Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestineNr. vizualizari: 640

Biserica in vremuri de rastriste de altadata

Ing. Ion Talpoş
Tags: secte; satul; Biserica;

 

„Veșnicia s-a născut la sat” - spunea Lucian Blaga. Acolo unde timpul se scurge parcă într-un alt ritm decât la oraș, pironit fiind de curățenia sufletească a țăranului român și credința lui nestrămutată în Dumnezeu. De-a lungul veacurilor poporul român s-a aflat mereu în calea viforului, a încercărilor de tot felul, menite să-i zdruncine credința în Biserică. Niciodată însă aceste încercări nu i-au zdrobit-o! Țăranul român, atunci când a fost îngenuncheat de soartă, a găsit de fiecare dată puterea să se ridice și să meargă mai departe!

            M-am născut pe meleaguri loviștene, într-un sat din frumoasa depresiune a Țării Loviștei. În Titești-Vâlcea. Am crescut aici într-o gospodărie de oameni simpli, muncitori, cu suflet mare, curat... Cu credință în Dumnezeu! Am crescut fiind educat să-mi respect comunitatea din care am făcut parte, să-i respect obiceiurile și tradițiile strămoșești, să-i respect obiceiurile creștinești întărite de slujitorii bisericii ortodoxe din sat prin harul lor duhovnicesc. Biserica veche de aici, cu hramul „Sfinților Voievozi Mihail și Gavril”, astăzi monument istoric, a fost clădită cu peste 300 de ani în urmă. A fost o vreme când sătenii se simțeau legați de glie mai mult decât în zilele noastre. O vreme în care țăranii își țineau copiii pe lângă ei, sprijinindu-i să-și întemeieze familii, acolo, în sat. A fost perioada în care numărul membrilor din satul meu natal a crescut, satul înflorind. A fost perioada în care sătenii s-au gândit ca prin efortul lor să-și primenească vechiul lăcaș de cult religios din sat, construind în apropierea acestuia un altul, nou, mai luminos, pentru a le răsplăti enoriașilor credința în biserică, în credința ortodoxă în care părinții, copiii și nepoții lor s-au născut și au fost botezați, rând pe rând...

În legătură cu înverșunarea cu care preotul și sătenii și-au apărat cultul lor religios și credința în biserică, în fața unor încercări vremelnice de convertire a sătenilor la ale culte religioase în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, îmi aduc aminte de o discuție purtată cu ceva timp în urmă cu una dintre enoriașele satului Titești:

Părintele Nicolae Boncea a fost un adevărat paroh! A iubit satul și i-a educat pe tineri în spiritul păstrării identității noastre religioase. Îi lua pe tineri și făcea și școală cu ei meditându-i, gratis, la diferite materii școlare, iar prin discuții legate de religie, le întărea credința în Dumnezeu și Ortodoxie.

Începuseră să umble, atunci, prin Loviștea reprezentanți ai altor culte religioase. Prin Boișoara și mai ales în Găujani, mulți oameni au fost convinși prin mijloace necreștine să renunțe la Ortodoxie și să se „pocăiască”. Și s-au „pocăit”! Preotul Boncea i-a adunat atunci pe săteni în biserică și vorbindu-le despre importanța credinței ortodoxe, în păstrarea identității neamului, a făcut un apel către aceștia îndemnându-i să nu cedeze unor tentații materiale oferite de misionarii care bântuiau atunci zona și să-și păstreze vie credința strămoșească și religia în care au fost născuți și botezați. Mai mult, când un grup de misionari au încercat să intre în sat, preotul, împreună cu un grup numeros de săteni, i-au întâmpinat pe aceștia în Dealul Mlăcii și i-au întors înapoi, amenințându-i cu bătaia!

În satul nostru nu s-a „pocăit” nimeni! Doar că, după ce au venit de pe front, câțiva tineri din sat s-au căsătorit cu fete din Boișoara și Găujani și în felul acesta unele familii s-au amestecat... Celor pocăiți oamenii din sat le spuneau ”barabe”!

            Cum spuneam, preotul Boncea îi medita pe copiii care aveau un intelect ridicat, îndrumându-i să-și continue școala, în funcție de aptitudinile fiecăruia. A fost, practic, o generație de intelectuali care s-au ridicat atunci din sat, fiind îndrumați spre Școala Normală și de către preotul Nicolae Boncea. Mi-i amintesc pe Costel al lu' Rouă, pe Tică al lu' Nae Lungu, care a ajuns profesor, pe Năică Teleabă... Părintele s-a ocupat de educarea populației din sat și pe noi, copiii, ne chema la spovedanie. Nu exista o sărbătoare de Paști, sau Crăciun, să nu ne ducem la spovedit și la împărtășit! Mergeam cu câte un oușor în mână, că nu aveam bani, și-l lăsam preotului, acolo, când ne spovedea... ”     (Adela Teleabă)

Am avut posibilitatea ca, discutând cu mai mulți săteni ajunși la vârsta senectuții, să aflu detalii care mi-au întărit convingerea că oamenii simpli, de la țară, au găsit mereu în Biserică un sprijin real, o alinare a suferințelor lor provocate de pierderile celor dragi, a suferințelor cauzate de lipsurile materiale acute din perioadele marilor conflagrații mondiale care au afectat și satele loviștene... În acest sens, interesantă mi s-a părut o carte poștală din anul 1944, găsită la urmașii familiei învățătorului Mihai Popescu din Titești, provenită de la un slujitor al unei biserici dintr-o zonă îndepărtată a țării, aflată atunci în zona conflictelor militare ale celui de-al doilea război mondial.

   

            11.12.1944

            „Stimata Doamnă,

            Dacă nu v'a scris nimeni până în prezent, despre situația soțului D-voastră de pe front, după fotografie îl asemuesc cu ofițerul văzut de mine în luptele de la Buzighești, jud. Putna, unde în refugiu m'am aflat acolo. În acest caz Vă rog să-mi comunicați dacă soțul și acum nu știți nimic despre el și dacă aveți înștiințare ca apoi să Vă pot istorisi cazul. Cu toată stima, Arhimandrit Glicherie Lovu, Starețul Sf. Schit Sihastru-județul Tecuci, of.(oficiul-n.a.) Nicorești”.

            Credința în Biserică și în Dumnezeu i-a determinat pe sătenii din Titești-Vâlcea, în perioada primului război mondial, să-și riște viața tăinuind ascunderea clopotelor bisericii ortodoxe din sat, îngropate în apropierea bisericii la indemnul preotului și al Primarului de atunci, Dinu M. Rouă.

            Primarul Dinu M. Rouă, al comunei Titești, a fost interogat de către autoritățile germane campate în localitate și prin declarația dată, a garantat cu viața sa și a familiei sale că nu are cunoștință de soarta clopotelor bisericii din sat.

            Iată transcrierea ad-literam a „dovezii”, adică a declarației Primarului Dinu M. Rouă din Titești-Vâlcea, dată atunci autorităților germane din localitate (sursa documentului: profesorul Gogu Vlădescu, din Titești):

„Subsemnatul Dinu M. Rouă locuitor din comuna Titești satul Titești asupra întrebării ce mise face dacă știu ce s'au făcut clopotele bisericii din satul Titești declar următoarele.

            La 10 octombrie am fost pornit din sat cu familia de către autoritățile Române și m'am dus până în comuna Păduroiu jud. Argeș. Clopotele au rămas la biserică împreună cu armatele Române, la 23 Decembrie 916 st.n. am venit din refugiu acasă împreună cu familia și am găsit totul devastat acasă, am venit pe la Biserică am găsit starea cea mai rea. Icoana mare candele și altele absolut distruse. Clopotele lipseau de la această biserică Declar că nu am nici o cunoștință ce s'au făcut clopotele. La 2 Ianuarie st. nou m'au numit primar al comunei Titești și mi s'a dat ordin a cerceta despre clopote. Încă locuitori miau declarat că au fost refugiați din comună și nu știu cine le-au luat și când am venit acasă le-am găsit lipsă. Am fost primar până la 22 Iunie 917 st.n când am dat în primire noului primar și deci nu am nicio cunoștință ce s'au făcut clopotele locuitori afirmă că le-or fi luoat trupele ce au ocupat comuna.

Tot Primar D.M. Rouă

1917 iunie 24 st.n.”

 

            Atunci au fost vremuri mai bune, poate, din punct de vedere al credinței sătenilor în biserică și în dogmele bisericești, decât cele din zilele noastre. Greutățile vieții de zi cu zi dusă în sat, izolarea și depărtarea față de aglomerările urbane îi determină astăzi pe tinerii din satele loviștene să-și îndrepte privirile către orașe, către școli mai bine înzestrate din punct de vedere material, cu dascăli cu mai multă deschidere către nou... Iar odată cu acest pas făcut către „civilizație”, cei mai mulți dintre ei uită de biserică și de rolul acesteia de „stâlp” al credinței ortodoxe strămoșești, în vremuri de răstriște...

24-01-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu