Lectio electio

Credem că trăim în democrație, că avem libertate să/când alegem. Totuși, ne simțim nereprezentați de ceea ce se întâmplă în societate ca urmare a alegerilor noastre la nivel colectiv, dar și ca impact al alegerilor fiecăruia dintre noi. Cum știm dacă ne păcălim, dacă trăim un simulacru de libertate? Iată câteva răspunsuri:

Teoria Big Brother, caracterizată drept conspiraționistă, se adeverește din păcate, pe zi ce trece. Încă de acum 60 de ani se vorbea nu doar pragmatic, ci în mod cinic despre ea: Bertrand Russel, filosof, matematician, istoric și critic social britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, „profeţea” succedarea pandemiilor ca mijloc de control al populației: „Reducerea numarului populaţiei este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii... Până acum razboiul n-a avut un efect prea mare asupra creşterii populaţiei, care a continuat pe parcursul a două războaie mondiale. Poate că războiul bacteriologic ar fi mai eficient. Dacă la fiecare generaţie s-ar răspândi în lume o ciumă neagră, supravieţuitorii ar putea să procreeze liber fără ca, totuşi, să populeze prea mult planeta. Poate că această stare de lucruri este neplăcută, dar ce dacă? Persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la fericire, în special a celorlalţi”.

De asemenea, sugera ca tactică de viitor controlul reproducerii umane, astfel încât deja din punct de vedere congenital să existe doua tipologii umane: superior și inferior, spre ușurarea sarcinii conducătorilor ticăloșiți: “În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferenţele congenitale dintre conducători şi conduşi vor creşte până când vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negândită ca şi o insurecţie organizată a oilor împotriva practicii de a mânca carne de oaie... Dieta, injecţiile şi interdicţiile se vor combina, de la varstă foarte timpurie să producă acel tip de caracter şi tip de credinţe pe care autorităţile îl consideră dezirabil şi orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologic.“

Manipularea colectivă nu poate fi contestată, deși culmea este că nu prea o mai resimțim, acesta fiind și scopul celor din spatele tristului scenariu pentru viitor: “Populaţia nu va cunoaşte felul în care i se inoculează convingerile. Cand tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generaţii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populaţie în mod eficient şi sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliţie… Propaganda educaţională, cu ajutorul guvernului, va putea să obţină rezultate într-o singură generaţie."

Două pericole îi pasc pe liderii lumii în efortul lor de stabilirea unei noi ordini mondiale, care sunt și singura șansă de reziliență a oamenilor de rând. B. Russel le numește religia și patriotismul: "Există însă două puternice forţe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul… O societate ştiinţifică nu poate fi stabilă decat sub conducerea unui guvern mondial.” Vedem că astăzi se duce o luptă acerbă împotriv ambelor. Secularismul și globalizarea, reducerea numărului orelor de predare a istoriei, geografiei, limbii latine, sunt numai câteva metode brutale de a estompa identitatea de sine și pe cea națională. Academia Română nu a rămas indiferentă, comunicând că: "reducerea numărului de ore de istorie și geografie și eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar și a stimei de sine ca români și europeni. Fără conștiința rădăcinilor, a istoriei și a trunchiului lingvistic și civilizațional latin comun împărtășite de români cu celelalte națiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea națională, ci și de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spațiu cultural și de civilizație. Cultura generală, aceea pe care școala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtășită de toți membrii unei anumite societăți, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăți europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizațională – a identității noastre."

Perspectivele par sumbre, firesc ar fi să ne înfricoșăm, dar...!!! "Frica - vedem atât de grăitor în ultimele luni - ne schimonoseşte, ne caricaturizează, ne desfigurează, ne dez-omenşte, ne desfiinţează. Frica e o slăbiciune, urmare a mândriei, din care pornesc toate slăbiciunile noastre; este poarta deschisă unui demon care ne ia în stăpânire atunci când suntem slabi pentru că pierdem legătura cu Dumnezeu; ea nu e firească, nu e de la Dumnezeu, nu e a noastră. Noi nu am fost făcuţi fricoşi, deci în tiparul nostru ideal nu suntem fricoşi, aşa cum nu suntem nici răi, ci stăpâniţi de răutate, cum nu suntem nici lacomi, ci stăpâniţi de lăcomie şi aşa mai departe. De ce facem asta? De ce ne lăsăm, de ce ajungem să fim stăpâniţi de frică? Pentru că ne pierdem busola, ne pierdem reperul, ne pierdem steaua, lumina după care ne ghidam pe marea vieţii, privim în jos către valuri în loc să privim în sus, către Dumnezeu. Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Petru atunci când corabia ucenicilor fiind prinsă de furtună şi văzându-l pe Domnul Hristos venind pe valuri şi auzindu-i chemarea: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! a coborât şi el din corabie. Primii paşi au fost fără probleme, căci încerca să nu-l piardă din ochi pe Mântuitorul, dar apoi a privit către valuri, ptivirea i s-a desprins de cea a lui Dumnezeu, legătura s-a întrerupt, teama l-a cuprins şi a pornit a se scufunda. Înainte de a fi înghiţit de valuri şi-a adus aminte - aşa cum şi noi putem să ne aducem aminte în orice clipă, chiar dacă pare a fi irevocabil ultima - că nu suntem singuri; niciodată nu suntem singuri. Dumnezeu e întotdeuna, mereu fără nici o cuantică pauză, într-un continuu fluid, cu inima la noi, cu ochii pe noi, cu mâinile întinse către noi spre a ne ajuta în toată clipa. Doar să îndrăznim şi să nu ne temem! – Paul Ghițiu

Așadar, credința și încrederea în Dumnezeu, ca arme și ca puternice restauratoare ale ființei, ca purificatoare ale conștiinței, ne-ar facilita și alegerile din viața de zi cu zi, cu ajutorul unui mare atu: discernământul. Într-un mod profetic, problema este abordată și de Petru Creția în cartea sa Luminile și umbrele sufletului. Fără a face vreo referire concretă, nici nu avea cum la data scrierii acestei cărți, deopotrivă prin generalizare și sintetizare, Petru Creția face o anamneză care se potrivește foarte bine în zilele noastre. Citim rândurile lui Petru Creția prin prisma raportării noastre colective la pandemia care ne-a lovit în acest an, la autorități, la alegerea și legitimitatea lor, pornind de la calitatea și demnitatea noastră ca persoane.

Petru Creția - Demnitatea

"Ce înseamnă autonomia individului? Înseamnă nu că trăiește după bunul său plac, ci că el alege legea după care să existe. Oricât de înguste ar fi hotarele libertății, nimeni nu poate contesta că, între aceste hotare, noi, ca ființe libere, hotărâm suveran, în virtutea unei alegeri, ce anume lege să fie legea vieții noastre. Acest lucru nu-l poate hotărî în mod legitim nimeni în afară de noi, și acceptarea oricărei ingerințe sub acest raport antrenează o diminuare a demnității. Din ce direcție putem fi constrânși să procedăm altfel decât în termenii legii alese de noi? Răspunsul, limpede și hotărât, este acela că din nicio direcție,  sub niciun imperativ. Cine alege servitutea este, alegând-o, tot atât de liber ca acela care alege nesupunerea. Diferența de demnitate între indivizi este aceea a calității sau valorii alegerilor lor. Facultatea care ne face să alegem potrivit demnității se numește discernământ, iar reacția emotivă în fața alegerilor degradante se numește indignare." – Astfel, a purta sau a nu purta mască, a te conforma sau a nu te conforma regulilor sociale, este alegerea liberă a fiecăruia, alegerea doar pare să fi fost influențată de factori externi, dar în fapt ea vine din noi. Este valabil și cât privește sentimentul de încălcare a vieții private, a libertăților, a diferitelor drepturi. Creția subliniază că este dictat din frică și din lăcomie, ambele nedemne de un individ stăpân pe sine, cu respect de sine. "Ce ne poate face să alegem împotriva demnității, care ar putea fi acum numită rezistență individului la orice formă de degradare a libertății sale? Evident, numai lăcomia și frica, deci dinăuntrul nostru. Și nu lăcomia ca apetit excesiv sau ca nevoie instinctivă de a-ți crea rezerve, ci erijarea scopului ei în scop ideal. Și nu teama de reacție naturală în fața primejdiei, ci lașitatea, căci ce altceva înseamnă lașitatea decât să consimți la propria ta frică, alegând-o în locul rezistenței și a curajului și a neînfricării, ca reacții ideale ale autonomiei și demnității?"

S-au conturat în societate două curente principale, atât pe durata pandemiei, dar și de fiecare dată când s-au organizat alegeri parlamentare, locale etc. Un curent îi cuprinde pe cei obedienți, regulamentari, alt curent îi adună pe potrivnici, pe sceptici, pe revoluționari. Ambele categorii au o anumită predictibilitate, dată de agresivitatea cu care își apără convingerile. Creția sancționează fanatismul ambelor categorii și îndeamnă la chibzuință, dreaptă judecată, calea de mijloc între mândria de a exista, care este altceva decât trufie, și smerenia de a-ți conștientiza limitele, dar nu falsa smerenie a celor cu o conștiință bolnavă: "Care este drumul care duce la servitute? Sunt mai multe, dar unul, important, nu ține de frică: consimțirea la valorile gregare, închinarea necugetată la idolii tribului și la duhul tribului, cufundarea în obscura trăire colectivă, renunțarea la principiul de individuare și la prerogativele suverane ale individualității... După cum este rezistența și, până la urmă, răzvrătirea împotriva oricărei încercări de forțare a alegerii tale. Căci dacă, în numele legii liber alese de noi, acceptăm autoritatea cuiva, a lăsa pe altul să hotărască cum vrea în locul tău este inacceptabil. În limitele existenței noastre de aici și de acum și din perspectiva demnității, aceasta este damnarea. Tot așa cum garanția ultimă a demnității este disponibilitatea individului pe deplin autonom ca, între indignare și moarte, să aleagă moartea. Nu trebuie să fim prea lacomi de viață, nici să ne temem pentru ea mai mult decât valoarea ei reală sub speciae dignitatis. Valoare de altfel nu mică dacă ne gândim că tot ceea ce este vrednic de om și specific lui s-a împlinit prin individul eliberat și  nu prin lucrarea tiparelor întunecate ale colectivității. (...)

Individul pe deplin rațional și "detașat" poate fi capabil de cea mai de neclintit dârzenie, dar nu de un fanatism, care este o boală a stăruinței într-un crez și care implică, explicit sau nu, exilarea din spațiul omenescului a tuturor celor care nu-l împărtășesc. Orice fanatism este, latent, criminal și nu am fost chemați în lume ca să hotărâm arbitrar de viața (de sufletul) altora. Pe de altă parte, prin raportare la judecată, fanatismul operează întotdeauna în istorie ca mișcat de o prejudecată, deci de ceva care, neașteptând verificare sau nefiind sensibil la ea, este de inspirație irațională și are miros de tenebre. Dreapta judecată de sine. Raționalitatea (care nu este doar judecată corectă sau "sănătoasă", ci însăși sănătatea profundă a spiritului, cu toate puterile lui) se verifică cel mai bine în judecata de sine a individului. Dreapta judecată de sine este, prin definiție, incompatibilă cu manifestarea, fie și parțială sau intermitentă, a falsei conștiințe. Ea poate avea diferite forme, ca variante ale neîmpăcării cu sine: trufia, care este o elefantiază a sinelui și este cu totul altceva decât mândria aproape impersonală și abstractă de a fi ceea ce ești: este dorința de a fi mult mai mult decât ești, mințindu-te înainte de toate pe tine însuți. Și mai există smerenia bolnavă, martoră a unei conștiințe impure, o variantă a căreia este aceea care se bate cu pumnii în piept strigând: "Vai mie, păcătosului" pentru excesele sau nevredniciile sale de ieri și o face doar ca să-și ușureze conștiința printr-un simulacru retoric de penitență și pentru a putea, mai ușuratic și mai voios, să recidiveze."

Capcana celor care nu fac parte din niciuna dintre categoriile de mai sus, a celor aflați pe calea de mijloc, este lamentarea, victimizarea, of-ul și ridicatul din umeri ineficace, dătător de o stare bolnăvicioasă, de neputință, de akedie, de dezgust și de plictis. Creția are și pentru aceștia o evaluare corectă: "Dar să nu uităm mila de sine,  care este, și ea, un sentimenti întemeiat pe o autoevaluare greșită. Omul care i se lasă pradă se socotește victimă, un persecutat de soartă și de oameni, un nedreptățit, prin raportare la calitățile sau intențiile sale. Cu alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale și de la asumarea, cu seninătate și demnitate, a ființei sale. Și foarte adesea acest om înduioșat de sine este un resentimentar, iar în văicăreala lui este aproape întotdeauna o undă de venin. Toate acestea sunt unele dintre formele cele mai respingătoare a indignității."

De dorit este să ne aflăm, indiferent că vorbim de regulile stării de urgență/alertă, de alegeri, de perspectiva asupra toleranței, educației, spiritualității etc, în barca celor care combină demnitatea și respectul de sine, intransigența față de compromis cu răbdarea. "Forma pe care o ia, din perspectiva demnității, dreapta judecată de sine este respectul de sine, care este sentimentul corect și nonemfatic al valorii personale, ca om generic și ca ins, și, implicit, al utilității acestei valori, convingerea neclintită a individului autonom că lucrurile în care crede și la care aspiră sunt legitime și merită să fie duse la bunul lor capăt. Cele mai notabile virtuți pragmatice ale omului autonom sunt răbdarea și intransigența. Răbdarea, înțeleasă și ca lipsă de precipitare, și capacitatea de a suferi fără a te grăbi să deznădăjduiești sau să te dai bătut. Deci, capacitatea de  a dura și cea de a îndura. Intransigența, adică voința și putința de a nu face compromisuri, de a nu te lăsa abătut din drum, de a nu-ți face libertatea și demnitatea negociabile. Virtutea aceasta mai poate fi percepută și ca indisponibilitate la domesticire și dresaj. Cioran spunea: "De-am putea să ne facem de neuimilit!"

În încheiere, un îndemn al Pr. Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna:

"Aș vrea și vă îndemn pe toți, și monahi, și dumneavoastră credincioșii, să cugetăm cu toții la tot ceea ce se întâmplă în omenire în aceste zile. Ne-am îndoit și ne îndoim de puterea lui Hristos. De aceea parcă ne afundăm și tot ne afundăm. Și se creează distanțe sufletești între noi. Se creează distanța aceasta care nu trebuie să fie. Și cresc neîncrederea, suspiciunea, bănuiala și toate celelalte. Ce-avem de făcut? Nimic altceva decât ceea ce a făcut Petru. Să ne aruncăm în brațele lui Hristos. Cu încredere că el ne va prinde și ne va ține! Precum un prunc care se învață să meargă și întinde mâinile către tata sau mama, și acesta îi întinde brațele și el imediat se agață de brațele tatei și ale mamei, cam așa trebuie să fim și noi în toată această perioadă, în această nebunie prin care trecem. Căci e o nebunie. Trebuie să ne agățăm pe deplin de Hristos și cred că El va pune capăt. Să ne încredem în puterea Lui, în purtarea Lui de grijă, căci cred că astăzi, în aceste zile, Hristos – și noi, pe drept, ar trebui să fim mustrați de El, spunându-ne Puțin credincioșilor, pentru ce vă îndoiți de puterea Mea? Căci El, Hristos, pe cine nu a vindecat? Pe cine nu a izbăvit? Avem în mijlocul nostru atâtea icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Alergat-am către Ea ca la o Maică? Alergat-am la Ea cu acea încredere de fiu adevărat? Întrebări pe care să ni le punem și să le căutăm răspunsul, să ni-l dăm fiecare dintre noi." – la Duminica potolirii furtunii 2020