Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 64

Unele consideraţii privind vechiul drept românesc

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: drept romanesc; istoria dreptului; Marius Andreescu;

 

I. Scurtă pledoarie pentru actualitatea şi importanţa istoriei dreptului românesc.

În evoluţia contemporană a ştiinţelor se constată şi o tendinţă spre istorism şi istoricitate. Mai toate ştiinţele într-o formă sau alta şi-au conceput propria lor istorie. Există o istorie a filosofiei, a logicii, a artelor, a fizicii ş.a.m.d. Această realitate ştiinţifică denotă faptul că istoria nu poate fi redusă numai la desfăşurarea evenimentelor cu caracter social şi politic în funcţie de criteriul temporar. Istoria ca ştiinţă are evident o dimensiune complexă reliefată şi prin diferitele ramuri ale sale, prin tendinţa firească a disciplinelor ştiinţifice de a-şi legitima existenţa pe însăşi evoluţia lor. Acest fapt exprimă legătura dialectică dintre continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea cunoaşterii umane, în general în evoluţia spiritului omenesc.

            Istoria diferitelor discipline ştiinţifice reprezintă astfel nu numai un fapt de cunoaştere, dar şi o necesitate ontologică pentru a concepe formele concrete de cunoaştere în dialectica lor, altfel spus, prezentul cercetării ştiinţifice, şi realitatea ontologică a creaţiei umane se întemeiază pe trecutul acestora în condiţiile în care este vizat viitorul.

            O astfel de raţiune a stat şi stă la baza apariţiei şi dezvoltării istoriei dreptului în general dar şi a istoriei dreptului românesc ca discipline ştiinţifice şi implicit forme concrete de cunoaştere şi construcţie juridică. Nu dorim să aprofundăm problematica extrem de interesantă a formării şi evoluţiei istoriei dreptului ca disciplină ştiinţifică distinctă, dar dorim să subliniem necesitatea unei abordări din perspectivă istorică a fenomenului juridic, pentru că numai în acest mod se poate înţelege esenţa dreptului, exprimată de dialectica sa în plan istoric. Fenomenul istoric în domeniul ştiinţelor juridice este concretizat şi de formarea unei interpretări istoriciste a dreptului de diferitele şcoli şi curente care s-au manifestat de-a lungul timpului.

            Un alt argument pentru importanţa şi actualitatea istoriei dreptului îl reprezintă însăşi modul de construcţie şi legitimitatea normelor juridice. Abordările în spiritul pragmatismului şi utilitarismului juridic tind să explice sistemul normativ numai prin voinţa politică a legiuitorului sau prin scopul urmărit. Realitatea juridică este mult mai complexă şi nu poate fi redusă exclusiv la interpretările praxiologice ale dreptului. Normele juridice au un conţinut complex şi o determinare complexă, regăsite printre altele în însăşi evoluţia fenomenului juridic. Pragmatismul juridic poate evidenţia cel mult elementul de discontinuitate în evoluţia fenomenului juridic dar nu şi continuitatea acestuia care este un element component al însăşi legitimităţii dreptului unui popor într-un moment istoric determinat.

            În această succintă pledoarie este necesar să subliniem şi un alt aspect. Fiinţa unei naţiuni şi a organizării sale statale este exprimată în primul rând în planul cunoaşterii istoriei sale. Istoria unui stat are evident un caracter unitar şi nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înţelegerea corespunzătoare a realităţilor istorice în plan social şi politic ale unui stat este condiţionată şi de surprinderea evoluţiei fenomenului juridic. Statul în evoluţia sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci şi prin formele juridice determinate de elementele economice şi politice dar care exprimă în acelaşi timp aceste realităţi. Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conştiinţa existenţei statului în progresul acesteia întru libertate.

            În acest context şi în România, mai ales în perioada interbelică s-a format şi dezvoltat o adevărată şcoală a istoriei dreptului românesc, a cărui conţinut şi importanţă nu este încă în suficientă măsură afirmată de ştiinţele juridice contemporane. Autori precum : academician Andrei Rădulescu, profesorii Valentin Georgescu, George Fotino, Paul Gogeanu, Ioan Firoiu, Emil Cernea, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Ioan Ceterchi şi alţii, au adus o contribuţie deosebit de importantă la înţelegerea fenomenului istoric al dreptului românesc şi implicit la fundamentarea şcolii româneşti de istorie a dreptului.

            Efortul ştiinţific al unor asemenea personalităţi s-a orientat şi în direcţia explicării ştiinţifice a individualităţii poporului şi statului român de-a lungul istoriei sale inclusiv în plan juridic. Istoriei dreptului românesc demonstrează existenţa statului românesc ca entitate şi subiect distinct în diverse perioade istorice, oricât de puternice au fost vicisitudinile sau dominaţiile la care acesta a fost supus. Realitatea incontestabilă a existenţei unui drept românesc în toate epocile istorice reprezintă un argument important al autonomiei existenţiale şi chiar statale a poporului român. Existenţa unor reguli juridic cutumiare cu caracter sistemic menţinute timp de sute de ani, unele existente şi în prezent reprezintă numai unul din numeroasele aspecte care evocă prin intermediul istoriei dreptului individualitatea şi permanenţa istorică a poporului român pe acest teritoriu, dar şi în statele învecinate.

            Este regretabil că în prezent preocupările ştiinţifice pentru dezvoltarea disciplinei istoriei dreptului românesc au scăzut în mod considerabil. La facultăţile de drept, de mai mult timp nu mai este inclusă în programă disciplina„Istoria generală a dreptului” iar timpul alocat pentru predarea „Istoriei statului şi dreptului românesc” s-a redus în mod considerabil, această din urmă disciplină având un caracter auxiliar în planul de învăţământ. La fel de regretabil este şi lipsa unor programe ştiinţifice de anvergură privind cercetarea şi înţelegerea instituţiilor dreptului românesc de-a lungul evoluţiei lor istorice. Există tendinţa de a reduce dreptul numai la dimensiunea normativă actuală în contextul unei preocupări mult prea accentuate pentru fenomenul globalizării juridice şi chiar subordonării sistemului juridic românesc, altor sisteme , cum este cel al Uniunii Europene. Dorim să amintim că nu numai individualitatea dar chiar fiinţa statului şi dreptului unui popor, chiar esenţa existenţială a naţiunii au legitimitate numai dacă există fundamente istorice solide care să justifice prezentul şi să permită deschiderea spre viitor în direcţia nu a unei simple integrări în alte realităţi sau sisteme sociale, juridice ori politice, ci prin păstrarea, afirmarea individualităţii ca sistem statal şi juridic independent şi coerent.

            În acest context, încercăm în cele ce urmează să prezentăm unele din vechile instituţii şi izvoare ale dreptului românesc pentru a aduce în acest fel un modest argument la ideea continuităţii juridice a statului român, mai ales în perioadele în care fiinţa statală a poporului român era ameninţată sau chiar pusă la îndoială.

 

II. Jus Valachicum

Acest termen desemnează dreptul românesc ( valah) sau dreptul românilor (valahilor) al cărui conţinut a fost sistemul de reglementare obişnuielnică, de obşte existent îndeosebi în Ţara Românească şi Moldova dar şi în Transilvania, precum şi în statele vecine în care existau comunităţi româneşti. Noţiunea de „ Jus Valachicum” este regăsită în documentele feudale străine şi se referă la sistemul de cutume ( dreptul românilor ) pe care statul feudal străin, în faza lui de treptată consolidare l-a receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populaţii româneşti (valahe), băştinaşă sau durabil stabilită pe un intens teritoriu. Acest sistem juridic, a fost o formă de organizare particulară, impusă de treapta de dezvoltare a statului respectiv şi de puternicele tendinţe de autonomie a aşezărilor valahe. Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat, în cursul receptării cutumiare sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi obiceiuri noi menite să-i asigure o netă funcţiune feudală.

         Dorim să subliniem că acest sistem juridic, acolo unde a putut avea o dezvoltare organică neîntreruptă, spre un feudalism românesc, a constituit, sub o altă denumire şi cu adânci transformări, o treaptă de trecere spre dreptul feudal (legea ţării, obiceiul pământului), al fiecăruia din cele două state româneşti, respectiv Ţara Românească şi Moldova.

      Expresia de „ Jus Valachicum” este rezultatul unei îndelungate dezvoltări în plan istoric. Atât românii autohtoni din Transilvania, de la cristalizarea lor etnică, precum şi populaţia aflată în Halici şi sudul Poloniei, începând cu sfârşitul secolului al XII-lea au trăit după ,vechile lor obiceiuri, chiar înaintea consfinţirii formale a regimului de Jus Valachicum.

       Termenul de „ valah” care apare în sintagma mai sus menţionată este de regulă în studiile de specialitate cu referire la elementele unei populaţii române, respectiv străromâne sau la poporul unui stat român organizat.

       În Moldova o expresie asemănătoare cu aceea de Jus Valachicum o întâlnim în documente din secolul al XV-lea. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1445 Ştefan al II-lea decide ca un rob tătar, în caz de iertare de robie să trăiască „ după legea valahă ( românească), iar nimeni să nu îndrăznească să-i amintească de robie şi să nu-l poată lua”. Într-un alt document emis de Ştefan cel Mare la data de 8 februarie 1470 se aminteşte de un tătar dezrobit care urma să trăiască „ aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi valahii (românii) după legea lor valahă românească.

            În Ţara Românească „ legea valahă” este menţionată în documentul din 4 februarie 1629 aparţinând lui Gavril Moghilă şi într-un alt document emis la data de 26 martie 1623 de Matei Basarab.          

            Documentele mai sus menţionate, în special cele din Moldova, relevă faptul că „legea valahă” este legea oamenilor liberi (nerobi), fără însă ca termenul de „valah”să se refere la toată populaţia liberă a ţării.  Un dezrobit, de altfel, nici nu ar fi putut fi supus legii boierilor, de pildă. Un document al lui Ştefan cel Mare din anul 1481 demonstrează că „valahii” din punct de vedere juridic erau treapta de jos a populaţiei spre deosebire de boierii şi cneji.

            În cele două ţări române au existat de la început sau vor apărea cu vremea, unele reglementări particulare în raport cu criteriul personal sau material, sau chiar teritorial, denumite şi afirmate ca atare: legea românilor ( acolo unde se poate admite sigur că se limita la „vecini” ; legea robilor ( a tătarilor); legea sau pravila bisericii. În alte cazuri, fără o expresie tehnică, regula de drept în sistemul cutumiar era înfăţişată ca privind un drept al cnejilor, târgoveţilor sau boierilor.

            În cadrul statului feudal ungar, liniile generale de dezvoltare ale lui „jus Valachicum” are unele particularităţi. Astfel, din documente emise în secolele XV şi XVI, rezultă că sistemul de drept cutumiar cu această denumire era specific organizării şi vieţuirii populaţiei româneşti, deosebită de populaţia maghiară şi avea ca obiect inclusiv probleme specifice proprietăţii, folosirii păşunilor, răscumpărării animalelor, respectarea termenelor stabilite şi reguli de soluţionare a pricinilor. Documentele ungare subliniază faptul că deşi acest sistem juridic era recunoscut el nu are „putinţa de a face ceva împotriva statutelor generale şi decretelor acestui regat al Ungariei”. În statul feudal ungar regimul juridic „Jus Valachicum” aplicabil populaţiei române autohtone s-a menţinut câtă vreme interesele de populare a ţării şi a domeniilor feudale, de apărare a cetăţilor şi frontierelor, impuneau respectarea lui. Mai trebuie amintit şi faptul că populaţia românească din Transilvania şi-a apărat cu dârzenie acest regim juridic care îi fundamenta şi identitatea naţională. Se poate spune că vârfurile înstărite ale populaţiei româneşti din Transilvania, inclusiv voievozii şi cnejii au susţinut în mare măsură perpetuarea regimului juridic de „Jus Valachicum”. În perioada istorică amintită numai o mică parte din nobilii români vor trece de partea clasei dominante intrând, prin înnobilare şi convertire la catolicism în rândurile nobilimii maghiare.

            Spaţiul nu ne permite să intrăm în amânunte însă noţiunea de drept românesc se regăseşte în secolele XII-XIV, ca sistem cutumiar de norme juridice, la aşezările valahe din Serbia, Croaţia sau Polonia.

            Realităţile şi importanţa acestui sistem juridic ce a caracterizat poporul român în perioada formării sale şi a contribuit la menţinerea fiinţei naţionale a românilor în Transilvania şi alte state sunt puţin cercetate şi cunoscute şi de aceea se impune un efort coerent de investigare a documentelor din perioada istorică amintită ce sunt în măsură să releve forma şi conţinutul sistemului juridic de norme cutumiare „Jus Valachicum”.

      Se cuvine totuşi să amintit câteva aspecte ale obiectului de reglementare specific acestui vechi drept românesc : caracterul proprietăţii reale a turmelor, păşunilor şi produselor pastorale, atât în păstoritul sedentar, cât şi în păstoritul transhumant; relaţiile sociale promovate de păstoritul sedentar şi cele promovate de păstoritul transhumant; organizarea ierarhică piramidală a satului devălmaş ; reguli aplicabile pentru soluţionarea diferitelor pricini specifice unei existenţe devălmaşe.

 

III. Câteva izvoare scrise ale dreptului românesc feudal

            În orânduirea feudală au existat în ţările române două izvoare formale : cutuma şi legea. Din cauza dezvoltării sociale lente dreptul a avut mai mult forma cutumiară. La început legile erau rare, ele devin mai numeroase în perioada de destrămare a feudalismului.

            În Transilvania au existat şi s-au aplicat trei forme de drept, acestea formând sistemul unitar al dreptului statului feudal. Exista în primul rând un drept cutumiar românesc, cu străvechi rădăcini în perioada prefeudală şi cu reminiscenţe şi mai vechi din perioadele dacă şi romană. Totodată, exista şi „ dreptul populaţiei maghiare” un drept feudal cu reminiscente tribale, în cea mai mare măsură identic cu dreptul cutumiar din Ungaria. a treia formă era „dreptul populaţiei săseşti”, în majoritatea sa un drept orăşenesc care a suferit cu timpul o puternică influenţă a dreptului român.

            De menţionat că în perioada feudală termenul de „ drept” desemnează nu atât legea nescrisă, cutuma, ci mai ales echitatea sau morala feudală a timpului. În acest context istoric există şi izvoare scrise ale dreptului al căror conţinut continuă într-o formă sau alta vechiul drept obişnuielnic românesc.

            S-a susţinut de unii cercetători că prima pravilă scrisă ar fi cea întocmită pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dimitrie Cantemir arată că acest domn „ primind coroana regală de la Împăratul Constantinopolului a luat şi legile grecilor care erau cuprinse în Basilicale şi, făcând un extras din aceste vaste volume a introdus acest drept de care acum se foloseşte Moldova. Este însă puţin probabil ca Basilicalele care încetaseră încă din secolul al XIV-lea să mai fie aplicate în Bizanţ, să fi fost aduse aspre aplicare în Moldova după 1400.

            Primele legiuiri în româneşte sunt „ Pravila de ispravă” şi „ Pravila din Codex”. Prima legiure tipărită în româneşte a fost nomocanonul lui Ivan Pustnicul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, din care s-au găsit fragmente în „ Pravila lui Coresi”. În 1640 Matei Basarab tipăreşte la Govora o legiuire intitulată „ Pravila mică” cuprinzând : reguli privitoare la împărţirea moştenirii, respectul păstrat de copii adoptivi şi neadoptivi faţă de părinţii lor, piedicile la căsătorie, înfrăţirea bisericească, sancţionarea unor infracţiuni şi altele.

            O altă pravilă tipărită este aceea de la Iaşi intitulată „ Şapte taine ale bisericii” din anul 1644. Autorul adaugă la fiecare taină extrase juridice scoase din legislaţia bizantină şi canonică. Această pravilă a fost tradusă în limba slovenă de către Mitropolitul Varlaam

            În anul 1646 domnul Moldovei – Vasile Lupu scoate „ Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită la Iaşi la Mânăstirea Trei Ierarhi. Această pravilă este prima legiuire laică oficială română investită cu autoritate legală. Din prefaţa pravilei rezultă că au fost extrase din scrierile latine şi cele greceşti percepte juridice care au fost aplicate specificului românesc al vremii.

În 1652 din porunca lui Matei Basarab se tipăreşte „Pravila cea mare sau Îndreptarea legii”. Cartea românească de învăţătură a Voievodului Vasile Lupu şi Pravila cea mare au acelaşi conţinut. Documentele cuprind reguli juridice cu privire la organizarea de stat, organizarea militară şi fiscală, dregătoriile locale şi centrale, organizarea judecătorească şi procedura de judecată, statutul persoanelor, inclusiv relaţiile de familie şi rudenie, dreptul de proprietate şi moştenire, precum şi dispoziţii cu privire la transmiterea bunurilor şi diferitelor forme de contracte. Nu în ultimul rând există reguli ce reglementează procedura de judecată.

Legiuirile feudale din Ţara Românească şi Moldova au fost inspirate de documentele Bizanțului medieval. De altfel, în ţările române, pe lângă dreptul cutumiar şi dreptul scris s-au aplicat în anumite situaţii unele legiuiri bizantine în special „Bazilicalele” şi anumite texte din „Digeste”.

Izvoarele scrise ale dreptului feudal românesc a avut rolul de a consolida statul feudal şi de a păstra vechile reguli judiciare ale obştilor. În documentele mai sus amintite se regăsesc instituţii specifice dreptul nescris, cum ar fi „ Legea Talionului” sau posibilitatea de a recurge la o justiţie privată. Mult mai importante sunt reglementările care vizează proprietatea, dreptul de proprietate, în special referitor la obştile săteşti şi relaţiile de rudenie.

Pornind de la interpretarea şi utilizarea tradiţională a noţiunii de „drept” ca fiind echitatea, trebuie să amintim şi opera Voievodului Neagoe Basarab, ctitor al Bisericii Monument din Curtea de Argeş. Ne referim la una din cele mai vechi capodopere ale literaturii, dar şi a dreptului feudal „ Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, creată în anii 1513 – 1521. În această monumentală operă, încă puţin valorificată se regăsesc nu numai principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moştenirea adevăratelor valori cele spirituale, dar şi principii de guvernare politică a statului, principii cu caracter juridic privind relaţiile de familie sau relaţiile de rudenie. Prin urmare, putem considera această operă atât un izvor deosebit de important al literaturii vechi româneşti, dar şi al vechiului drept românesc.

Această modestă incursiune în realităţile şi valorile dreptului feudal românesc se doreşte a fi o invitaţie pentru a reconsidera importanţa istoriei dreptului românesc atât ca disciplină ştiinţifică, dar şi ca parte componentă a sistemului unitar al dreptului şi care necesită o redescoperire printr-o atentă şi aprofundată cercetare.

 

B I B L I O G R A F I E
 
- Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, vol.I-III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980.
- Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, 1970.
- George Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, 1972.
- Nicolae Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, Ed. Academiei, 1971.
- Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1976.
- Ion Firoiu, Istoria dreptului românesc, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978.
- Cartea românească de învăţătură, Ed. Academiei Române, 1971.
22-06-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu