Cu ce constiinta depasim vremurile

 

Unora le slăbește conștiința în vreme de război. Se țin tari în timp de pace, dar când vine războiul se moleșesc. Principala temă devine supraviețuirea. Întrerup orice altă activitate creatoare, se blochează. Îți reproșează că ești orb și nu vezi ce vremuri cumplite trăim. Mai întâi – spun ei – să treacă primejdia și după aceea poate fi reluat orice proiect. Dar perspectiva aceasta este înșelătoare. 

 

Părintele Dumitru Stăniloae și Cuviosul Părinte Arsenie Boca lucrează la traducerea „Filocaliei” într-o perioadă istorică extrem de nefavorabilă. Într-un manuscris păstrat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, s-a descoperit o însemnare a Părintelui Profesor cu privire la truda acestei lucrări în vreme de război. „Am terminat toată filocalia cu ajutorul atotputernicului și bunului Dumnezeu, în 31 Martie 1945, lucrând la ea din Mai 1944 în timp de bombardament și de grele încercări. În tot timpul mi-a fost gândul și la biata Mioara, căreia e tot mai greu. Iisuse miluiește-ne”. 

 

România era bombardată, iar cei doi își vedeau de lucrare. Impresionant! În jurul lor totul se prăbușea, iar ei insistau să traducă, să scrie, să corecteze. Un studiu aprofundat al manuscriselor „Filocaliei” ar scoate în evidență efortul creator conjugat într-un timp al epuizării.

Mulți s-au întrebat ce rost are să traduci, fie și „Filocalia”, în plin război. Și atunci, ca și astăzi, părea mai important să supraviețuiești, nu să faci o lucrare atât de în dezacord cu vremurile. Mai mult, pe Părintele Stăniloae îl afecta boala fiicei sale, Mioara, care avea să treacă la cele veșnice la 29 aprilie 1945. Modul în care este redactată mențiunea aceasta pe manuscrisul „Filocaliei” spune multe. În primul rând, pare să nu mai fi fost timp de majusculă pentru „Filocalie”. Rostul ei era încă nedecis. Majusculele sunt pentru Dumnezeu, pentru timp și pentru copilă. Dumnezeu guvernează Istoria. El este Proniatorul. Sunt însă momente în care timpul nu mai are răbdare cu omul. Acel timp este înfricoșător și capătă chip apocaliptic, concurând cu Pronia divină, sugerându-ne obsesiv că ceea ce trăim nu ține de Dumnezeu, ci de întâmplare, de cei care ne conduc etc. Și acel timp dobândește în viața celor mai mulți proporțiile majusculei. Iar copila este imaginea familiei care suferă lângă tine, iar tu ești incapabil să ajuți cu ceva. Durerea Părintelui Stăniloae se simte acut în însemnarea de pe manuscris.

 

Exemplul Părintelui Dumitru Stăniloae și al Cuviosului Părinte Arsenie, implicați în proiectul fundamental al „Filocaliei”, pare a spune astăzi că niciun context nu ne poate justifica sterilitatea, blocajul, înțepenirea în proiect. Nu ne putem ascunde în dosul contextului defavorabil lucrării duhovnicești și intelectuale. E cert că e greu, dar celor doi nu le-a fost oare greu să trudească în condiții de bombardament, când spectrul morții amenința de pretutindeni? Cum e posibil ca, intelectuali fiind, să justificăm că sunt mai importante grijile veacului, când Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și Cuviosul Părinte Arsenie au continuat proiectul filocalic deși erau conștienți că pot muri în orice clipă? De ce ei nu și-au protejat viața și nu s-au justificat cu grijile familiei? Și nu cumva e o ipocrizie din partea noastră să-i admirăm astăzi, să-i cinstim, să avem evlavie față de ei, considerându-i modele, dar noi să procedăm cu totul altfel? Ce modele mai sunt atunci pentru noi, dacă nu ne vom referi la chipul suferinței, la asumarea morții și la implicarea totală în proiecte într-un moment în care vedem că totul pare a se prăbuși în jurul nostru?

Energie creatoare avem. Trebuie doar s-o deblocăm. Nu de discuții, de planuri și de viziuni nerealiste avem nevoie. Trebuie efectiv să lucrăm, așa cum au lucrat cei doi mari Părinți. Nu să privim în jur și să vedem dacă alții lucrează sau nu. Noi să lucrăm. Înlăuntru și în afară. Așa să fie conștiința noastră, cum era conștiința lor în vreme de război. Tare. Nu e vremea să ne moleșim, ci e vremea să stăm drepți, cu toate slăbiciunile noastre. Acești doi mari Părinți privesc astăzi spre noi. Așteaptă de la noi fapte, nu justificări, ezitări, scuze sau renunțări. Vor să ne vadă luptând pentru un ideal, pentru valori, pentru un proiect care trece dincolo de vremuri, așa cum „Filocalia” a traversat epocile și a ajuns până la noi. Ce s-ar fi întâmplat dacă și ei s-ar fi blocat? Dacă și ei ar fi justificat că e război, că sunt țintuiți de ideologia comunistă represivă, că grijile veacului sunt numeroase?

 

În această pildă citim semnul trezirii din somnul unei perspective nerealiste. Singura perspectivă realistă este a nu abdica în vreme de război. Nimic nu e tranșat. E un timp extraordinar de favorabil pentru o conștiință luptătoare. Pentru fiecare dintre noi rămâne importantă doar această direcție: încăpățânarea de a construi, cu toate că nimic nu pare să favorizeze un proiect de redefinire. Traversăm vremuri de blazare, dar Domnul dă energia de a nu renunța. Vin șoapte viclene la ureche că nu e timp de proiect filocalic, dar tocmai aceasta este soluția ieșirii din criză, un proiect filocalic la care să fim truditori, la care să lucrăm zilnic. Cu această conștiință putem sta fără rușine în fața lui Dumnezeu și a celor doi mari Părinți. Doar cu această conștiință putem depăși vremurile ce vin asupra noastră.