Bucuriile iubirii - Puncte de vedere

                        Bucuria iubirii izvorăște din jertfă, aprinsă din lumina suferinței

„Cel ce vrea să urască ispitele lumii e dator să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul și să-și aducă pururea aminte de El. Căci nimic altceva nu ajută ca acestea să părăsești toate cu bucurie și să te întorci de la ele ca de la niște gunoaie.” - Sfântul Simeon Noul Teolog

Să nu uităm, ferească Dumnezeu, jertfa Martirilor din închisorile comuniste, că atunci pierdem iremediabil sensul orientării spirituale a Neamului, fiindcă unii dintre dânșii au lăsat testament că suferința lor n-a fost roditoare în mod veșnic; “pentru păcatele mele și ale altora s-a dovedit mântuitoare pușcăria”, spune părintele Dimitrie Bejan în cartea Bucuriile suferinței. Pentru păcatele Neamului jertfa a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric și încă nu sesizează lumina care vine de la Ierusalim. De altfel toată creștinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a viețuit, acolo a învățat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi și S-a înălțat la cer de pe Muntele Eleonului”. Părintele Dimitrie Bejan cu sinceritatea sa dezarmantă lasă astfel de cuvânt ce  l-am întâlnit în carte sa Bucuriile suferinței!!!

Domnul prin Mila Sa m-a ajutat să găsesc bucurie și lumină în săptămâna a-5-a din Postul Mare.

În cartea Îndrumări duhovnicești  a Starețului Efrem Filotheitul am descoperit sfaturile unui prieten, părinte și iubitor de oameni. Iată ce frumoasă învățătură am aflat: “Așadar, vezi că rugăciunea nu numai că îl bucură pe cel care se roagă, ci ea se transmite mai departe, se revarsă și se răspândește, deci se transmite de pe buzele lui, prin el către întreaga creație. Inspirând, el se curățește, este readus la viață, se sfințește. Expirând, el curăță, aduce la viață și sfințește creația. Nu el însuși face aceasta ci harul dumnezeiesc ”.  

Și cine este harul  dacă nu iubirea lui Dumnezeu care trebuie s-o dobândim și noi ca virtute, fiindcă altminteri Domnul Iisus Hristos… la Judecată, nu ne va putea identifica. Vom pierde Împărăția dacă vom fi găsiți lipsiți de virtuți. Iar prima dintre toate virtuțile; împărăteasa și doamna lor, e într-adevăr iubirea.  Fără iubire vom auzi cuvintele osândei Judecătorului: “Nu te cunosc pe tine”(Matei 25, 12). Pentru că în altă epistolă Apostolul Iubirii ne spune clar, că noi cei care-I urmăm vom arăta întrucâtva asemenea Mântuitorului. Că doar știm că suntem creați după chipul și asemănarea Lui.

De  aceea e tragică pe pământ chestiunea uneori insolubilă a identității. Mergem într-o țară și nimeni nu ne cunoaște. E ca o răstignire sentimentul străinătății sau  pierderii propriei identități, fie ea și națională. Dar dacă o pierdem pe cea creștină, atunci e strigător la Cer, fiindcă vom ajunge scalvul împăratului întunericului. Că cine ne va identifica în Infern?! Cui vom da acolo , bună ziua!?

Iubirea nu este întinderea mâinii ci dăruirea inimii, spune un sfânt, iar un altul ne uimește prin paradoxul sau antinomia cerească a iubirii:

“Doamne, fă-mă în așa fel ca să ajut pe alții și nu ca să mă ajute ei pe mine. Fă-mă să iubesc și să nu fiu iubit. Fă-mă să îi înțeleg pe ceilalți și nu să mă înțeleagă ei pe mine”.

Iubirea se revarsă prin milă sau compătimire. Adică particip cu sufletul la durerea celuilalt. Dacă-l văd gol fac ceva să-l acopăr… cum a făcut Ham, fiul lui Noe, care nu s-a sfiit și a privit goliciunea tatălui său… și ne aducem aminte că s-a ales cu veșnicul blestem.

Sfântul Ioan cel Milostiv, marele lucrător al iubirii, cel incomparabil cu nimeni altul a cercetat foarte mult Viețile Sfinților și i-a făcut o impresie deosebită Viața Sfântului Serapion din Sidonia, de care se minuna foarte mult. El istorisea adesea următoarea întâmplare din viața lui.

„Odată Sfântul Serapion – cunoscut pentru viața lui ascetică și pentru lipsa lui de orice bunuri lumești (adică pentru sărăcia lui - n. trad.) – a întâlnit un om foarte sărac, de care i-a părut atât de rău, încât și-a scos haina și i-a dat-o.

Mergând mai încolo a văzut pe cineva care tremura de frig. Ce să facă? Fără a sta pe gânduri, și-a scos cămașa și i-a oferit-o. Atunci a rămas gol și ținea în mâini Sfânta Evanghelie. De îndată ce un cunoscut l-a văzut gol, i-a spus:

• Omule al lui Dumnezeu, cine te-a dezbrăcat de haine?
• Aceasta de aici, a răspuns Sfântul Serapion, arătând spre Sfânta Evanghelie.

Însă nu a întârziat să vândă și această Evanghelie, oferind banii sărăcilor.

Un ucenic l-a întrebat:

• Părinte, unde este Evanghelia aceea mică pe care o aveai?
• Fiul meu, ce să îți spun?, i-a răspuns Sfântul Serapion, oare nu a zis Domnul: Vinde-ți averile tale?

Eu m-am supus și acestui cuvânt. M-am gândit că nu trebuia să îmi pară rău nici de această carte, în care sunt scrise poruncile Domnului, ci să o vând, de dragul săracilor”.

Deci “vorba sună și fapta tună”, spune un smerit părinte dintr-o mănăstire din Moldova.

Aceste fapte ale sfinților ar trebui cunoscute de medicii atei și profesorii din școlile românești, (cu excepțiile de rigoare firește), - pe care nu i-a clintit nimeni din chinga atee. Acum e pandemie în România și pe Glob, însă spitalele județene nu au terapie intensivă, dar sunt numite spitale de urgență de mulți ani!!! Unde sunt fondurile alocate?... Firește că unii doctori au devalizat aceste fonduri și și-au făcut ditamai casele care sunt aproape cât un pavilion de spital. Măcar această stare de urgență să le cutremure mintea și să înțeleagă că lăcomia face zob omenia.