Pădurea Pojorâta

În satele loviștene sunt povești peste care s-a așternut uitarea. Altădată, în comunitățile de munte poveștile erau vii. Purtau în ele dimensiunea spirituală a locului. Țineau oamenii în rânduială, apropiindu-i unii de alții... O astfel de poveste mi-a atras atenția cu ceva timp în urmă, stând de vorbă mama mea. Cu Aurica Talpoș din Titești-Vâlcea. Mi s-a părut că povestea asta, venind din anii copilăriei sale, are în ea ceva de basm! Un farmec aparte, desprins parcă dintr-o altă lume...  O lume cu alte rigori, cu alte rânduieli decât cele pe care le știm noi, astăzi. O poveste adevărată, însă, care m-a fascinat nu pentru firul poveștii, în sine, ci mai ales pentru farmecul graiului local, autentic, folosit de mama în relatarea sa. De abundența de toponime auzite, care m-au dus cu gândul, mai apoi, la anii copilăriei mele. La anii aceia în care... „fiind băiet, păduri cutreieram”! Vorba  poetului Mihai Eminescu!

            „Aveam pământ „La Râu”, lângă Topolog, îmi spunea mama... Tăticu avea acolo pământ de la taică-său, că  tata mare a fost din Podeni. Avea pământ acolo, în două locuri: „În Gol” și „În Luncă”, aici, mai sus. Eram mică, nemăritată. Și ne duceam, atunci... Doamne! Plecam la coasă!  Plecau oamenii de seara, să fie dimineața acolo, să cosească iarba. Noi ne duceam cu mâncare la oameni, acolo „La Râu”. Luam mâncarea în desagă... și plecam de-acasă, în viul nopții! Și  ne-am dus acolo, o dată, cu nea Dinu din Greblești (Dinu Văduva-n.a.), cu Dinu Mardale, soțul Marioarei lu' Mardale și cu tăticu (Gheorghe Lupu-n.a.)...

Gheorghe Lupu

            Bărbații mergeau la coasă, acolo. Eu și cu soră-mea, Oara, ne-am dus la polog, să risipim fânul, să-l uscăm. Luam mâncarea cu noi, în desagi. Mi-aduc aminte că aveam la noi porumbi fierți, aveam... mâncare  de-asta, de care se ducea atunci, la câmp. Am dormit noaptea acolo, în fân, că nu am gătat pologul. A trebuit să rămânem peste noapte acolo, că nu puteai veni cu una, cu două, de la Topolog până acasă... Să vii noaptea, să pleci înapoi dimineața, te-apuca amiaza! Și acolo erau numai târle de oi! Era unul Ion, din Podeni, care-o ținea pe Floarea, soră cu Aurel Lăftărache. Floarea Lăftărache, din Titești!  Aveau acolo, la Podeni, în hotar cu noi, o târlă de oi. Acolo aveau porci, aveau și ei păsări... Toată vara stăteau acolo la târlă, cu oile. Nu coborau în sat! Și am pus desagii cu mâncare cumpăniți așa, peste gard... Peste gardul țarcului clăilor de fân. Când ne-am trezit noi, dimineața, ne-am pomenit că desagii nu mai erau acolo unde-i lăsasem seara! Au venit porcii lui Ion, de-acolea, și ne-au târât desagii cu mâncare de pe gard. Ni i-au dus ceva mai jos, în pârău,... Ne-au lăsat fără mâncare! N-am mai găsit mare lucru în desagi!

            Acolo în zonă, avea unul, Pașavel, mult pământ.  Avea pământ din Cordoaia, până-n Gruiu' Lupului... Cu păduri, cu teren agricol, cultivat. Totul era numai al lui Pașavel! Erau considerați burghezi, pe vremea aceea! Acolo avea grădini în care puneau varză, puneau napi, puneau cartofi... fiindcă stăteau la târlă cu oamenii lui, cu oile lui... Și Ion ăsta, al Floarii lu' Lăftărache, s-a dus în noaptea aia și a furat niște varză și niște napi din grădina lui Pașavel, să le dea și el de mâncare la porci.

            De dimineață, dis de dimineață, ne-am pomenit cu Pașavel acolo... Era cu doi băieți de-ai lui, de-ai lu' Alexe al Popii... Și veneau spre noi... Veneau cu un  toporaș în mână! Ne-am speriat, văzându-i! Dar ei s-au dus direct la Ion, la bordei. C-avea Ion un bordei făcut acolo, așa, din lemne, ca o copița, învelit cu fân, cu paie... Acolo, pe lemnele alea, avea el agățate căldări și tot felul de lucruri de care avea nevoie. Când i-a văzut pe ăștia că vin către bordeiul lui, Ion s-a temut de ce-l caută și a fugit în pârău, săracul! A vrut să se ascundă de ei... S-au dus ăștia doi, ai lu Pașavel, după el. Mă, l-au prins și l-au bătut cu muchia toporului, să-l lase lat! L-au luat apoi pe Ion, în spinare, unul de cap, celălalt de picioare, ca pe un lemn și-au trecut cu el pe lângă bordei... Ion, săracul, încercând să scape, s-a agățat de-un par care era proptit acolo, de bordei... Trăgând parul după el, Ion a dărâmat bordeiul, trântindu-l în focul care era aprins înăuntru. La dărâmat cu totul!... Cu cojoace, cu căldări, cu toate alea! Și s-a aprins bordeiul!  Floarea, nevastă-sa, era acolo, ascunsă în bordei. Pe Ion l-au luat și l-au dus la ei, la moșie. Biata Floarea, a ieșit degrabă din bordei și jelindu-se, scotea cu furca cojoacele din foc. Se jelea într-una, săraca, zicând:

„Ti-am spus eu ție, Ioane/ Că ți s-a făcut de cap/ Că prea mă băteai...că prea mă băteai!...”

            Pe Ion l-au  luat ăștia la moșia lor și au clădit cu el trei clăi de fân, până asupra serii. L-au pus la treabă și la urmă i-au  dat și lui o spinare de pari rămași de la clăditul clăilor, să vină cu ei la târlă, să-și facă și el copițele. Asta a fost pedeapsa primită de Ion pentru napii și varza aia, furate:  l-au bătut zdravăn și el i-a clădit, toată ziua, clăile de fân lui  Pașavel.

Mi-aduc aminte că Floarea asta avea pământ și în Scăuiel, de la Lăftărăchești. Acolo unde avea și tăticu un pogon de pământ... Și veneau, Ion cu Floarea, de coseau iarba în Scăuiel... Cărau fânul cu maldărul, până în Podeni. Făceau maldăre cu furca și cărau maldăr după maldăr cu spinarea, din Scăuiel, de desupra Cucoiului, până în Podeni. Erau amărâți! Stăteau toată vara pe-acolo, pe la oi...

            Când veneam de la fân, mi-amintesc că plecam de-acolo după ce asfințea soarele și treceam prin pădurea Pojorâta... Acolo era o poiană, cât vedeai cu ochii!... Numai livezi! De deasupra Podenilor, de-acolo, după ce treceai  Pădurea Pojorâta, erau numai livezi, și livezi, și livezi... Ale Mlăcenilor, ale Podenilor, ale Bratoveștilor, ale Titeștilor... Numai câmp! Și când  intrai în Pădurea Pojorâta, nu vedeai la  doi pași! Nu vedeai pe unde să mergi! Boii mergeu înainte, înjugați la car, și noi mergeam numai după urma boilor, până ieșeam din Pădurea Pojorâta. Ajungeam acasă după miezul nopții! Când se ducea tăticu de căra fânul de-acolo,  plecau cu carele de la trei noaptea și veneau, iar, noaptea. Că de-aia, până la urmă, când nu  a mai putut să vadă de locul ăla, tăticu l-a vândut...”  (Aurica Talpoș)

            Povestea mamei mele legată de Pădurea Pojorâta, mi-a revenit în minte atunci când un alt sătean, Ilie Păun, mi-a relatat altă poveste auzită de la tatăl său, Ilie Păun-Burcea, un autentic rapsod și lăutar loviștean.

            „Pașavel din Podeni, îmi spunea Ilie Păun, era nașul de botez al lu' tata ăl bătrân. Al bunicului meu! Ăla care a luptat în Războiul pentru Independență de la 1877 și a avut un picior de lemn. Fiind finul lor, după ce tata a învățat să cânte la vioară, ai lu' Pașavel îl chemau să le cânte cu vioara pe la sindrofii. Tata nu mergea singur acolo! Mergeau împreună, cu ceilalți băieți din Titești, cu care cânta în echipă. Adică, cu Petrică Daragiu, cu Petrică Brănescu, cu Râmboacă de la Câineni și mai era cu ei unul din Boișoara, care cânta cu țambalul... Unul Duroi, dacă-mi aduc bine aminte...

Cei care se duceau sau veneau atunci din Podeni, nu foloseau drumul bătut, pe la Spinu, care era mai lung. Treceau dealul direct, pe la Scăuiel, prin Pădurea Pojorâta. Era pădure multă, atunci, pe părțile alea!

            Era, atunci, într-o iarnă... Venind noaptea de la Podeni, spre casă, pe la patru dimineața s-au întâlnit cu o haită de lupi prin pădure. Lupii nu s-au speriat de ei, chiar dacă ei aveau feștile aprinse... Au început ei să strige, făcând gălăgie! Fiind panicați, tata s-a gândit să le cânte lupilor la vioară! Le-a cântat din Bethoven, le-a cântat din Johann Strauss... Și lupii s-au retras! Au putut să treacă de ei, mergând mai departe. Sigur, tata era un om cu ceva școală, care mai citise câte ceva și atunci când povestea, era capabil să-și nuanțeze un pic poveștile, încărcând-le cu suspans! Avea darul acesta, dat de Dumnezeu... Dar povestea asta a  lui, era bazată pe o întâmplare reală pentru că i-au fost martori, atunci, cei din echipa cu care plecase să-i cânte la ai lu' Pașavel, la sindrofie”.