Parintele Arsenie Boca si lepadarea de sine

Oamenii - vorbesc de creştinii botezaţi - nu pot concepe viaţa fără plăcerea păcatelor. Ba se asigură unii pe alţii că dacă mai astupă gura preoţilor cu propriile lor păcate, viaţa în lumea aceasta e destul de plăcută. Şi-au ajuns să spună - care mai spun - cu totul mecanic şi fără înţeles: „Aştept învierea morţilor…”.¹

Perspectiva vieţuirii asumate în Hristos ajunsese, în veacul trecut, să fie dacă nu cu totul, atunci în mare parte necunoscută oamenilor. Totuşi, în marea Sa purtare de grijă, Dumnezeu a trimis oameni care să vieţuiască după Hristos, urmând calea curăţirii, a luminării şi a îndumnezeirii. Astfel, în diferite neamuri, s-a ivit câte un om care, condus de harul Duhului Sfânt, a urmat cu vitejie calea pe care a mers Mântuitorul Iisus Hristos.

Referindu-ne doar la secolul XX, întâlnim uriaşi ai Duhului precum Sfântul Siluan Athonitul şi Sfântul Iosif Isihastul. În aceeaşi paradigmă a marilor făptuitori duhovniceşti se înscrie şi părintele Arsenie, care a fost pentru neamul românesc o pildă de vieţuire după chipul lui Hristos. Aceşti minunaţi bărbaţi duhovniceşti au schimbat însăşi istoria omenirii prin sfinţenia vieţuirii lor. Dacă înţelegem că istoria nu se corectează din afară, ci numai dinăuntru, atunci putem avea perspectiva limpede a milei lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale. Ivirea acestor cuvioşi a fost cu adevărat proniatoare într-un secol cu două războaie mondiale şi cu câteva dictaturi de lungă durată.

Tindem să credem că, asemenea Sfântului Sofronie Saharov, pe părintele Arsenie l-a atras „acel anume chip al lui Hristos care urcă pe Golgotha”.² Acest chip este cel mai neînţeles în toate epocile. Cum poate Hristos să ia asupră-Şi păcatele întregii lumi, să Se jertfească pentru ca omul să se dezlege de blestem? Din marea sa iubire faţă de tot omul, părintele Arsenie a înţeles că aceasta este calea desăvârşirii, la care este chemat prin multe suferinţe şi lepădare de sine. Într-o scrisoare adresată unui monah de la Sihăstria Voronei, părintele Arsenie amintea de acest curaj al lepădării de sine şi de vitejia lăuntrică pe care se clădesc marile făptuiri ale istoriei omenirii:

 Privitor la „cruţarea de sine” - moleşeala - cocoloşeala - „gingăşia”. În fiecare zi trăim cu curaj lepădarea de sine. Împrejurări sunt destule care să ne îmbie la aceasta. Se ştie că faptele de vitejie, din lume, tot acest spirit al lepădării de sine le-a săvârşit.

Cu atât mai vârtos în războiul nevăzut (cu slăbiciunile noastre), numai cu ajutorul lepădării de sine - condiţie pe care a cerut-o Iisus - putem câştiga vreo biruinţă. De aici, începând, se explică de ce unii cresc duhovniceşte, alţii înţepenesc pe loc sau chiar îndărăptează.

Drept că lepădarea de sine e o cruce pe care o ducem în fiecare zi; dar, ca să dea roadele ei, trebuie dusă în braţe, adică cu înţelegere şi cu dragoste.

De aici se explică înflorirea sau declinul mănăstirilor.³

Din această scrisoare reiese felul hotărât în care părintele Arsenie şi-a asumat „acel anume chip al lui Hristos care urcă pe Golgotha”. Şi, în multe locuri, chiar aminteşte de „repetarea” vieţii lui Hristos pe pământ. Mulţi s-au mirat de sfinţenia vieţii părintelui. Părintele Stăniloae a spus, într-un interviu, după ’90, că „era o taină în el”. Iar părintele Serafim Popescu a mărturisit: „Nouă ne-a dat Dumnezeu darul cu picătura, dar părintelui Arsenie i-a dat cu găleata”. Iar toate acestea se explică numai în lumina curajului lepădării de sine şi a curajului smereniei.

Acest curaj al lepădării de sine este de-a dreptul mucenicesc. Iar părintele Arsenie ne-a arătat, prin viaţa sa, ce înseamnă a îmbrăţişa crucea. Astăzi, cuvintele învăţăturilor sale sunt reperele autentice ale unui martirologiu, în parte descoperit, în parte necunoscut încă. Aşadar, a vieţui în Hristos este mucenicie zilnică, luarea crucii clipă de clipă. Cum să poţi lua cu dragoste şi cu înţelegere crucea, aceasta devenise marea necunoscută în epoca noastră. Or, părintele Arsenie ne-a învăţat prin însăşi viaţa sa cum se poate trăi desăvârşita lepădare de sine, lucru absolut de neînţeles pentru cei mai mulţi atunci şi acum.

Dar de la cel dintâi volum al scrierilor sale, părintele Arsenie amintea despre cărarea Sfântului Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi” (1 Co 4, 12-13). Pe această cale a mers părintele Arsenie, necălcând deloc porunca iubirii, după pilda Mântuitorului, care i-a devenit dreptar Sfântului Apostol Pavel. Prin lepădare de sine şi prin desăvârşită iubire, părintele a păstrat calea.

Astăzi ne întrebăm cum a fost posibil şi dacă se mai poate să vieţuieşti atât de înalt. Iar răspunsul lui Dumnezeu în istorie este acelaşi: chipul desăvârşit al iubirii. Numai cel care a dobândit acest chip poate să nu se îndreptăţească, să nu caute să scape din mâinile prigonitorilor săi, să nu-i urască, ci, dimpotrivă, să-i vadă ca pe fraţii săi. Despre acest fel de vieţuire nu poate vorbi cu autoritate decât cel care cunoaşte calea:

Ca mărturii netrebnice Îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. (…) Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.⁴

Din aceste cuvinte înţelegem întrucâtva chipul libertăţii şi al neîngrădirii desăvârşite pe care i-l poate da omului alegerea de a-I urma lui Hristos. Nimic, absolut nimic nu-l mai poate clinti pe omul acela din hotărârea lui de a vieţui după cum Mântuitorul Însuşi ne-a descoperit prin întruparea, vieţuirea, pătimirile şi moartea Sa pe cruce. El va răbda chiar prigoana cea dinăuntru, căci „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Tim 3, 12). Iar părintele Arsenie a răbdat şi prigoana din afară, şi pe cea din sânul Bisericii, fără să se depărteze de la calea pe care atât de limpede a însemnat-o pentru generaţia tinerilor de atunci şi pentru alte generaţii de tineri care aveau să se nască după trecerea lui la Domnul.

Părintele Arsenie este pentru întreg neamul românesc un semn al schimbării istoriei. Unii gândesc această schimbare prin lupta propriu-zisă contra celor care ne vor răul. Însă părintele Arsenie a ales să ducă lupta în duhul Sfintelor Scripturi. Nu escaladează şi nici pe noi nu ne îndeamnă la aşa ceva. Mijloacele sale sunt evanghelice. Calea sa este „Cărarea Împărăţiei”, nicidecum alte „cărări” politice, sociale, economice etc. Nu există răzvrătire sau resentiment la el, ci doar lepădare de sine, îmbrăţişare a crucii.

Aşa se scrie istoria unui neam: prin jertfă şi prin încredinţarea deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. O asemenea moştenire duhovnicească poate fi cunoscută, astăzi, doar în măsura în care este şi asumată. - Ziarul Lumina

Note