Satul, dimensiune a tezaurului neamului romanesc

Înainte de încerca să articulez un mod de înviere a principiilor ordonatoare a vieții satului, din perspectivă personală, cred că este extrem de important să integrăm satul în dimensiunea complexă a schimbărilor petrecute de-a lungul timpului. Pentru a duce la bun sfârșit acest demers, mă voi referi la sat la modul ideal, jalonând printre valorile sale fundamentale.

Dintru început, trebuie ținut cont de faptul că satul, prin sine însuși, nu poate exprima o realitate obiectivă. Acest concept prinde contur numai atunci când exprimăm satul ca o realitate a comunității țăranilor autentici. Plecând de la acest aspect, mă voi limita, în cadrul acestui articol, la a sublinia doar faptul că țăranul autentic a fost plugar și păstor, circumscris unei vieți extrem de simple, ducându-și traiul cotidian în cadrul nevoilor pământești, cu nădejdea și privirea inimii îndreptate către cer.

Satul trăiește prin comunitate, spre deosebire de urbe care formează o societate. În cadrul satului, personalitățile sunt anonime, necunoscute, integrându-se într-un întreg extrem de bine închegat din punct de vedere al armonizării diverselor concepții și comportamente, acestea găsindu-și împlinirea socială, culturală și duhovnicească în intimitatea profundă a vieții satului. La nivelul satului, natura comunității este de tip organic față de cea a orașului care este una de tip construit, artificială și fără sens comunitar.

Această natură organică presupune și include o elasticitate a paradigmelor individuale de trai, concretizându-se într-o întruchipare a rostului vieții satului sub toate aspectele, fie ele pragmatice sau duhovnicești, nu o dată ele exprimându-se, în mod vădit, într-o simfonie a sensurilor profunde. În acest sens, melosul, jocul, portul, casa, biserica și arta țărănească reflectă toate detaliile precizate mai sus, exteriorizând cele mai intime sentimente și gânduri, precum și impresiile sufletești rezultate în urma legăturii cu natura.

Practic, în interiorul satului, comunitatea se transfigurează, câștigând dimensiunea comuniunii, mai cu seamă că viața satului românesc este legată în mod ființial și profund de Biserică. Toate acestea arată transparența lucrării lui Dumnezeu în și prin valorile fundamentale ale satului. Cu alte cuvinte, existența satului românesc nu a fost posibilă niciodată, în mod autentic, decât în și prin tainele dumnezeiești, trăite în mod curat, cuviincios și jertfelnic.

Satul înțelege viața într-un mod larg, neconstrâns de timpuri și vremuri, raportându-se permanent la vecinicia sufletului omenesc. Această generozitate a sufletului său l-a făcut un catalizator al vieții întregii noastre țări, devenind creuzet al inocenței, înțelepciunii și virtuții, elemente hotărâtoare pe drumul parcurs între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul dat de neamul românesc în istorie, acestei chemări.

În acest moment trebuie să îmi aduc aminte că această realitate a satului românesc nu mai există. În cele ce urmează, mă voi folosi de evaluarea condiției prezente a satului pentru a trece în revistă și câteva cauze care au stat la baza siluirii și mutilării sensurilor sale profunde.

Pe lângă nenorocirea reprezentată de comunism, ca sistem de represiune și nivelare a tuturor valorilor duhovnicești la nivelul minimului acceptat, asupra satului au contribuit falsele reprezentări ale persoanei, care nu a scăpat nici în acest cadru de ideologia neantizării sufletești a omului.

Pe de-o parte, după ieșirea în orizontul libertății post-decembriste a anului 1989, s-a petrecut, pe nesimțite și insinuată după un plan extrem de subtil și riguros, o creștere a nevoilor materiale, creștere continuă, accelerată și fără niciun rost sau temei, în sensul traiului cotidian. Toate aceste false nevoi au condus la o complexitate artificială, desuetă și total dezechilibrantă la nivelul vieții țăranului și, implicit a satului. Acest soi de complexitate nu înseamnă, nici pe departe, adâncime și frumusețe interioară ci înseamnă robirea omului de către elemente exterioare ființei și nevoilor firești, ontologice, devenind un individ robit de materie, în sensul lipsei de măsură.

Pe de altă parte, a avut loc o rafinată manipulare a setei de bine a țăranului român. Această sete de bine a fost siluită, ajungând ca omul să nu mai înțeleagă adâncurile acestui bine ca și lucrare intimă, profundă, la nivelul duhului, a intimității inimii unde omul se poate întâlni cu Stăpânul vieții și lumii sale. În acest sens, nu s-au luat în calcul anumite pericole extrem de perfide, a căror lucrare o putem contempla astăzi, în toate dimensiunile vieții satului. Educația a avut la bază premise greșite de întrecere între oameni, nu de depășire a neputințelor individuale, așa cum ar trebui circumscris sensului pedagogic. Procesul educațional nu a obținut nimic altceva decât o formă de sterilitate sufletească și comunitară care a condus la relativizarea valorilor și, în final, la inversarea acestora.

Nu s-a ținut cont de faptul că viața omului cuprinde și întâlnirea cu urâtul, păcatul, patima, căderea și toată inestetica acestor lucrări extrem de personale. Nu s-a mai raportat viața satului la reperul luptei împotriva acestei inestetici, în planul depășirii tuturor elementelor otăvitoare vieții sufletești, prin transfigurarea acestora în credință, nădejde, înțelepciune și alte virtuți atât de proprii satului demult apus în negura ultimelor decenii. Până și țăranul a înțeles și și-a dorit, cu ardoare, libertatea ca și concept pur social, neînțelegând că unicul sens autentic al acesteia este ruperea lanțurilor care ne leagă de păcat, fără o stare de libertate în Hristos nimic nefiind posibil în planul spiritualizării relațiilor de orice fel, a formelor sau intimităților profunde.

S-a ajuns la o desfigurare a intimității vieții satului, prin siluirea sufletului persoanei, conducându-l într-o stare de nesănătate și slăbiciune cronică, stări ce constituie apanajul unui suflet care nu mai poate crede în Dumnezeu și nu se mai poate raporta la legătura tainică cu natura înconjurătoare. Toate acestea au condus la o condiție extrem de precară a satului, acesta ajungând să trăiască în afara sufletului său. Ca o concluzie a zilelor noastre, neliniștea sufletească a neamului românesc se vede la sat.

Satul nostru nu se mai bucură de o așezare organică, ci se regăsește pe sine însuși într-un puternic proces de metastază duhovnicească, într-o stare de destrămare și sluțire a sufletului său, fără pereche în cursul istoriei noastre zbuciumate.

Civilizația a însemnat crearea mai multor nevoi, iar țăranul a devenit și mai puțin liber. Pentru împodobiri de prisos, a renunțat la adevărata frumusețe, la contemplația sensurilor existențiale, la împlinirea asemănării sale cu Dumnezeu, după har. În acest demers, viața lăuntrică a persoanei a suferit o sărăcire, sub toate aspectele, atrăgând ființa către inutilitate și decorativ exterior. Complexitatea a devenit complicație. Satul, ca și țăranul, au devenit, sub impulsul epocii contemporane, o ființă ce se reclamă a fi complexă. Țăranul, nădejdea redobândirii românității absolute, a devenit formă, fără fond.

Ca o necesitate absolută, întru învierea poporului român, satul trebuie să se reconecteze la valorile ontologice ale neamului românesc după ce, în primă fază, este necesar, în mod extraordinar, să-și conștientizeze căderea din firescul său, precum și neputința de a ieși din această situație printr-o așa-zisă adaptare și acomodare la duhul vremii.

Comportamentul omului față de lucruri, situații, oameni și viață, în general, trebuie spiritualizat. Un neam cu sufletul sănătos și tare nu piere niciodată, ci se reface în urma a orice fel de cădere. Țăranul trebuie să renunțe la balastul său pentru a se întoarce la simplitatea sa de gândire, de viețuire, la asumarea jertfei continue de a pendula între viață și împărăția lui Dumnezeu, spre învierea și înnoirea ethosului românesc, pe temeiurile trăirii hristocentrice.

Avem nevoie de înflorire, de a ne lepăda de zgura adunată pe suflet, de întoarcere la sfânta simplitate a satului. Simplitatea înseamnă a mă mișca în timpul meu, către Dumnezeu, ontologic și sincer, nebiruit de povara păcatului, cu ochii ațintiți numai către Hristos. Simplitatea dă nădejde și împlinire. Ea deschide lumea tainelor atât de accesibilă răsăritului, mai ales în timpul acestui prezent istoric aducător de moarte duhovnicească.