Satul românesc

        Toţi am dori să vedem un colţ de Rai, chiar aici, pe pământ. Odată cu înaintarea în vârstă, îl căutăm cu asiduitate şi nu-l găsim. Cu atât mai mult cei care locuim în oraşe avem puţine speranţe de a trăi o astfel de clipă. Şi totuşi, după o vizită la ţară, am ajuns la concluzia că un sat românesc, îmbrăcat în veşminte de primăvară, îţi dă acea linişte despre care noi, oamenii, am fi tentaţi să credem că nu o vom întâlni aici, pe pământ.

        M-am întrebat de  ce satul este curat şi nu afli pe uliţele sale, vulgaritatea şi artificialitatea din cartierele oraşelor?  N-am ştiut răspunde. Poate că acolo, dimineaţa, plantele plâng şi astfel purifică locul de păcatele noastre. Sau pacea unui lan de grâu ce înfruntă dogoarea soarelui de amiază, eu cred că se transferă şi sufletului nostru. Sau credinţa unei păsări ce şi-a clădit cuibul şi îl părăseşte fără teamă, pentru a aduce hrană puilor, este, şi acesta, un semn că satul este neclintit în coordonatele Creaţiei Domnului. Acolo, în sat, nu pătrunde postmodernismul şi corupţia oraşului ca să-i strice frumuseţea. Imaginea satului e ancestrală, aşa cum a făcut-o Domnul.

       Aş ruga profesorii să îşi ducă elevii de gimnaziu,  să vadă ţăranii, şi atunci, vor înţelege de unde vin şi care este izvorul poporului român. Acolo, toate se nasc, cresc şi apoi se pregătesc cu demnitate, pentru sosirea sfârşitului. Fiinţele satului acceptă micşorarea ca pe o hrană duhovnicească. Pentru ele, mistuirea întru fiinţă reprezintă drumul spre cer şi sunt conştiente că primirea, cu bucurie, a necazurilor şi a suferinţei este singura fereastră prin care Domnul nostru Iisus Hristos pătrunde în suflete.

       Privind un ogor semănat cu grâu, avem o mică şansă să înţelegem că, numai prin moarte, omul ajunge la ÎNVIERE. Dacă bobul de grâu este nevoit să moară, să putrezească, pentru a avea loc germinaţia, adică începutul învierii, încolţirea şi apoi răsărirea plantei până la seceriş şi, aici, minunea şi mai mare, astfel încât, dintr-un singur bob, se vor culege  mai multe. Am numărat boabele de grâu de pe patru spice şi, la toate, am găsit câte treizeci şi trei. E clar, pentru mine, că intrarea în orice sat românesc este echivalentă  cu intrarea în veşnicie.

       Imaginea ţăranului îţi creează certitudinea că este purtător de Dumnezeu. Am fost în sat şi după puţin timp am simţit că localitatea însăşi e o Biserică  înconjurată de pace şi linişte. De pe deal, acolo unde e Templul Domnului, o Lumină albă radiază în toate direcţiile, cuprinzând satul într-o  îmbrăţişare de mamă iubitoare. Niciodată răul nu va cuceri satul românesc. Chiar dacă noi vom abandona Tradiţia Sfântă, dar mormintele nu o vor face. Şi nici Biserica ce se înalţă în satele româneşti nu o va birui nicio forţă şi niciun viciu, fiindcă sus, are Crucea care învie totul, inclusiv firea noastră căzută.

       Deşi oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, satul românesc a preferat umilinţa şi sărăcia reuşind, cumva, să biruie în lupta cu efemeritatea materiei. Să nu uităm că Domnul lucrează, în lume, şi prin oamenii necredincioşi. Astfel că numai prin multă suferinţă se va reorienta spiritual lumea. Ţăranul român nu fuge de Cruce. Dimpotrivă, o caută şi când o află, sufletul îi devine o rază de credinţă şi de iubire. Pentru că numai jugul Crucii va aduce peste noi splendorile Luminii.