o credință religioasă. În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat contrar „unei eventuale obligații de a participa direct la activități religioase împotriva voinței sale” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 9 mai 1989 A187).

În fine, dreptul de a avea o convingere exprimă garanția juridică a libertăților indivizilor de a-și schimba convingerea sau religia fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu. În acest spirit, Adunarea generală a Națiunilor Unite a adoptat, la 25 noiembrie 1981, Declarația privind eliminarea oricărei forme de intoleranță și de discriminare bazată pe credința religioasă sau de convingere, document internațional care interzice „orice distincție, excludere, restricție sau preferință bazată pe credința religioasă sau pe convingere”.

Libertatea de conștiință cuprinde în conținutul juridic și „dreptul omului de a-și manifesta convingerile”. Acest drept presupune libertatea oricărei persoane de a-și exprima propriile convingeri, de a-și exterioriza gândurile și sentimentele, individual sau colectiv, public sau într-un cadru privat. Dreptul are o legătură cu libertatea de exprimare și se referă în mod deosebit la manifestarea convingerilor religioase. Este interesant de subliniat faptul că, în opinia Curții Europene, libertatea de a-și manifesta religia include și „dreptul de a încerca să-l convingi pe aproapele tău”.

Expresie socială a libertății de gândire, de conștiință și a religiei, cu consecințe foarte diverse, libertatea de manifestare a convingerilor poate face obiectul unor restricții în condițiile prevăzute de lege. Jurisprudența europeană furnizează numeroase exemple de limitări aduse dreptului indivizilor de a-și manifesta convingerile, justificate de protejarea ordinii publice, ordinii de drept sau a ordinii morale, sau chiar a sănătății. Așa cum se subliniază într-o hotărâre pronunțată la 25 mai 1993, Curtea Europeană reține că: „Într-o societate democratică unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, limitarea dreptului indivizilor de a-și manifesta convingerile se poate dovedi necesară pentru a concilia interesele diverselor grupuri și a asigura respectarea convingerilor fiecăruia”. Clauza de „ordine publică” permite în aceste situații protecția libertății de gândire, de conștiință și a religiei celuilalt și condamnarea prozelitismului „de proastă calitate”, caracterizat prin presiuni abuzive ce iau forma unei hărțuiri sau a unui abuz de putere. În același spirit, protecția dreptului copilului la învățătură, în cazul în care intră în conflict cu dreptul părinților la respectarea propriilor convingeri religioase, prevalează asupra acestuia din urmă.

Libertatea indivizilor de a-și manifesta religia include participația la viața comunității religioase și presupune ca aceasta din urmă „să poată funcționa pașnic, fără ingerința arbitrară a statului” (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000 A.78). Statului îi revine obligația de a garanta nu numai pluralismul religios, dar și pluralismul intern al unei anumite confesiuni religioase; în acest scop, el trebuie să nu arbitreze conflicte în materie de dogmă din cadrul unei comunități religioase și să nu intervină în favoarea unei comunități sau alteia religioase.

Libertatea religiei trebuie interpretată așa încât comunitatea religioasă să dispună de posibilitatea de a-și asigura propria protecție jurisdicțională, pe cea a membrilor săi și a bunurilor sale și, în deosebi, a personalității sale juridice, în cazul în care conform dreptului intern doar cultele recunoscute pot fi practicate (a se vedea cauza Mitropolia Basarabiei ș.a. contra Moldovei, Hotărârea din 13 decembrie 2001: Refuz al autorităților de a recunoaște oficial o Biserică).

III. Libertatea gândirii, conștiinței și religiei în jurisprudența europeană.

Cele trei noțiuni, respectiv: gândirea, conștiința și religia, care formează obiectul protecției art.9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în această materie, sunt strâns legate între ele. Noțiunile de „gândire”, „conștiință” și „religie”, care apar în cuprinsul Convenției, subliniază conținutul larg atribuit libertății de gândire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( în continuare CEDO) a estimat că noțiunea de convingere filozofică desemnează „ideile fondate pe cunoaștere și raționament cu privire la lume, viață și societate... pe care o persoană le adoptă și le aplică în conformitate cu exigențele propriei conștiințe. Aceste idei pot fi descrise, pe scurt, ca fiind concepția unei persoane despre viață, despre comportamentul omului în societate. ^[4]

Libertatea de gândire, de conștiință și religie reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice, în sensul Convenției: „ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepțiilor despre viață, dar ea este totodată un bun prețios și pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Acest lucru decurge din pluralismul – scump plătit dea-lungul secolelor, necesar unei asemenea societăți.” ^[5]

Jurisprudența C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de art.9: a) libertatea individului de a adopta o convingere pe care să o manifeste; b) libertatea individului de a face sau nu parte dintr-un grup, inclusiv un cult religios și de a-l apăra atunci când consideră necesar ^[6]. Majoritatea cazurilor în legătură cu încălcarea dispozițiilor art.9 din Convenție au pus în discuție libertatea religioasă. Instanța internațională de la Strasbourg a subliniat importanța respectării pluralismului și a toleranței între diferitele grupuri religioase. În relațiile cu diferitele religii, culte și credințe, statul trebuie să fie neutru și imparțial: „rolul autorităților în acest caz nu este de a elimina cauza tensiunilor, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile opuse unul altuia se tolerează”. ^[7]

Libertatea gândirii, a conștiinței și religiei impune obligația statului de a nu exercita nici un fel de constrângere la nivelul conștiinței individului. Comisia Europeană a arătat că art.9 protejează ceea ce se numește „forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict personale și actele strâns legate de acestea. Totuși, acest text nu protejează orice comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat de art.9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, în care mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații este necesar ca această libertate să fie însoțită de limite care să concilieze interesele diferitelor grupuri și să asigure respectarea convingerilor fiecăruia. Totodată, art.9 al.2 prevede posibilele restricții ale libertății de conștiință, de gândire și religie. În conformitate cu aceste dispoziții, libertățile consacrate de art.9 pot forma obiectul unor restricții, dacă acestea sunt prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică și vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute expres și limitativ de Convenție.

Respectarea condiției de proporționalitate, ca relație adecvată între măsurile restrictive și scopul legitim urmărit formează obiect de analiză pentru instanța internațională. Desigur, și în acest caz C.E.D.O. apreciază proporționalitatea în raport cu natura dreptului protejat, situația de fapt, scopul legitim urmărit, felul și intensitatea măsurilor restrictive aplicate, având în vedere respectarea principiului pluralismului și a celor două criterii procedurale: „necesitatea într-o societate democratică” și „marja de apreciere” recunoscută statelor contractante.

Instanța de la Strasbourg admite că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește ingerințele în exercitarea acestei libertăți, dar, puterea acestora nu poate fi discreționară. Jurisprudența este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertății de conștiință și religie, în raport de circumstanțele concrete ale cazului și scopul legitim urmărit.

Astfel, în cauza Kokkinakkis versus Grecia ^[8], reclamantul, un adept al cultului „Martorii lui Iehova”, a fost condamnat la închisoare și amendă penală pentru infracțiunea de prozelitism, prevăzută și sancționată de legea statului pârât. Curtea a decis că încriminarea de către legea greacă a activităților de prozelitism ale adepților cultului „Martorii lui Iehova” nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, respectiv protecția drepturilor altora. Pentru a decide astfel, instanța de la Strasbourg a făcut o diferențiere între „mărturisirea creștină” și, „prozelitismul abuziv”. Prima corespunde limitelor de manifestare a libertății religioase, pe când prozelitismul abuziv înseamnă convingerea care se opune libertății de gândire, de conștiință și de religie ale altora. Luând în considerare și marja de apreciere recunoscută statului reclamat, C.E.D.O. constată că autoritățile publice naționale nu au demonstrat care sunt mijloacele abuzive prin care reclamantul a încercat să convingă și pe alții să adere la cultul său. În consecință, condamnarea reclamantului nu era necesară, măsura restrictivă nu este adecvată scopului legitim propus – protecția drepturilor și libertăților altora, deci nu este respectat principiul proporționalității.

Într-un alt caz ^[9], în care a aplicat principiul proporționalității, C.E.D.O. distinge între controlul exercitat de stat, pentru a constata dacă sunt îndeplinite condițiile formale în vederea practicării unui cult, iar pe de altă parte, aprecierea din partea statului asupra legitimității credințelor religioase. Reclamantul a fost condamnat de către statul pârât pentru că a înființat o casă de rugăciuni fără a avea autorizația necesară din partea autorităților publice. Condamnarea reprezintă o ingerință în „libertatea de a-și manifesta religia prin cult și îndeplinirea ritualurilor”, ingerință care s-a apreciat că urmărea realizarea unui scop legitim, prevăzut de art.9 alin.2, respectiv protejarea ordinii publice. În ceea ce privește respectarea criteriului proporționalității, C.E.D.O. are în vedere aspectele concrete ale cauzei. Totodată, se afirmă că: „dreptul la libertatea religioasă, așa cum îl înțelege Convenția, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimității credințelor religioase sau asupra modalității de exprimare a acestora”. Sistemul de autorizare poate să corespundă dispozițiilor art.9 numai dacă urmărește să asigure un control asupra condițiilor formale. Condițiile legale privind necesitatea autorizării desfășurării unor activități religioase nu trebuie să aducă atingere libertății însăși. În speță, se constată că insubordonarea reclamantului față de o formalitate a legii nu este un motiv rezonabil pentru a justifica condamnarea acestuia. Această măsură afectează în mod grav libertatea religioasă a reclamantului, „ încât ea nu poate fi considerată proporțională cu scopul legitim urmărit și nici, prin aceasta, necesară într-o societate democratică”.

Principiul proporționalității, aplicat în legătură cu garantarea exercitării dreptului prevăzut de art.9, poate fi încălcat nu numai în situația în care autoritățile naționale adoptă măsuri restrictive, dar și în situația în care refuză nejustificat recunoașterea unui cult sau a unei biserici, limitând în acest fel exercitarea libertății de religie. În cauza Mitropolia Basarabiei și alții versus Moldova, anterior citată C.E.D.O. a constatat că o biserică sau un organ al acesteia poate să exercite dreptul la libertatea religiei în numele credincioșilor săi. Refuzul guvernului de a recunoaște biserica reclamantă constituie o ingerință în exercitarea libertății de religie, care urmărește un scop legitim și anume protecția ordinii și a securității publice. Pluralismul și buna funcționare a democrației sunt valori esențiale pentru a aprecia dacă refuzul statului pârât de a recunoaște biserica reclamantă respectă principiul proporționalității ^[10]. „C.E.D.O. trebuie să țină cont de miză, adică de necesitatea menținerii unui veritabil pluralism religios inerent noțiunii de societate democratică. Principiul pluralismului și buna funcționare a democrației impun ca statul să fie neutru și imparțial în relațiile cu diferitele religii. De aceea, autonomia comunităților religioase este esențială pluralismului într-o societate democratică.”

Pentru a determina amploarea marjei de apreciere a statului pârât, instanța internațională subliniază importanța actului de recunoaștere al autorităților naționale. Numai un cult recunoscut are personalitate juridică, deci poate să se organizeze și să funcționeze, poate să stea în justiție pentru a-și proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii C.E.D.O. apreciază că refuzul de recunoaștere a bisericii reclamante are asemenea consecințe asupra libertății religioase, încât nu poate fi considerat proporțional scopului legitim urmărit și nici necesar într-o societate democratică, în concluzie, art.9 din Convenție a fost încălcat.

În legătură cu garantarea libertății de conștiință, de gândire și de religie, se poate spune că principiul proporționalității reprezintă un criteriu esențial pentru a limita puterea discreționară a autorităților publice și pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exercițiului unui drept protejat de Convenție. Astfel, în nici un caz, o procedură administrativă nu poate fi folosită pentru a impune condiții rigide și chiar prohibitive exercitării anumitor culte. Proporționalitatea nu este o condiție abstractă, ci este determinată de particularitățile fiecărui caz, dar așa cum rezultă din jurisprudența instanței de la Strasbourg, există și premise valorice importante care determină evaluarea raportului de proporționalitate dintre măsurile restrictive dispuse și scopul legitim urmărit.

Curtea Constituțională a României are o jurisprudență contradictorie în special în privința garantării libertății de conștiință înțeleasă ca libertate religioasă Astfel, în anul 2012 a statuat că dispozițiile normative privind obligativitatea învățământului religios în școli nu contravin libertății de conștiință garantată de dispozițiile art. 29 din Constituție  [11] Dincolo de orice comentarii reproducem unele considerente ale deciziei pe care le considerăm juste, în acord cu spiritul și litere reglementărilor constituționale: ”Curtea constată că este asigurat dreptul părinților sau a tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, întrucât potrivit dispozițiilor de lege criticate, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Această decizie a Curții Constituționale corespunde jurisprudenței majoritare a Curții Europene de la Strasbourg.

În prezent, instanța noastră constituțională a revenit nejustificat asupra jurisprudenței în această materie și printr-o decizie din noiembrie 2014 încă nepublicată a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor normative privind învățământul religios în școli. Ne îngrijorează dar nu ne surprinde această decizie a Curții Constituționale deoarece se înscrie

în tendința contemporană nefirească dar tot mai evidentă de abandonare a tradițiilor culturale creștine ale poporului român, a spiritualității și moralei creștine care a contribuit decisiv la menținerea, continuitatea și dezvoltarea ființei naționale de-a lungul mileniilor, iar pe de altă parte la secularizarea tot mai accentuată a vieții și a societății cu consecința unor grave crize de sistem, în care includem și criza valorilor și a unui om redus la dimensiunea sa materială în neputință de a-și găsi sensul valoric al existenței sale, care este libertatea omului devenit spiritual.

 IV. Libertatea de conștiință în jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională subliniază legătura indisolubilă care există între libertatea conștiinței și libertatea de exprimare, aceasta din urmă făcând posibilă exteriorizarea prin orice mijloace a gândurilor, a opiniilor, a credințelor religioase sau a creațiilor spirituale de orice fel. În acest context, în legătură cu cele două drepturi funda­men­tale se află și libertatea de asociere. De altfel, și doctrina constituțională în materie grupează aceste libertăți fundamentale în categoria libertăților social-politice [Decizia nr. 485/2008 (M.Of. nr. 431 din 9 iunie 2008)].

Libertatea de conștiință nu are un caracter absolut, în sensul că nu poate aduce atingere drepturilor legitime ale altor persoane [Decizia nr. 15/2004 (M.Of. nr. 118 din 10 febr. 2004)].

Exercitarea unei propagande naționalist-șovine reprezintă o manifestare abuzivă a libertății de conștiință și a libertății de exprimare. Tolerarea unor asemenea fapte contravine, în mod evident, dispozițiilor constituționale care garantează cele două drepturi fundamentale, dar și instrumentelor juridice internaționale în materie. În acest context, Curtea reamintește că libertatea, ca dimensiune esențială a existenței omului, este în același timp un principiu fundamental al statului de drept și reprezintă baza ontologică a tuturor principiilor morale și juridice. Libertatea implică elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opțiuni în relațiile cu ceilalți membri ai colectivității. Existența acestor norme juridice creează ordinea juridică specifică statului de drept, în care libertatea, dar și libertățile constituționale se manifestă. Existența acestei ordini juridice normative reprezintă principala garanție a evitării exercitării abuzive a oricărui drept fundamental, inclusiv a libertății de conștiință [Decizia nr. 67/2005 (M.Of. nr. 146 din 18 februarie 2005)].

Dizolvarea de drept a Consiliului Local, ca o consecință a inactivității sale, nu afectează libertatea gândirii ori a opiniilor membrilor acestuia. Reglementarea unei astfel de sancțiuni nu poate fi considerată o presiune asupra conștiinței membrilor Consiliului Local, care ar risca să altereze libertatea acestora de gândire sau care i-ar putea forța să adopte anumite opinii împotriva propriilor convingeri [Decizia nr. 267/2011 (M.Of. nr. 274 din 19 aprilie 2011)].

Conceptul de „autonomie a cultelor religioase” este o consecință a separației dintre stat și biserică, fiecare dintre aceste instituții având competențe specifice, care nu interferează. În raport cu jurisprudența internațională în materie, existența auto­nomă a comunităților religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase, așa cum este garantată și de dispozițiile art. 29 din Constituția României [Decizia nr. 448/2011 (M.Of. nr. 424 din 17 iunie 2011)].

În materie electorală legiuitorul are în vedere interesul general al societății și nu poate legifera în funcție de opțiunea religioasă a fiecărui cetățean. O astfel de abor­dare normativă nu încalcă prevederile art. 29 din Constituție și nu poate avea semni­ficația unei discriminări pe criterii de aparență religioasă, ci „exprimă mecanismul firesc al unui stat de drept, democratic și social, în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt protejate, astfel încât să se realizeze un echilibru rezonabil între interesul general al societății, pe de o parte, și drepturile și libertățile individuale, pe de altă parte” [Decizia nr. 845/2009 (M.Of. nr. 524 din 30 iulie 2009)].

Se constată că instanța constituțională folosește și în acest caz un raționament de proporționalitate pentru a sublinia ideea de echilibru rezonabil care trebuie păstrat în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale consacrate consti­tuțional.

Libertatea de conștiință implică și libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, aspect consacrat de dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituție. Referitor la exercitarea acestui drept, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are o obli­gație de neutralitate și imparțialitate. Această obligație este realizată în situația în care statul veghează la respectarea acestor libertăți, consacrând, printre altele, și posi­bilitatea părinților, a reprezentanților legali ai elevilor minori și, respectiv, posibili­tatea elevilor majori de a solicita participarea la orele de religie [Decizia nr. 669/2014 (M.Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015)].

Obligația de neutralitate și imparțialitate a statului nu echivalează cu neimplicarea autorităților statale sau cu pasivitatea acestora în legătură cu exercitarea libertății de conștiință, inclusiv sub forma libertății de religie. Există obligația pozitivă a statului de a crea un cadru legislativ eficient, în raport de care această libertate să poată fi exercitată sub toate aspectele sale.

S-a subliniat în jurisprudența constituțională că nu există stare de incompatibi­litate între calitatea de cetățean, în virtutea căreia o persoană are dreptul la vot, și cea de practicant al unui curs religios recunoscut de statul român. Nicio prevedere legală, conformă cu normele Constituției, nu poate reglementa o interdicție în ceea ce privește exercitarea dreptului de vot, pe considerente de apartenență a unei persoane la un cult religios. Faptul că prin modalitatea de organizare și desfășurare a Referen­du­mului pentru demiterea președintelui României, reglementată prin lege, cu aplicabilitate generală pentru toți cetățenii țării, adepții unei minorități religioase din România au fost în imposibilitate de a-și exercita efectiv dreptul la vot, alegând, în schimb, ca, în același interval orar destinat scrutinului să-și îndeplinească obligațiile și practicile religioase specifice cultului, nu este motiv de neconstituționalitate și nici nu se constituie într-o restrângere, după caz, a exercițiului dreptului la vot sau al libertății religioase [Decizia nr. 845/2009 (M.Of. nr. 524 din 30 iulie 2009)].

V. Unele concluzii

Conștiința este o dimensiune ontologică a ființei umane, un dar al lui Dumnezeu și nu un dat juridic care se constituie ca o particularitate existențială a omului. Conștiința de sine este un dar divin pe care fiecare om îl poartă în sine ca vocație încă de la botez, dar care devine actual prin lucrarea teandrică a harului și a omului. Libertatea conștiinței se constituie și se desăvârșește nu în relație cu lumea materială supusă determinismului și cauzalității naturale și implicit tuturor precarităților existențiale, ci prin raportare la universul valoric autentic ce decurge în mod firesc din relația de iubire a omului față de Dumnezeu și față de semeni.

Forma juridică a libertății conștiinței are ca esență libertatea conștiinței de sine în înțelesul ei teologic. Spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae că „omul este în esența sa duh și libertate”. Libertatea omului are ca fundament libertatea conștiinței care, prin credință, devine și conștiință de sine. În acest fel se depășește individualismul, egocentrismul, „eul” și tot ceea ce înseamnă existența omului aruncat în lume după expresia lui Heidegger și Sartre.

Libertatea conștiinței este lungul drum, dar singura cale senină a omului către sine, către sinele său mai adânc, regăsit în infinitatea iubirii de Dumnezeu și de oameni.

 Cum bine spunea Constantin Noica: „Trebuie să fii infidel eului în drumul către sine”.