Dorul la romani – atractie irezistibila spre Dumnezeu

“Sfântul Neagoe Basarab – Domn cu atâta dor de frumuseÅ£e cum nu mai avusesem altul înaintea lui…” (Nicolae Iorga)

 

„…Dorul e un cuvânt al inimii numai, ÅŸi nu al gândului…” Constantin Noica

Este sădită în firea omului dorinÅ£a de a idealiza ÅŸi înfrumuseÅ£a persoanele aflate departe, mai ales atunci când întâlnirea cu ele este imposibilă. La români, idealizarea e aureolată de cuvântul dor, “căruia limba românească îi dă un înÅ£eles de necuprins”, după cum exprimă atât de pătrunzător părintele Dumitru Stăniloae. Dorul va rămâne veÅŸnic chiar ÅŸi după unirea cu Dumnezeu. Iată că dorul nu este distrus de moarte ÅŸi nici nu ar avea cum fiindcă dorul e lumina sufletului, este sentimentul nostru de iubire către Dumnezeu. Sufletul omului este însă cuprins cu putere ÅŸi de dorul pentru satul natal, sau dorul de Å£ară, - stare în care se găsesc în vremea noastră milioane de români. Sunt cazuri când  dorul  e necuprins ÅŸi nimic nu poate să umple golul lăsat de persoanele plecate, pe care le iubim… sau de patrie care e departe.

Pot, fraÅ£ii ÅŸi surorile noastre din diasporă să-ÅŸi scoată România din inimă? Sau s-o uite? Åžtim cu toÅ£ii că e o imposibilitate existenÅ£ială a scoate din inimă pe Dumnezeu ÅŸi toate celelalte raÅ£iuni ÅŸi icoane ale CreaÅ£iei. Desigur că atunci când vom trece prin moarte la viaÅ£a de Dincolo, vom uita, sau mai bine zis se vor ÅŸterge,  mare parte din imaginile pământeÅŸti. Până atunci, însă oamenii idealizează pentru a suplini ÅŸi a mai micÅŸora din spaÅ£iul care ne desparte de persoane ÅŸi oameni fără de care e greu să mergem înainte. Prin dor omul înfrumuseÅ£ează ÅŸi trimite gânduri de bunătate invocând divinitatea să ocrotească pe toate acelea care îi lipsesc, fără de care sufletul se usucă, cum aÅŸa de profund se exprimă un personaj din Livada cu viÅŸini a marelui Cehov.

Dorul e precum aerul pentru pulsaÅ£ia vieÅ£ii. Idealizarea însă nu e libertate desăvârÅŸită  ci rămâne tot o închidere în sine. Se poate depăşi ÅŸi atenua „fericirea” ÅŸi suferinÅ£a dorului? Da! Ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae într-o scolie providenÅ£ială din Filocalia 12: „Numai în Dumnezeu omul este el însuÅŸi, căci nu se închide în sine, ci rămâne în legătură cu Cel ce l-a făcut ÅŸi în armonie cu toate”.

Respectând legile firii ÅŸi ale Evangheliei, omul nu intră în criză dacă, spre exemplu, s-a întâmplat să fie părăsit de o fiinţă iubită. Iubirea lui Dumnezeu cu care e în legătură cu sufletul, umple prin rugăciune orice gol care apare în viaÅ£a noastră. Chiar suferinÅ£a aproape paroxistică a mamelor care au lăsat copiii în România ÅŸi au plecat în străinătate, este învinsă ÅŸi depăşită, dacă femeia respectivă e credincioasă ÅŸi nu are legătura frântă cu Dumnezeu.

Monahii din perioada de început a creÅŸtinismului, dar ÅŸi cei din zilele noastre rezolvă această sfâÅŸiere a inimii prin sintagma “ne vom vedea Dincolo”, după trecerea prin moarte. Tinerii, când erau chemaÅ£i de împărat la cătănie îÅŸi lăsau părinÅ£ii, copiii ÅŸi nevasta în grija lui Dumnezeu. Prin idealizare chipul iubitei e învăluit în lumină, e transfigurat de dorul nostru ÅŸi ajunge icoană în faÅ£a căreia descoperim seninul cerului ÅŸi bucuria cinei veÅŸnice. Dacă o mamă pierde un fiu în floarea vieÅ£ii, iubirea ei pentru el… nu mai are cui o închina ÅŸi atunci ea se regăseÅŸte în necuprinsul stării de dor. Astfel mama îi creează un chip de lumină, o icoană în faÅ£a căreia îÅŸi arată frământările  ÅŸi prin care îÅŸi potoleÅŸte suferinÅ£a. Lipsa celor pe care-i iubim lasă un gol, ÅŸi face rană în suflet. Ca un glonÈ› ce pătrunde în plămâni ÅŸi se apropie de inimă. Gândul ne duce la Maica Domnului. Sabie a trecut prin sufletul ei când ÅŸi-a văzut Fiul răstignit pe cruce.

Sau marele Dante, care, exilat pentru vecie din patrie, îÅŸi potoleÅŸte suferinÅ£a ÅŸi lipsa FlorenÅ£ei natale prin creaÅ£ie. Va aduce la lumină Divina Comedie cu ajutorul căreia a învins toÅ£i adversarii, mai mult chiar, - s-a cucerit încă pe sine însuÅŸi ÅŸi a dezlegat sau descuiat uÅŸa veÅŸniciei prin minunea literaturii. Mare este Dumnezeu! Numai să ne înarmăm cu răbdare ÅŸi să aÅŸezăm mintea drept o călăuză dreaptă tuturor faptelor noastre.

Treci, dorule, MureÅŸul,

Nu-mi mai rumpe sufletul.

AÅŸa de delicat vorbeÅŸte conÅŸtiinÅ£a ÅŸi mintea românului pentru sufletul său, dedublându-se într-o încercare sublimă de a intra în comuniune cu iubita sau iubitul. La fel, Eminescu vorbeÅŸte iubitei:  „Tu eÅŸti o noapte, eu sunt o stea, iubita mea”  - Replici

Nu rezistăm admiraÅ£iei ÅŸi iluminării care o exprimă Eminescu în mai toate poemele sale. Iată o reflecÅ£ie genială prin care Poetul ne deschide (descuie) uÅŸile infinitului:

“EÅŸti tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,

Ce eternă, nefinită

Îngerii o cânt-n cor”

Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor

Dispărând divinizată,

RăpiÅŸi sufletu-mi în dor.”

Nu pot spune nimic, fiindcă spiritul e răpit în lumină când citim astfel de strofe. De aceea e foarte potrivită aserÅ£iunea lui Emil Cioran trimisă dintr-o „apropiată” depărtare, [Paris], lui Constantin Noica: “E de la sine înÅ£eles că-Å£i împărtăşesc admiraÅ£ia pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aÅŸ exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat ÅŸi aproape de dispreÅ£uit…” -  Emil Cioran către Constantin Noica, 5 martie 1970.

„VirtuÅ£ile…dorului sunt cu adevărat împărăteÅŸti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplă compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii ÅŸi totodată al închiderii într-un orizont; unul al intimităţilor cu depărtările, al aflării ÅŸi căutării; al lui ce este ÅŸi ce nu este; a lui ce poate fi ÅŸi ce nu poate fi; …al concretului ÅŸi abstractului - dar e un cuvânt al inimii numai, ÅŸi nu al gândului…” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 319).

Dorul “e un cuvânt al inimii numai”. De aceea virtutea dorului pentru Dumnezeu face posibilă unirea minÅ£ii, a cuvântului lăuntric ÅŸi a voinÅ£ei în inimă într-o singură persoană. O treime în unime omenească, dar care prin invocarea Sfintei Treimi se coboară harul realizând armonia sublimă care îl face pe om Dumnezeu după har. Am nădejdea că m-am exprimat bine. Ideile sunt culese din Filocalie ÅŸi cartea filosofului Constantin Noica, citată mai sus. Dorul e o lumină… izvorâtă din iubirea sufletului pentru Dumnezeu, - ÅŸi mai e un “sesizor al sufletului” care uneÅŸte, îmbogăţeÅŸte ÅŸi schimbă sensurile celor mai inefabile metafore ÅŸi antinomii.

Sfântul Neagoe Basarab e un exemplu care a înÅ£eles cel mai adânc faptul că omul, - „acest duh dătătorul de viaţă al trupului este un dor gânditor, din minte ÅŸi din cuvânt. El are într-însul cuvântul ÅŸi mintea. Din acest Duh, sufletul gânditor ÅŸi cuvântător e mai mare decât îngerii după chipul lui Dumnezeu. Ei n-au acest Duh făcător de viaţă, fiindcă n-au trup dătător de viaţă” (Sfântul Grigorie al Tesalonicului, Filocalie cap. 38, p. 794, la „Cele naturale ÅŸi teologice”, preluat din Războiul nevăzut, p. 70 ).

Lumea nu e ultima realitate!

Când mintea cugetă la această sinteză, atunci persoana respectivă începe să vadă lumina Arhetipului Primordial ÅŸi din care lumină află că alta e realitatea nevăzută. Face omul sforţări să-ÅŸi aprindă spiritul ÅŸi să înceapă pelerinajul către steaua care-l înmiresmează cu stropi de sfânt mister… Doar vedem cu toÅ£ii în primăvară, cum din pământ răsar miliarde de plante, copaci, armate de gâze, furnici ÅŸi albine, trezite  de lumină ÅŸi făcându-se la un loc un ochi prin care soarele le cheamă către sine…