Bazele creştine şi filozofice ale principiului proporţionalităţii

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

1 Scurte consideraţii despre proporţionalitate ca principiu al dreptului

Înţelegerea juridică a principiului proporţionalităţii prezintă dificultăţi, deoarece conţinutul său depinde de o anumită concepţie filozofică despre justiţie. Doctrina juridică, începând din antichitate şi până în prezent, evocă proporţionalitatea ca semnificând ideea de ordine, de echilibru, raport raţional, de justă măsură.

Proporţionalitatea nu este exclusiv un principiu al dreptului raţional, ci în acelaşi timp, este un principiu al dreptului pozitiv, un principiu cu valoare normativă. Astfel, proporţionalitatea este un criteriu juridic prin care se apreciază legitimitatea ingerinţei puterii statale în domeniul exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaţionale,¹ sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice ². Constituţia României reglementează expres acest principiu în art.53 , dar există şi alte dispoziţii constituţionale care îl implică.

În literatura de specialitate ³ se afirmă că principiul proporţionalităţii este prezent în dreptul public al majorităţii ţărilor comunitare. Cu toate acestea, trebuiesc realizate câteva distincţii:

1. ţări în care consacrarea principiului s-a realizat explicit în constituţie şi legislaţie (Potugalia, Elveţia etc), iar pe de altă parte, ţări în care nu este evocat expres în legislaţie sau jurisprudenţă. În această din urmă categorie pot fi incluse: Grecia, Belgia, Luxemburg etc;

2. ţări în care acest principiu se aplică dreptului public în ansamblul său (ex. Franţa şi Elveţia), iar pe de altă parte ţări în care utilizarea sa este limitată la câmpul de aplicare al dreptului comunitar.

În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.⁴

Acest principiu este aplicat în mai multe ramuri de drept. Astfel, în dreptul administrativ este o limită a puterii discreţionare, a autorităţilor publice şi reprezintă un criteriu de exercitare a controlului jurisdicţional al actelor administrative discreţionare.⁵ Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal⁶ sau în dreptul civil ⁷.

Principiul proporţionalităţii este regăsit şi în dreptul Uniunii Europene, în sensul că legalitatea regulilor comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional⁸. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”⁹.Prin urmare, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale.

Analiza proporţionalităţii, în doctrină, legislaţie, tratate internaţionale şi jurisprudenţă trebuie să răspundă la câteva probleme esenţiale: 1. dacă proporţionalitatea este un principiu al dreptului şi în caz afirmativ, dacă este un principiu constituţional; 2. semnificaţia raţională, normativă şi jurisprudenţială a principiului; 3. dimensiunea procedurală a principiului; 4. aplicarea sa în activitatea de exercitare a puterii statale; 5. semnificaţia proporţionalităţii pentru protecţia drepturilor omului; 6. consacrarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii în dreptul comunitar; 7. posibilitatea judecătorului, inclusiv a celui constituţional de a exercita controlul privind respectarea principiului proporţionalităţii şi de a sancţiona excesul de putere; 8. elaborarea unei definiţii pentru proporţionalitate ca principiu.

Ca principiu general al dreptului, proporţionalitatea presupune o relaţie considerată justă, între măsura juridică adoptată, realitatea socială şi scopul legitim urmărit. În doctrină s-a afirmat că proporţionalitatea poate fi analizată cel puţin ca rezultat al combinării a trei elemente: decizia luată, finalitatea acesteia şi situaţia de fapt căreia i se aplică¹⁰.Proporţionalitatea este corelată cu conceptele de legalitate, oportunitate şi putere discreţionară¹¹. În dreptul public, încălcarea principiului proporţionalităţii este considerată ca fiind depăşirea libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor, şi, în ultimă instanţă, exces de putere¹².Există interferenţă între principiul proporţionalităţii şi alte principii generale ale dreptului, respectiv: principiile legalităţii şi egalităţii, precum şi principiul echităţii şi justiţiei. Esenţa acestui principiu constă în relaţia considerată justă între elementele componente. Se poate pune întrebarea, dacă sintagma „relaţie justă” este sinonimă cu aceea de “relaţia adecvată” folosită uneori de doctrină. Credem că există unele deosebiri, deoarece conceptul de “just” poate avea şi o dimensiune morală, pe când “adecvat” nu presupune în mod obligatoriu şi acest sens.

Sintetizând, putem spune că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit sau dedus din reglementări constituţionale, legislative şi ale instrumentelor juridice internaţionale, bazat pe valorile dreptului raţional, ale justiţiei şi echităţii şi care exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat, între acţiuni, situaţii, fenomene precum şi limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statale la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile şi libertăţile fundamentale, şi evitat abuzul de drept.

Există instrumente juridice interne sau internaţionale care consacră explicit principiul proporţionalităţii. În alte situaţii acest principiu este dedus prin interpretarea doctrinară sau jurisprudenţială a normelor de drept. Definiţia propusă mai sus exprimă proporţionalitatea ca principiu general al dreptului. Dimensiunea normativă a proporţionalităţii relevă aspectele sale particulare, care pot fi identificate prin interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a textelor constituţionale.

Este proporţionalitatea un principiu constituţional? În caz afirmativ, care sunt semnificaţiile constituţionale ale acestui principiu? La prima întrebare răspunsul nu poate fi decât afirmativ. S-a susţinut mai înainte că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului. Constituţia face parte din drept, este izvorul principal al dreptului. Prin urmare, proporţionalitatea este şi un principiu constituţional. Ion Deleanu consideră că: ”Principiul proporţionalităţii este indiscutabil un principiu constituţional, dar în lipsa unor predeterminări legale ale proporţionalităţii, aceasta este o chestiune concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia s-a invocat proporţionalitatea”¹³.

În opinia noastră, proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, dar şi un principiu care poate fi înţeles şi explicat prin dimensiunea sa normativă, inclusiv prin normele constituţionale care îl implică. Demersul ştiinţific de a analiza proporţionalitatea ca principiu constituţional este dificil şi pentru faptul că în doctrina constituţională este puţin invocat şi studiat¹⁴

Din analiza doctrinei în materie, rezultă semnificaţia generală a proporţionalităţii, respectiv ideea de ordine, de echilibru, raport raţional sau justă măsură. Aceste determinări caracterizează însăşi noţiunea de constituţie, considerată ca fiind „aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat”¹⁵.În conformitate cu doctrina contractului social, constituţia este o formă originală de pact social. Este nu numai o lege fundamentală, ci şi o realitate politică şi statală „ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează”¹⁶. De asemenea, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice societăţii umane, organizate statal, consacră o anumită formă de organizare politică a societăţii, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale şi stabileşte limitele puterii statale. Constituţia nu se mărgineşte să stabilească modul de exercitare a puterii, dar şi principiile esenţiale, care guvernează societatea.¹⁷

Trăsăturile principale ale constituţionalismului european, în plan doctrinar şi legislativ, sunt considerate a fi: principiul separaţiei puterilor în stat; proclamarea, promovarea, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale inalienabile ale omului; definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept; apariţia şi dezvoltarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor.¹⁸

Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei, dar şi a constituţionalismului ca proces istoric şi realitate socială, constă în realizarea unui echilibru, raport raţional între realităţi şi forţe diferite, dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale, şi interesul public. Acest raport echilibrat, care este de esenţa constituţiei şi constituţionalismului, exprimă proporţionalitatea ca principiu general al dreptului.

Legătura dintre constituţie şi principiul proporţionalităţii poate fi înţeleasă şi altfel. Sunt celebre şi actuale, spusele marelui legiuitor şi învăţat Solon, care, adresându-se atenienilor, le spunea că nu le-a dat cea mai bună constituţie, ci numai pe cea mai potrivită. Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Raportul adecvat între reglementările constituţionale şi realităţile amintite, exprimă principiul proporţionalităţii.

În sensul celor de mai sus, Ioan Muraru, referindu-se la semnificaţiile constituţionalismului, afirmă: ”În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a) pe de o parte, receptarea în constituţii a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa), privind statul de drept şi democratic, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b) pe de altă parte, receptarea în masă largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura o concordanţă între regulile constituţionale şi practica politică”.¹⁹

2. Ideea de justiţie şi principiul proporţionalităţii

Mulţi autori contemporani consideră că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul şi capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul justiţiei²⁰.În esenţă, principiul echităţii şi justiţiei presupune existenţa unor prescripţii fundamentale, apriorice desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii sociale.

Proporţionalitatea exprimă conţinutul acestui principiu prin ideea de echilibru între situaţii şi fenomene sociale, între stat şi individ, dar şi ca „justă măsură”, atunci când sunt comparate situaţii diferite sau pentru a aprecia asupra legitimităţii deciziilor autorităţilor statale.

Justiţia este sinonimă cu dreptatea şi pune în valoare idealul de echitate, care trebuie să caracterizeze orice raport juridic. Echilibrul pe care îl presupune şi care reprezintă de altfel proporţionalitatea, nu este numai o noţiune abstractă, dar are şi o dimensiune concretă ce se realizează prin echivalentul prestaţiilor, sau altfel spus „de a da fiecăruia, ce i se cuvine”. Justiţia ocroteşte fiecare persoană fizică sau juridică, stabileşte proporţia dintre interese pentru a asigura fiecăruia libertatea sa în contextul realizării libertăţii tuturor. În literatura de specialitate s-a arătat că: „Justiţia este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiţie, zice subordonare faţă de o ierarhie de valori²¹”.

Este necesar să distingem între valorile de echitate, justiţie şi proporţionalitate, analizate din antichitate şi până în prezent, de teologie, filozofie şi drept, iar pe de altă parte proproţionalitatea ca principiu al dreptului consacrat normativ şi de jurisprudenţă. Mircea Djuvara spunea: “Nu pot exista principii de drept imutabile care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”.²² Vrea să spună autorul că pe de o parte există principii şi valori ale dreptului universale, iar pe de altă parte valorificarea lor este variabilă după timp şi loc. Într-adevăr una este existenţa echităţii şi proporţionalităţii, vechi de când există drept şi altceva este formularea lor ca principii în dreptul contemporan.Totuşi este util să înţelegem proporţionalitatea şi în semnificaţia sa morală, filozofică şi mai ales ca valoare juridică, într-un cuvânt ca expresie a justiţiei şi echităţii, având în vedere că semnificaţiile juridice moderne ale principiului proporţionalităţii conţin conotaţiile valorice tradiţionale şi perene ale ideii de justiţie.

Încă din antichitate, ideile de justiţie şi dreptate au fost bine conturate, iar conţinutul lor este format de conceptul proporţionalităţii, ca mod de realizare al echilibrului între prestaţiile participanţilor la raporturile juridice. Scopul justiţiei este de a exclude orice comportament discriminatoriu între oameni.

Platon face din problema naturii, originii şi finalităţii legii, problema centrală a dialogurilor sale politice²³. Principiile fundamentale ale filozofiei lui Platon sunt: Unul, Binele, Virtutea şi Adevărul. Legile sunt create de oameni, dar nu oricum, ci ca un reflex al acestor principii. Legea are la bază principiile raţionale, mai sus enumerate, iar scopul acesteia este virtutea şi binele, ca realităţi morale, în statul ideal conceput de Platon. Legea determină ordinea socială, dar, la rândul ei, este întemeiată pe raţiune. Platon spune că „ … într-un cuvânt, oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii politice.”²⁴ Legile, faţă de care este subordonat statul, în doctrina filozofică a lui Platon, sunt impregnate de ideile de just şi de moralitate. Marele filozof doreşte să aplice principiile morale societăţii în ansamblul ei, dar şi comportamentului fiecărui individ. În acest context, legile trebuie să fie apreciate din punct de vedere al corespondenţei cu principiul justiţiei, adică pe consideraţii superioare ordinii juridice. Legile sunt însoţite de o expunere de motive, care are rolul de a-i face pe cetăţeni să înţeleagă nu doar existenţa normei, dar şi necesitatea ei. Guvernanţii, în statul conceput de Platon, sunt supuşi legilor şi nu pot acţiona arbitrar. Teoria platoniciană exprimă o încredere absolută în drept, singurul capabil să limiteze puterea politică împiedicând, în acest fel, formarea unei autorităţi prea puternice, „care să nu fie temperată”²⁵, drept care trebuie să urmărească în stat „unirea, ştiinţa şi libertatea”²⁶.

Platon susţine necesitatea moderaţiei puterii statale şi de subordonare a legii faţă de principiul dreptăţii. Limitarea puterii guvernanţilor prin lege, echilibrul şi moderaţia în exercitarea autorităţii statale sunt forme de exprimare a proporţionalităţii, ca element de conţinut al principiului justiţiei, aşa cum îl concepea Platon. Supremaţia legii este întemeiată pe conceptul de dreptate. Cu toate acestea, Platon concepe un stat în care individualitatea este considerată în plan secund. În statul ideal al lui Platon, individul se va subordona necondiţionat legii, totul fiind dirijat de lege, începând de la viaţa intimă până la cea mai înaltă relaţie politică. Prin urmare, în concepţia filozofică a lui Platon, care se înscrie în gândirea tradiţională antică privind „statul - cetate”, nu există un raport proporţional între individ şi stat, deoarece omul este integrat întru totul statului, iar egalitatea materială între membrii unui stat reprezintă garanţia armoniei sociale.

Principiul justiţiei şi implicit ideea de proporţionalitate sunt bine reliefate, în antichitate, în opera lui Aristotel, multe din aceste considerente rămânând valabile şi astăzi.

Pentru a ajunge să definească dreptatea şi dreptul, iar apoi să explice natura statului, Aristotel pornea de la conceptul de sociabilitate: „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.²⁷ În acest context, „dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice”.²⁸ Într-o altă operă, Aristotel arată că: „drept este ceea ce creează şi menţine pentru o comunitate politică fericirea şi elementele ei constitutive, iar fericirea în cetate este dată de legalitate şi egalitate”²⁹ Pentru stagirit, dreptatea ca şi legea este un termen mediu care asigură echilibrul între extreme, altfel spus dreptatea şi implicit principiul justiţiei au în conţinutul lor şi exprimă ideea de proporţionalitate.

Justiţia nu mai este pentru Aristotel, ca pentru Platon, virtutea în general, ci acea virtute socială care constă în armonizarea intereselor respectând proporţionalitatea, în raporturile sociale. Legiuitorul care vrea să introducă legi juste, trebuie să aibă în vedere binele obştesc. Justiţia este aici egalitatea, iar această egalitate a justiţiei are în vedere, atât interesul general al statului, cât şi interesul individual al cetăţenilor.³⁰ Spre deosebire de Platon, la care statul reprezintă absolutul, iar individul uman un simplu mijloc în realizarea scopurilor sale, la Aristotel se remarcă o atenţie mai mare acordată individului uman, conform unei relaţii de echilibru, de proporţionalitate, între stat şi cetăţeni, relaţie care fundamentează principiul justiţiei.

Aristotel distingea între justiţia distributivă şi justiţia corectivă.³¹ Prima presupunea faptul de a atribui fiecăruia ce i se cuvine, de a realiza nu o egalitate formală, ci una concretă, o echivalenţă a prestaţiilor cu condiţia respectării criteriilor de distribuţie. Justiţia distributivă are la bază proporţia, fiind concepută ca o egalitate de raporturi. “Dreptatea despre care este vorba aici este deci, o proporţie, iar nedreptatea este ceea ce se află în afara proporţiei, presupunând pe de o parte mai mult, pe de alta mai puţin, decât ceea ce se cuvine. Acest lucru survine şi în practică pentru că cel ce comite nedreptatea deţine din bunul distribuit o parte mai mare, iar cel nedreptăţit, o parte mai mică decât i se cuvine.”³² Aristotel consideră că dreptatea constă în reciprocitate şi existenţa unui etalon comun cu care să fie apreciate faptele. Reciprocitatea asigură legăturile dintre oameni, respectiv raporturile juridice, ea fiind bazată pe proporţie, şi nu pe egalitate în sens strict.

Justiţia sau dreptatea corectivă intervenea atunci când între oameni apăreau litigii, iar judecătorul stabilea proporţia, acordând compensaţia necesară. Interesant este faptul că Aristotel concepea dreptatea ca proporţie, dar nu pur cantitativ, ci ca o egalitate ce se realizează între persoanele participante la raporturile juridice, prin contraprestaţii diverse: „Dreptatea este prin urmare un fel de proporţie (căci proporţia nu este o proprietate numai a numărului abstract, ci a numărului în general), proporţia fiind o egalitate de raporturi şi presupunând cel puţin patru termeni”.³³

În epoca romană, prin drept se trasează drumul spre libertatea individuală, chiar dacă ea este departe de a fi deplină. Persoana începe să devină mai importantă, spre deosebire de perioada statelor – cetate greceşti, când nu existau persoane, ci cetăţeni care se identificau cu statul. Pentru problematica analizată, remarcăm faptul că se acordă o mare atenţie voinţei, de către jurisconsulţii romani, aceasta stând la baza raportului dintre dreptul scris şi echitate. De asemenea buna credinţă devine un principiu fundamental al dreptului. În acest fel apar noi premise care permit înţelegerea proporţionalităţii ca factor constitutiv al principiului justiţiei şi al dreptăţii.

Astfel, Cicero pornind de la morală, consideră că statul trebuie să fie caracterizat printr-o armonie desăvârşită a cărei bază o constituie principiul justiţiei – „ceea ce muzicanţii numesc armonie în cântec, se numeşte în stat concordie, cea mai sigură şi mai bună chezăşie a stabilităţii politice, iar ea nu poate exista în afara justiţiei”.³⁴ Ideea de armonie, de acord, între clasele sociale inferioare, medii şi superioare, sub controlul justiţiei, reprezintă o formă a proporţionalităţii la viaţa socială, aşa cum o concepea Cicero. Autorul consideră că nu trebuie să se confunde justiţia cu utilul. Dacă se face o asemenea confuzie, conceptul de dreptate nu mai este unitar şi raţional, ci este înţeles în mod diferit, în funcţie de interes. Pentru Cicero, dreptul îşi are originea eternă în natură şi în raţiune. Binele şi răul trebuie apreciate în raport cu raţiunea impusă de natură și nu în funcţie de legile existente la un moment dat. Este necesar, pentru Cicero, ca legile să fie conforme principiului natural al justiţiei. Într-o altă operă,³⁵ autorul abordează problema principiilor dreptului. El porneşte de la conceptul de lege, „care este înţelepciunea supremă a naturii, care ne porunceşte ce să facem şi ne interzice ceea ce îi este împotrivă”. Numele grecesc al legii vine de la ideea „de a atribui fiecăruia ce este al său”, iar în latină, de la ideea „de a alege”. Cicero consideră că legea presupune dreptul. „Omul înţelept nu se iubeşte niciodată mai mult pe sine decât pe alţii. Această iubire dezinteresată naturală dovedeşte faptul că dreptul există în natură, îşi are izvorul în natură”.³⁶În operele sale Cicero nu face referire expresă la proporţionalitate, dar ideile exprimate cum ar fi o distribuţie echitabilă şi armonia socială, ca mod de realizare a justiţiei exprimă ideea de proporţionalitate.

Jurisconsulţii romani şi-au adus şi ei contribuţia la definirea şi înţelegerea principiului justiţiei. Este cunoscut adagiul latin care definea dreptul ca fiind „Jus est boni et aequi”. Ideea de echitate, existentă în această definiţie, reprezintă o dimensiune a proporţionalităţii Principiile dreptului, aşa cum au fost gândite de jurisconsulţii romani, sunt în număr de trei: a da fiecăruia ce este al său; a nu vătăma pe aproapele tău; a trăi onest.³⁷ Principiul „a da fiecăruia ce este al său”, exprimă justiţia distributivă, care la rândul ei impune ideea de proporţie între prestaţiile participanţilor la raporturile justiţiei.

Ideea de proporţionalitate, ca dimensiune a justiţiei şi dreptăţii, apare şi în doctrina juridică din Evul Mediu. În această perioadă gândirea juridică este dominată de interpretarea teologică. Se realizează totuşi o delimitare între dreptul divin şi dreptul uman, acesta din urmă fiind o reflectare a primului. În ceea ce priveşte concepţia despre stat, doctrina juridică din această perioadă consacră absolutismul cel mai desăvârşit, personificat în puterea de origine divină pe care o are monarhul. Nu se mai poate vorbi de un echilibru între stat şi individ, omul fiind întru totul subordonat puterii absolute a regelui. Remarcăm în acest context concepţia despre drept a marelui teolog Toma d’Aquino care, încercând să asigure demnitatea fiinţei umane în spaţiul universului creat, definea dreptul ca fiind „Proporţia unui lucru cu alt lucru. Această proporţie are ca scop stabilirea egalităţii care este obiectul justiţiei”.³⁸Proporţionalitatea este exprimată în concepţia juridică a lui Toma d’Aquino şi în alt sens. Astfel, în căutarea justiţiei, omul se serveşte de „dreapta raţiune”, care nu este altceva decât realizarea unei armonii existenţiale. Dreapta raţiune este echilibru, iar ca echilibru este „prudenţă”. În concepţia autorului, prudenţa readuce fiinţa umană la echilibru, este o contrapondere la libertatea absolută, limitează liberul arbitru şi implică conştientizarea limitelor impuse de prezenţa altor oameni care au aceleaşi drepturi. Dreapta raţiune şi prudenţă exprimă proporţionalitatea ca element de conţinut al principiului justiţiei. De remarcat că marele teolog, pentru prima dată în doctrină, admite existenţa limitelor libertăţii determinate de o relaţie echilibrată, spunem noi proporţională, între libertăţile de care se bucură oamenii.

Teoria dreptului natural a adus o contribuţie deosebită la înţelegerea naturii drepturilor fundamentale ale omului pe care le-a contrapus autorităţii discreţionare a statului. Separând omul de divinitate, teoreticienii dreptului natural au aşezat în centrul preocupărilor fiinţa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli au pus bazele teoriei democratice privind originea puterii politice, afirmând că aceasta rezidă în voinţa colectivă a societăţii. Puterea este legitimă în măsura în care este instituită de colectivitate.

Proporţionalitatea, ca şi concept, apare în doctrina dreptului natural, fie prin referire directă, aşa cum se întâmplă în opera lui Jean Jacques Rousseau, sau sub forma unor categorii, cum ar fi „dreapta raţiune”, ce exprimă esenţa dreptului şi semnifică ideea de justiţie şi echitate. Egalitatea este o consecinţă a sociabilităţii care rezultă din legea naturală. Proporţionalitatea apare şi în analiza relaţiilor dintre stat şi cetăţean şi a modului în care este concepută libertatea individului în raport cu autoritatea statului.

Pentru Hugo Grotius „dreptul natural constă în reguli ale dreptei raţiuni, care arată că o acţiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă după cum corespunde sau nu cu însăşi natura raţională”.³⁹ Proporţionalitatea, deşi nu este formulată expres, este evocată de conceptul „dreptei raţiuni”, care înseamnă echilibru, moderaţie, echitate, trăsături tradiţionale ale principiului justiţiei. În concepţia autorului, regulile constituite de comunitatea umană sunt socotite a fi de drept natural, numai în măsura în care ele apar ca reguli ale bunului simţ şi tocmai de aceea acceptate, pentru că sunt în conformitate cu dreapta raţiune. Hugo Grotius consideră că libertatea umană reprezintă un drept subiectiv. Suveranitatea aparţine persoanei regelui, dar ea continuă să aparţină şi poporului. Puterea regilor are la bază un act de voinţă al oamenilor, prin care au cedat unei persoane dreptul de a cârmui. Suveranitatea poporului trebuie să fie însă limitată, deoarece poporul trebuie să suporte puterea guvernanţilor, atâta timp cât aceasta are în vedere binele celor guvernaţi. Hugo Grotius admite că există situaţii când poporul se poate împotrivi regelui, atunci când acesta nu mai acţionează pentru binele general. Relaţiile complexe descrise mai sus evocă principiul proporţionalităţii prin aceea că poporul şi regele, respectiv societatea şi statul au propriile lor determinări, se presupun şi se intercondiţionează reciproc, iar într-o formă de guvernământ ideală între cele două entităţi trebuie să existe un echilibru bazat pe un interes comun, respectiv realizarea binelui general. Cu toate că se preocupă de libertatea umană, Grotius absolutizează totuşi puterea statului în raport cu drepturile individului, fapt care, la o analiză mai atentă contravine principiului proporţionalităţii, înţeles ca expresie a echităţii şi a justiţiei.

Un alt mare reprezentant al acestei şcoli este Montesquieu care relevă în opera sa unele idei ce implică principiul proporţionalităţii. În concepţia lui Montesquieu totul este supus acţiunii unor legi universale, expresii ale unor raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor: „Există o raţiune primordială, iar legile sunt raporturile dintre ea şi diferite entităţi, precum şi raporturile dintre aceste entităţi”.⁴⁰ Autorul consideră că legea în general este raţiunea umană, iar legile civile şi politice ale unui stat sunt cazuri particulare ale raţiunii omeneşti. Ideea de „raporturi necesare” şi mai ales identificarea legii cu raţiunea omenească semnifică principiul justiţiei şi implicit proporţionalitatea înţeleasă ca raport echilibrat între diferitele entităţi.

Una dintre cele mai mari contribuţii pe care a adus-o Montesquieu doctrinei juridice o reprezintă teoretizarea principiului separaţiei puterilor în stat. Esenţa acestei teorii, dezvoltată în opera sa „Despre spiritul legilor”, constă în interzicerea cumulului puterilor statului. La o primă analiză se constată că autorul promovează egalitatea între puteri. Cu toate acestea el susţine că puterea judecătorească nu are un rol foarte important în raport cu celelalte puteri. Totodată, în concepţia autorului separarea puterilor este realizată prin raportare la lege, ori în această situaţie, legislativul devine puterea dominantă în stat.⁴¹ Între puterile statului se realizează nu atât o egalitate cât mai ales un echilibru, bazat pe diferenţierea rolurilor, care este o formă a principiului proporţionalităţii. Activitatea puterii executive şi a celei judecătoreşti are drept scop suveranitatea legii şi asigurarea libertăţii cetăţeanului.

Legat de ideea de justiţie socială, principiul proporţionalităţii apare explicit formulat, sau prin intermediul altor concepte, în opera lui Jean Jacques Rousseau.⁴² Pactul social conferă autorităţii statului o putere deplină asupra tuturor membrilor societăţii. Această putere nu este nelimitată, deoarece statul trebuie să respecte drepturile naturale ale cetăţenilor: „Se cade, deci, ca drepturile respective ale cetăţenilor şi ale suveranului, precum şi îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii în calitatea lor de supuşi, să le distingem bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure în calitatea lor de oameni”.⁴³ Se constată efortul autorului de a armoniza drepturile individului cu puterea suverană. Omul transmite o parte din drepturile sale suveranului, care este animat de voinţa generală exprimată de lege. Pe de altă parte, voinţa generală nu poate anula drepturile naturale ale individului. În acest sens Jean Jacques Rousseau spunea: „Am convenit că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa – prin pactul social – este numai acea parte din a cărei folosire are importanţă pentru comunitate”.⁴⁴ Această relaţie dintre drepturile suveranului şi drepturile naturale ale cetăţeanului evocă proporţionalitatea şi, implicit, ideea de a limita puterea statală, dar şi de a o armoniza cu drepturile naturale, inalienabile, ale individului. Autorul consideră că trebuie să existe un raport echilibrat între puterea unui stat şi întinderea sa: „Cu cât legătura socială se întinde, cu atât devine mai slabă, altfel că, în general un stat mic este proporţional mai puternic decât unul mare”.⁴⁵

Principiul proporţionalităţii este aplicat la raportul dintre: suveran, puterea executivă (guvernământul) şi stat. „Prin urmare, ce este guvernământul? Un corp intermediar plasat între supuşi şi suveran, pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atât civile, cât şi politice”.⁴⁶ În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, guvernământul este termenul mediu între suveran şi stat aflate într-un raport matematic, de „proporţie continuă”. Această proporţie nu este arbitrară, ci o consecinţă necesară a naturii corpului politic. Nerespectarea proporţionalităţii între cei trei termeni poate să aibă în concepţia autorului, consecinţe care să tulbure echilibrul şi armonia socială. Dacă puterea guvernământului creşte prea mult în raport cu cea a supuşilor, domeniul legii şi cel al hotărârilor particulare se vor confunda. Acest fapt poate să ducă la despotism. În situaţia în care supuşii ajung prea puternici, atunci învinge anarhia. „Mai mult încă – spune Jean Jacques Rousseau – nu s-ar putea schimba nici unul dintre aceşti termeni fără să dispară de îndată proporţia. Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă magistratul vrea să facă legile, sau dacă supuşii refuză să asculte, dezordinea în locul ordinii, forţa şi voinţa nu mai acţionează în armonie, iar statul descompus cade în despotism sau anarhie”.⁴⁷ Proporţionalitatea apare în acest raport, mai mult în sens matematic, cantitativ, dar este în acelaşi timp şi un principiu juridic în baza căruia se organizează puterile statului şi se explică legătura dintre stat şi individ. Autorul relevă natura raporturilor sociale cu referire la relaţia dintre individ, societate şi putere suverană, proporţionalitatea exprimând echilibru şi armonia, necesare stabilităţii statului.

Proporţionalitatea ca modalitate de exprimare a principiului justiţiei şi echităţii este regăsită şi în opera reprezentanţilor şcolii raţionale a dreptului. Această doctrină susţine că prin drept nu trebuie să înţelegem doar accepţiunea pozitivistă, ci trebuie să avem în vedere şi dimensiunea raţională care reprezintă de altfel esenţa dreptului, însemnând înţelegerea acestuia ca „jus-dike”, sau altfel spus, ca „justă măsură”. Aceasta este expresia proporţionalităţii ca principiu raţional al dreptului. Pentru raţionalişti, aplicarea proporţionalităţii la norma juridică înseamnă a conferi acesteia sens şi valoare, realizând totodată echivalenţa între drept, înţeles ca totalitate a normelor juridice, şi justiţie ca principiu.

Immanuel Kant consideră că dreptul provine din raţiune iar omul se poate ridica la universalul pur, inteligibil prin moralitate, al cărui concept fundamental este acela de liberate.⁴⁸ Pentru Kant “dreptul este deci ansamblul condiţiilor prin intermediul cărora arbitrul unuia poate să se acorde cu arbitrul celuilalt urmând o lege generală de liberate.”⁴⁹ Condiţiile la care face referire Kant impun limite libertăţii pentru a se putea corela cu libertatea celuilalt. Din definiţie rezultă că libertatea în drept este o libertate de relaţie, limitată şi constrângătoare. În consecinţă, este conformă cu dreptul, şi deci justă orice acţiune care pune în acord libertatea mea cu libertatea tuturor, urmând o regulă generală. Depăşirea acestor limite face din libertate un act injust. Libertatea unei persoane nu trebuie să lezeze libertatea celorlalţi, ci să fie în armonie cu aceasta. Deşi Kant nu se referă în mod explicit la principiul proporţionalităţii, libertatea ca relaţie, care stă la baza dreptului, înseamnă echilibru, echitate, într-un cuvânt o proporţie corespunzătoare între libertăţile individuale.

Spre deosebire de filozofia kantiană, care este prin excelenţă morală şi vizează interioritatea, filozofia hegeliană vizează exterioritatea şi obiectivitatea. De aceea, în opera lui Hegel, un alt reprezentant al curentului raţionalist în drept, pe primul plan se află spiritul obiectiv întruchipat ca realitate a dreptului şi statului. Pentru Hegel, dreptul este absolut, întruchipând raţionalitatea care culminează cu ideea de stat. Individul nu mai este considerat ca o fiinţă care se bucură de certitudinea absolută de sine şi ca fiinţă care îşi caută împlinirea în afara sa. Omul conştientizează limitele sale, iar dreptul este unica posibilitate pentru depăşirea acestor limite. În opera lui Hegel, omul îşi pierde locul central, fiind înlocuit de societate. Individul uman, ca persoană, este înlocuit cu subiectul de drept, a cărei realitate este determinată de norma juridică. Spre deosebire de Kant, la Hegel omul devine un simplu element într-un angrenaj pe care îl consideră ca fiind absolut străin şi dominator.⁵⁰

În concepţia lui Hegel dreptul este legitim atunci când asigură libertatea indivizilor, dar această libertate presupune înţelegerea necesităţii statului. Dreptul realizează o abstractizare a existenţei individuale, singura realitate fiind relaţia dintre subiecţii de drept: „Statul – spunea Hegel – ca realitate, reprezintă o voinţă substanţială pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară înălţată la universalitatea sa, este raţionalul în şi pentru sine”.⁵¹ Cu toate că se încearcă uneori să se susţină ideea că Hegel concepe o relaţie echilibrată, între drepturile individuale şi interesul general al statului, considerăm alături de alţi autori⁵², că relaţia pe care o instituie Hegel între individ şi stat este de manieră stat – individ etatic, ceea ce creează un dezechilibru care favorizează statul. Filozofia despre stat şi drept a lui Hegel se îndepărtează de principiul proporţionalităţii, tocmai prin dezechilibrul pe care îl creează între stat şi individ.

În concepţia lui Giorgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raţionalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacţie la pozitivismul şi empirismul juridic. Giorgio del Vecchio construieşte o filozofie a dreptului pornind de la un principiu apriori, care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este principiul justiţiei. Autorul face o analiză a concepţiei aristotelice despre justiţie, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diverse specii de justiţie, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esenţial – susţine Georgio del Vecchio – în orice specie de justiţie este elementul de intersubiectivitate, sau de corespondenţă în relaţiunile dintre mai mulţi indivizi, care se regăseşte în ultimă analiză, chiar şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare”.⁵³Autorul consideră că într-o semnificaţie foarte generală, justiţia implică o armonie, o congruenţă şi o proporţie anumită, la care s-a referit şi Leibnitz.⁵⁴ Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruenţă sau corespondenţă realizează – în mod propriu – ideea de justiţie, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relaţiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporţie între obiecte (oricare ar fi), ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiţia, în înţeles propriu, este principiul de coordonare dintre fiinţele subiective”.⁵⁵ Proporţia este calitatea relaţiilor dintre persoane, care numai în măsura în care răspunde acestei exigenţe semnifică justiţia ca principiu.Autorul subliniază şi alte particularităţi ale principiului justiţiei, unul dintre cele mai importante fiind acela că prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse acestui principiu.⁵⁶ Astfel, legile pot fi nedrepte dacă nu corespund conceptului de “Justiţie”, înţeleasă ca proporţie echilibrată, armonioasă între conţinutul normei şi realitatea socială. În această situaţie se impune schimbarea legilor şi chiar a ordinii de drept existente pentru a se realiza imperativul Justiţiei.

Legea, ca act normativ, este generală, impersonală, iar egalitatea juridică pe care o presupune este formală, deoarece generalitatea legii este de natură categorială. Spre deosebire, egalitatea înţeleasă ca proporţie justă, aşa cum cere principiul justiţiei, presupune raportarea la situaţii concrete şi aprecieri juridice care să se realizeze după criterii riguros stabilite. Echitatea, înţeleasă ca proporţionalitate juridică, impune a se lua în consideraţie situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, raportul dintre mijloacele juridice folosite şi scopul legitim adecvat, completându-se astfel generalitatea normei juridice. Pentru Giorgio del Vecchio, norma de drept corespunde principiului justiţiei, numai dacă este adecvată diversităţii realităţii sociale, dar şi idealului de dreptate, ca valoare raţională. Acest raport adecvat este expresia proporţionalităţii ca principiu general al dreptului.

Mircea Djuvara analizează principiul justiţiei din perspectiva dreptului raţional inspirat de filozofia kantiană. Pentru reprezentanţii şcolii neokantiene a dreptului justiţia este transcedentală. Ea poate să fie, sau după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul ca sistem de norme juridice nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiţiei. Profesorul Mircea Djuvara a împărţit „caracteristicile justiţiei” în elemente raţionale şi elemente de fapt. Ca elemente raţionale el a sugerat: a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă (raţională) şi logică a justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor în esenţă; d) ideea de proporţionalitate în desfăşurarea justiţiei. Proporţionalitatea ar opera în primul rând prin calităţi între care se stabilesc raporturi. În al doilea rând ea ar opera prin ideea de echivalenţă.

Analizând raportul juridic şi prescripţiile aplicabile acestuia, autorul afirmă că idealul de justiţie presupune: „egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în acţiunile lor numai prin drepturi şi datorii”.⁵⁷ Acesta este temeiul în raport de care există posibilitatea generalizării normative şi consacrarea egalităţii formale a legii fără nici o discriminare. Cu toate acestea, egalitatea ca principiu nu se poate obţine decât prin luarea în considerare a situaţiilor de fapt, a elementelor particulare şi a cazurilor individuale. Autorul subliniază că realizarea justiţiei face necesară ideea de proporţie în orice raport juridic, inclusiv în cel penal: „Ideea de proporţie procedează prin cantităţi între care se stabilesc raporturi”.⁵⁸

Proporţionalitatea, ca factor de conţinut al principiului justiţiei şi echităţii, a evoluat în drept. Concepţia despre proporţionalitate, aplicabilă relaţiilor juridice, penale şi civile a evoluat şi a fost determinată de aspecte economice, sociale, geografice, de interese politice, dar şi de modul în care oamenii îşi reprezentau proporţionalitatea în relaţiile juridice. Autorul arată că există un progres al ideii de proporţionalitate în relaţiile juridice, constând în a realiza cât mai mult echivalenţa în orice raport juridic. Existenţa unor disproporţii între prestaţiile la care subiectele de drept sunt obligate este contrară principiului justiţiei. Proporţionalitatea presupune echitatea, care înseamnă „aprecierea justă”, din punct de vedere juridic, a fiecărui caz individual.

Este interesant că autorul nu opune proporţionalitatea generalităţii normei juridice, ci dimpotrivă, o consideră ca un element de conţinut, prin care, faptul concret, cazul individual, pot fi ridicate la generalitatea specifică normei juridice. Respectarea principiului proporţionalităţii este o condiţie generală pentru ca o lege să fie „dreaptă”, sau altfel spus să se conformeze, principiului justiţiei şi al echităţii. În acest sens autorul afirmă: „De ce în aplicarea justiţiei aflăm ideea de proporţie? Sancţiunea, totdeauna trebuie să fie proporţională cu vina. Dacă ideea de proporţie, nu ar fi o ideea raţională, această aserţiune nu ar avea nici un sens. Ideea de proporţie procedează prin cantităţi, între care se stabilesc raporturi. Aprecierea raţională tinde, totdeauna, spre cantităţi prin care se stabilesc raporturi. Ştiinţa, de asemenea, are ca obiect de a stabili raporturi cantitative; se ştie că ştiinţa contemporană, în orice ramură, se socoteşte cu atât mai înaintată cu cât eliminând elementele subiective ale cunoştinţelor experimentale, le reduce la simple cantităţi şi ajunge astfel să se maturizeze”.⁵⁹Este evident că pentru Mircea Djuvara, proporţionalitatea este un principiu al dreptului raţional, care evocă ideea de dreptate şi de justiţie. În dorinţa de a oferi rigoare şi precizie aplicării normei juridice, autorul concepe proporţionalitatea mai mult, matematic, ca raport cantitativ, între două mărimi sau valori.

Eugeniu Speranţia, un alt reprezentant al şcolii neokantiene a dreptului, consideră că spiritul este acela care conduce activitatea omenească. Nevoia de normalitate şi de necontradicţie se realizează în viaţa socială „prin organizarea dreptului, a normei şi a sancţiunii”.⁶⁰ În opinia autorului, constrângerea şi sociabilitatea sunt cele două elemente, care pot defini dreptul şi ambele aparţin raţionalităţii. Dreptul este „un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate”.⁶¹ Normativitatea semnifică faptul că, în toate acţiunile sale, omul trebuie să urmeze anumite direcţii şi trebuie să respecte riguros anumite limite. Autorul nu se referă la proporţionalitate ca principiu, dar aşa cum am remarcat şi în alte situaţii, proporţionalitatea, chiar dacă nu este formulată explicit este regăsită implicit în ideea raţionalităţii care semnifică o anumită ordonare armonioasă a elementelor constitutive ale societăţii şi respectarea limitelor impuse de norme în scopul realizării ordinii sociale, în final al justiţiei. Juristul francez François Geny arăta că regula de drept este călăuzită de idealul de just şi că aceasta dincolo de includerea perceptelor elementare, de a nu face rău, de a nu dăuna altei persoane şi de a-i da fiecăruia ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale în vederea asigurării ordinii esenţiale menţinerii progresului societăţii umane.⁶²

Paul Roubier remarca faptul că regula de drept pozitiv ce aspiră să guverneze societăţile umane este necesar să fie conformă cu un cert ideal de justiţie, altfel ea nu va fi nici respectabilă, nici respectată, dacă respinge acest ideal. Autorul propune printre valorile care ghidează dreptul “justiţia ca valoare esenţială a bunei ordini a raporturilor umane cu calităţile sale proprii de egalitate şi proporţionalitate”⁶³

Pentru Rudolf Stammler dreptul este justificat în măsura în care scopurile urmărite de el sunt juste. “Dreptul just” trebuie să fie întotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. “Temeiul justeţei unui sistem juridic trebuie căutat în legea fundamentală a voinţei. Noi deducem posibilitatea ca o voinţă juridică să fie justă exclusiv din conceptul cel mai înalt de voinţă liberă… Justiţia va fi deci armonizarea tuturor voinţelor sociale.”⁶⁴ Armonia de care vorbeşte Stammler este în opinia noastră expresia proporţionalităţii ca valoare şi principiu al dreptului.

Autorul belgian Chaim Perelman identifică şase moduri de înţelegere a noţiunii de justiţie, care au ca element conceptual comun egalitatea, dar care trebuie să fie adecvată diversităţii sociale. Funcţia esenţială a legii este aceea de a stabili categoriile aplicabile societăţii. Între membrii societăţii trebuie să existe egalitate după criterii diverse: munca, rangul, nevoile etc.⁶⁵

În literatura juridică română contemporană există caracterizări ale principiilor echităţii şi justiţiei care implică proporţionalitatea. Astfel, pentru Radu Motica şi Gheorghe Mihai “principiul echităţii presupune cumpătarea în prescrierea de drepturi şi obligaţii de către legiuitor, în procesul elaborării normelor juridice… Acest principiu şi echitatea în primul rând au apărut pentru că experienţa a demonstrat că între oameni nu există egalitate perfectă, absolută, acest lucru trebuind să fie astfel acoperit.”⁶⁶ Proporţionalitatea este receptată de doctrina juridică, ca o formă de exprimare a principiului justiţiei şi al dreptăţii prin ideea de relaţie echivalentă, echilibrată, armonioasă între două sau mai multe valori sau cantităţi.Aceasta este semnificaţia generală a principiului proporţionalităţii, regăsită explicit sau implicit, în operele unor autori sau şcoli juridice.

Se pune problema dacă înţelegerea proporţionalităţii, prin raportarea la principiile generale ale dreptului, în concret, ideea de dreptate, justiţie şi echitate are relevanţă pentru dreptul contemporan şi în special pentru dreptul constituţional. Considerăm că răspunsul este afirmativ, pentru următoarele considerente:

Dreptul nu poate fi redus la o dimensiune pozitivistă sau normativistă, care, trebuie să recunoaştem domină realitatea juridică contemporană. Nu tot dreptul este exprimat de norme. De aceea raportarea la principii, inclusiv la principiul proporţionalităţii, este de natură să confere conţinut valoric reglementărilor normative. Mai mult, aplicarea normelor juridice la diversitatea cazurilor individuale nu poate să ignore ideea de justiţie, de echitate, în sensul că aplicarea normei trebuie să fie adecvată situaţiei concrete, ceea ce înseamnă respectarea principiului proporţionalităţii.

Din perspectiva ideii de justiţie, principiul proporţionalităţii este important şi pentru dreptul constituţional. Constituţia este “aşezământul politic şi juridic al unui stat”.⁶⁷ “Mai mult – afirma Ioan Muraru – o constituţie este viabilă şi eficientă dacă realizează echilibrul între cetăţeni (societate) şi autorităţile publice (stat) pe de o parte, apoi între autorităţile publice şi desigur chiar între cetăţeni. Important este de asemenea ca reglementările constituţionale să realizeze ca autorităţile publice să fie în serviciul cetăţenilor, asigurîndu-se protecţia individului contra atacurilor arbitrare ale statutului impotriva libertăţii sale.”⁶⁸ Ea nu se mărgineşte să reglementeze numai modul de exercitare a puterii. În aceeaşi măsură reglementează şi principiile care guvernează societatea. Astfel, art.1 alin.(3) din Constituţia României, consacră dreptatea, ca valoare supremă a statului şi societăţii. Termenul de „dreptate” este echivalent cu principiul justiţiei şi implică proporţionalitatea. Aristotel afirma că: „dreptatea este un termen median”,⁶⁹ cea ce explică de ce principiul justiţiei are un rol reglator în aplicarea dreptului.

Preluând această idee, în doctrina contemporană s-a afirmat că: „scopul reglementărilor pozitive trebuie să fie justiţia astfel că toate celelalte principii care funcţionează la nivelul societăţii trebuie să fie subordonate acestui ideal de liant al tuturor celorlalte principii şi în acelaşi timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol pozitiv, pentru că asigură coeziunea socială şi unul negativ, pentru că veghează ca nici unul din celelalte principii să nu devină preponderent”.⁷⁰

3. Principiul proporţionalităţii în doctrina liberală

Sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul secolului al XIX – lea au marcat accentuarea preocupărilor, atât în planul doctrinei juridice, cât şi în elaborarea unor declaraţii politice, sau acte cu valoare normativă, care să consacre şi să garanteze drepturile omului.Această orientare teoretică şi normativă a continuat tradiţiile raţionaliste anterioare şi a însemnat în acelaşi timp o accentuare a analizei privind limitele puterii statale şi drepturile inalienabile ale omului.

Întrebarea fundamentală, care apare în doctrina juridică a acestei perioade este: cum poate fi omul o fiinţă liberă, căreia îi sunt recunoscute drepturile şi libertăţile fundamentale şi în acelaşi timp să trăiască într-o societate organizată? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care este considerat dreptul şi implicit conţinutul principiilor fundamentale ale acestuia. Rezolvarea acestei probleme a însemnat şi înseamnă o evoluţie a doctrinei juridice, orientată tot mai mult spre concilierea dreptului, ca instrument de afirmare a fiinţei umane prin libertăţile care trebuie recunoscute şi garantate de lege.

În doctrina juridică din perioada amintită omul nu este numai un cetăţean, un subiect de drept integrat pasiv raporturilor sociale, dominate de puterea statală, ci este o persoană, care are drepturi şi libertăţi esenţiale pentru existenţa lui, inalienabile, pe care le poate opune puterii statale. Dreptul este înţeles tot mai mult ca fiind „coexistenţa libertăţilor” şi nu numai un sistem de norme pozitive aplicate prin autoritatea discreţionară a statului. În acest context, proporţionalitatea este întâlnită în doctrina juridică atât pentru a caracteriza principiul justiţiei, cât şi pentru a explica raporturile sociale, din ce în ce mai complexe, care impun recunoaşterea libertăţilor individuale în contextul libertăţilor tuturor, dar şi pentru a determina limitele puterii statale în raport cu drepturile fundamentale recunoscute omului. Proporţionalitatea este înţeleasă tot mai mult ca o garanţie a respectării drepturilor fundamentale şi un criteriu de apreciere a legitimităţii restrângerii acestora de către autoritatea statală.

În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se înscrie principiul conform căruia oamenii ”se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Libertatea înseamnă a putea face tot ce nu lezează pe altul”. Documentele cu valoare constituţională din perioada respectivă, evocă ideea potrivit căreia, dacă omul se naşte cu câteva drepturi inalienabile, de care nimeni nu-l poate despărţi, înseamnă că nici puterea de stat nu este nelimitată. Există deci, un raport echitabil, proporţional, pe de o parte, între libertăţile recunoscute, fiecărui individ, iar pe de altă parte între libertăţile individului şi puterea statală.

Doctrina şi constituţiile au consacrat principiul egalităţii. Eliminarea privilegiilor şi a discriminărilor este o condiţie pentru orice stat democratic. Principiul egalităţii are însă o dimensiune formală, abstractă: egalitatea în faţa legii sau egalitatea de şanse. Puţine concepţii juridice au susţinut şi egalitatea materială. Consacrarea principiului egalităţii de către doctrina liberală în drept nu a însemnat ignorarea diferenţelor dintre situaţiile sociale sau dintre participanţii la viaţa socială. Dreptul aplicat relaţiilor sociale trebuie să ţină cont de aceste diferenţe, nu trebuie să fie un simplu factor uniformizant, în baza caracterului abstract şi general al normei juridice. Reglementarea normativă diferită a situaţiilor diferite reprezintă o aplicare a principiului proporţionalităţii.

Cu toate că drepturile fundamentale ale omului sunt inerente fiinţei umane şi esenţiale pentru dezvoltarea sa, doctrina juridică liberală susţine că nu există egalitate între interesul privat şi interesul public, ci numai un just echilibru, adică un raport de proporţionalitate, deoarece cele două realităţi sociale şi juridice au totuşi o natură diferită. Prin urmare, doctrina liberală în domeniul dreptului a condus la afirmarea individualităţii umane, constituită ca o contrapondere la etatism. Doctrina liberală în drept se fundamentează pe afirmarea drepturilor omului, dar nu susţine desfiinţarea oricărei autorităţi, ci o societate în care puterea statului să fie limitată, numai la elaborarea şi aplicarea legii, între stat şi indivizi existând un raport echilibrat, proporţional.

Un reprezentant important al doctrinei liberale, John Stuart Mill, evoca proporţionalitatea ca relaţie între drepturile fundamentale ale indivizilor şi puterea statală sau astfel spus între libertate şi autoritate, două concepte care într-o primă analiză se exclud reciproc⁷¹. Autorul consideră că trebuia găsită o limită dincolo de care imixtiunea statului în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă. „A găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă pentru bunul mers al vieţii oamenilor, indispensabilă pentru protecţia împotriva despotismului politic”⁷². Ca urmare, trebuie să existe un echilibru între drepturile omului şi dreptul statului de a interveni în viaţa individuală. Acest echilibru înseamnă de fapt, o relaţie de proporţionalitate. Pentru ca intervenţia autorităţilor statale în viaţa individuală să fie justificată trebuie să existe un scop legitim: “unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea, unicul ţel în care puterea se poate exercita în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora”⁷³.Echilibrul de care vorbeşte autorul, este o aplicare a principiului proporţionalităţii şi impune existenţa unor limite pentru libertatea individuală, dincolo de care începe autoritatea statului. Prima limită a libertăţii individuale este aceea de a nu aduce atingere drepturilor altora. A doua restricţie constă în suportarea de către fiecare a sarcinilor impuse de existenţa societăţii. Această autolimitare a comportamentelor individuale exprimă proporţionalitatea, în relaţiile dintre membrii societăţii.

Remarcăm şi concepţia lui Alexis de Tocqueville despre democraţie ca formă de guvernământ. Principiul de bază al democraţiei, în concepţia autorului, este egalitatea condiţiilor. Tocqueville consideră că democraţia ideală se concretizează prin reciprocitatea egalităţii juridice şi libertăţii politice, aceasta din urmă semnificând posibilitatea şi dreptul tuturor de a participa la guvernare. Un pericol care apare în societatea democratică, spune autorul este „tirania majorităţii şi tendinţa centralizării puterii”⁷⁴. Tirania majorităţii este rezultat al egalităţii şi independenţei fiecărui om în societate. Dacă fiecare are dreptate, disproporţia de a crede masa creşte, astfel că opinia majorităţii conduce lumea. Este o evidentă disproporţie între puterea statului şi libertatea indivizilor. Pentru a contracara acest risc trebuie asigurată libertatea politică a omului care are rolul de a limita puterea statului în raportul său cu indivizii şi în acelaşi timp, de a limita excesele individuale. În consecinţă se realizează un echilibru, adică un raport de proporţionalitate, între puterea de stat şi libertăţile individuale, iar de acest echilibru beneficiază în ultimă instanţă omul.

Un alt reprezentant al doctrinei liberale în drept, în a cărei concepţie se regăseşte principiul proporţionalităţii este John Rawls. Principalul său obiectiv este acela de a fundamenta teoretic o democraţie constituţională. Întreaga sa concepţie despre drept are la bază principiul dreptăţii⁷⁵. Teoria dreptăţii, în care echitatea are un rol major, susţine consacrarea şi respectarea drepturilor omului, a principiului justei egalităţi de şanse şi a principiului diferenţei. În cadrul unei societăţi democratice, pluraliste, ideea de rezonabilitate are un rol major. Rezonabilul, în concepţia lui John Rawls este cel care adună la un loc situaţii diferite, şi care exprimă „toleranţa”, realizarea armoniei şi stabilităţii în cadrul societăţii pluraliste. Principiul „justei egalităţi de şanse, principiul diferenţei, echitatea şi rezonabilitatea”, sunt categorii care exprimă, în opinia noastră, proporţionalitatea în relaţiile sociale. Egalitatea democratică, în concepţia autorului nu exclude „diferenţele”, iar armonia socială se realizează prin relaţii echitabile, proporţionale, între participanţii la viaţa socială.

4. Teoria statului de drept şi principiul proporţionalităţii

Jacques Chevallier definea statul de drept ca fiind ,,tipul de regim politic, în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către drept”⁷⁶.Conceptul şi doctrina statului de drept au fost elaborate la sfârşitul secolului al XIX-lea de către doctrina juridică germană “Rechtstaat” apoi de doctrina franceză ,,Etat de droit”. În dreptul anglo-saxon se foloseşte expresia echivalentă „Rule of Low” care înseamnă „domnia legii”.Termenul “stat de drept” este traducerea literală a cuvântului “Rechtstaat”. El dobândeşte semnificaţia unui concept şi apoi a unei teoriii, pentru a limita absolutismul puterii etatice, mai exact prin subordonarea puterii executive faţă de lege. Aceasta se realizează în special prin asigurarea supremaţiei legii şi a respectului ei prin controlul judecătoresc al actelor autorităţilor administrative şi prin consacrarea şi efectivitatea responsabilităţii statutului. În timpul Republicii de la Weimar, statul de drept este invocat în contextul reclamării separaţiei puterilor, a legalităţii în admnistraţiei şi a independenţei judecătorilor.În concepţia fondatorilor teoriei statutului de drept, acesta este un stat în care puterea este subordonată dreptului, toate manifestările statate trebuind să fie legitimate şi limitate prin drept.

Abia după 1945 se înregistrează deplina recunoaştere a conceptului “stat de drept” postulat ca principiu structural al constituţiei şi al democraţiei şi ca esenţială garanţie a libertăţii şi egalităţii.

Concepţia că statul nu este scop în sine ci un mijloc pus în slujba indivizilor ca titulari ai unor drepturi ce decurg din însăşi demnitatea lor personală şi cărora nu li se poate aduce atingere în mod arbitrar de către autorităţile publice s-a impus şi a găsit materializarea în mai multe instrumente juridice internaţionale. Astfel, în Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga, adoptat la 29 iunie 1990, s-a subliniat că statul de drept nu înseamnă doar o legalitate formală menită să asigure regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci şi o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantate de instituţii constituţionale, un cadru legal pentru expresia sa cea mai complexă.⁷⁷

Referindu-se la teoria statului de drept, Paul Negulescu afirma: „Acesta este triumful legalităţii. În statele bazate pe legalitate raporturile sociale sunt organizate astfel încât să se prevadă conduita pe care individul trebuie să o aibă faţă de ceilalţi indivizi şi aceştia faţă de ei, precum şi aceea pe care ar trebui să o aibă şi el faţă de stat şi statul faţă de el. În asemenea condiţiuni arbitrariul este redus în raporturile sociale, omul capătă siguranţă şi poate munci fiind inevitabil că produsul muncii sale îi va fi respectat, el capătă încrederea necesară în posibilităţile pe care le are”⁷⁸. George Alexianu sublinia că în teoria statului de drept, acţiunea statului nu mai este arbitrară fiind supusă legii. „Statul poate schimba oricând aceste legi, dar atâta vreme cât ele există trebuie să le respecte şi să se supună legii”.⁷⁹În ceea ce priveşte fundamentarea teoretică a statului de drept, Gheorghe Boboş arată că, ”aşa cum susţine juristul german Jelinek, ea porneşte de la teoria autolimitării puterii de stat, potrivit căreia statul acordă drepturi subiective cetăţenilor, drepturi care se îndreaptă uneori împotriva sa iar în relaţiile externe, statul trebuie să suporte normele de drept internaţional”⁸⁰. Tudor Drăganu defineşte statul de drept ca fiind „acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate”⁸¹.

Ideile esenţiale ale doctrinei statului de drept sunt: a) libertăţile persoanei umane reclamă garanţii ale securităţii şi dreptăţii prin primatul dreptului şi în special al constituţiei; b) moderarea exercitării puterii reclamă organizarea şi adoptarea funcţiilor organelor etatice şi un sistem normativ ierarhizat.Doctrina statului de drept pornind de la aceste teze, dezvoltă următoarele principii: subordonarea guvernanţilor faţă de lege, asociată cu posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie, în cazul manifestărilor arbitrare; stabilirea unui principiu de limitare obiectivă şi subiectivă a acţiunii statului prin drept; semnifică o concepţie cu privire la puteri care să concilieze libertatea şi autoritatea prin instituirea unor garanţii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale; un ansamblu de valori intrinseci dreptului, pe care acesta să se sprijine şi care să-i permită valorizarea lui ca instrument de acţiune faţă de arbitrariul etatic.⁸²

Condiţiile statului de drept sunt: o nouă concepţie cu privire la geneza statului şi rolul acestuia în societatea civilă; valorizarea în condiţii adecvate a raţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiei puterilor; instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii; instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului; ordinea juridică coerentă şi ierarhizată⁸³. Pentru buna sa funcţionare şi realizarea principilor mai sus arătate, există mai multe sisteme de reglare ale statului de drept: controlul politic care se realizează de către parlament prin mijloace instituţionale variate de intensitate şi cu rezultate diferite; controlul administrativ înfăptuit în interiorul organelor administrative la iniţiativa acestora sau la iniţiativa cetăţenilor; controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative; controlul constituţionalităţii legilor, procedura de conciliere realizată prin instituţia ombudsman-ului; accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie⁸⁴.

Statul de drept nu este numai o doctrină filozofică sau constituţională. În “Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga” din 1990, s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, ci trebuie conceput “ca unic sistem de guvernământ al naţiunilor semnatare”. Conform doctrinei şi reglementărilor normative, statul apare nu numai ca un instrument de promovare şi de organizare a securităţii colective, dar şi ca un garant al drepturilor fundamentale ale omului. Accentul este pus pe protecţia individului în faţa puterii, pe evitarea abuzului de putere din partea autorităţilor statale. Această doctrină înseamnă “redescoperirea dreptului ca un mijloc de refacere a liantului social şi ca un mijloc de limitare a supremaţiei etatice.⁸⁵

Nu ne propunem să analizăm în detaliu doctrina statului de drept, dar din definiţiile şi trăsăturile enumerate, rezultă că elementul comun şi esenţial îl reprezintă concepţia cu privire la putere, bazată pe ideea limitării puterii statale prin drept.

Odată creat statul, el trebuie să intervină în reglarea fenomenelor sociale. Această intervenţie trebuie bine justificată, trebuie să corespundă unui scop legitim, să se facă numai în măsura necesităţii şi prin mijloace adecvate susceptibile de control. Existenţa statului şi manifestarea lui implică un “statut al puterii” care să-i creeze limite, să o împiedice să devină discreţionară. Puterea statală este instituţionalizată prin drept, dar dreptul trebuie să-i legitimeze exerciţiul, în primul rând prin constituţie.⁸⁶ “Statul de drept – spunea J. Chevallier – este indisociabil legat de reprezentarea unui stat minimal, respectuos faţă de autonomia socialului şi care nu iese din cadrul atribuţiilor sale legitime”.⁸⁷ Acelaşi autor afirmă că la baza doctrinei statului de drept se află ideea fundamentală de limitare a puterii prin triplu joc: 1) al protecţiei libertăţilor individuale; 2) al supunerii puterii faţă de naţiune; 3) încredinţarea unui domeniu restrâns de competenţă pentru stat. Structurarea ordinii juridice nu este decât un mijloc de a asigura şi de a garanta această limitare prin mecanismele de creare a dreptului. Astfel, statul de drept acoperă: a) o concepţie a libertăţilor publice; b) o concepţie despre democraţie; c) o concepţie despre rolul statului, care constituie fundamentul subiacent de bază al ordinii juridice.⁸⁸

Aplicarea principiilor statului de drept a pus problema găsirii unui criteriu de apreciere asupra măsurilor dispuse de autoritatea statală, în situaţia în care acestea sunt luate în limitele competenţei stabilite de lege. Astfel, pentru a nu fi arbitrară şi discreţionară, măsura dispusă de o autoritate statală trebuie să fie conformă cu legea, dar şi adecvată pentru scopul legitim propus. Relaţia dintre mijloc şi scop este în doctrina statului de drept, dar şi în jurisprundenţă, unul dintre aspectele particulare ale principiului proporţionalităţii.

Statul de drept se bazează şi pe ideea de armonie, echilibru între elementele sale constitutive. Această relaţie echilibrată “este un alt aspect al principiului proporţionalităţii, de fapt o dimensiune a principiului general al echităţii şi justiţiei. Astfel, analiza drepturilor fundamentale sau perpetuarea şi conservarea vieţii umane, prin prisma modului de gândire a dreptului natural, va scoate la iveală principiul proporţionalităţii. Între individual şi general, între public şi privat, trebuie să existe o justă măsură, un echilibru, deoarece “individualul exacerbat poartă în sine pecetea absolutismului şi totalitarismului”⁸⁹, după cum şi puterea statului exagerată şi disproporţionată în raport cu drepturile fundamentale ale omului conduce la aceeaşi finalitate: abuzul de putere şi de drept. În concepţia clasică a dreptului natural, preluată de doctrina statului de drept, dreptul nu era decât “justă măsură”, adică proporţionalitate.

Principiului proporţionalităţii reprezintă în doctrina statului de drept introducerea unui noi concept, şi anume legitimitatea. Dreptul care limitează puterea statului nu este doar “dreptul putere“, în sensul de “putere legislativă”, adică de a crea norme juridice ca exprimare a voinţei corpului legislativ, şi nici “de drepturi subiective”, în sensul de drepturi ale omului, ca puteri ale individului de a pretinde ceva, chiar statului, numai dacă aceste drepturi sunt recunoscute de dreptul obiectiv, ca norme juridice edictate de legiuitor, ci dreptul trebuie înţeles, pe lângă aceste două sensuri, care sunt reale, şi prin criteriului dreptului ca “justă măsură”, în sensul de a se da fiecăruia ce i se cuvine, cum spunea Aristotel. Legitimitatea, concepută ca raport adecvat şi justă măsură este expresia principiului proporţionalităţii.⁹⁰

Principiul proporţionalităţii, în cele două forme ale sale ca justă măsură sau raport echilibrat între mărimi şi calităţi diferite şi raport adecvat între măsurile autorităţilor statale, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, este evocat explicit sau rezultă implicit în doctrina statului de drept. Heinzz Mohnhaupt consideră principiul proporţionalităţii, alături de alte definiţii de valoare concretă, cum ar fi: demnitatea omului, libertatea şi egalitatea juridică, separarea şi controlul puterilor, supunerea tuturor acţiunilor statului, legii şi dreptului, protecţia tribunalelor, despăgubiri pentru acţiuni ale statului contrare legii, ca fiind aspecte importante ale statului de drept.⁹¹ Autorul invocă principiul proporţionalităţii în analiza pe care o face raportului dintre interesul public (principiul securităţii sociale) şi garantarea dreptului de proprietate. Astfel, repartiţia proprietăţii reprezintă antinomii evidente în statul de drept, care nu sunt uşor de armonizat. Problema constă în faptul că principiul securităţii sociale poate fi pus în situaţia de a aduce atingere principiului garantării proprietăţii, conţinut în noţiunea de stat de drept, prin intermediul redistribuirilor de către dreptul fiscal. În acest fel, noţiunea de stat de drept ar putea fi golită de sensul său real. Aici, spune autorul, revine problema esenţială a dreptului natural clasic, al cărui principiu de bază este “principiul justei măsuri” sau în versiune modernă principiul proporţionalităţii.⁹² La fel se pune problema pentru relaţia dintre securitatea socială şi garantarea libertăţii, conţinută în noţiunea de stat de drept. Frontierele între intervenţia statului şi garanţiile drepturilor fundamentale furnizate de statul de drept vor trebui fixate în fiecare caz în parte, folosind criteriul proporţionalităţii.⁹³

Una dintre problemele importante ale doctrinei statului de drept, în limitele modelului german, se referă la interpretarea Constituţiei de către Curtea Constituţională Federală. S-a pus problema dacă legea fundamentală este o normă care trebuie interpretată şi aplicată conform aceloraşi metode ca şi legea obişnuită sau ar trebui să fie interpretată conform unor tehnici specifice.⁹⁴ O constatare importantă este aceea că se face distincţie între lege şi drept, chiar în textul Constituţiei. Astfel, potrivit art.20, alin.3 din Legea fundamentală germană, “Puterea legislativă este legată de ordinea constituţională, puterile executivă şi judiciară sunt legate şi obligate prin lege şi drept ”. Curtea Constituţională Federală Germană, printr-o decizie pronunţată la 23 octombrie 1951, a statuat: “Curtea Constituţională Fedarală recunoaşte existenţa unui drept suprapozitiv care se impune chiar constituantului şi este competentă ca atare să aprecieze conformitatea unei reguli sau norme legale cu acest drept”.⁹⁵ Ulterior, instanţa constituţională a apreciat că prin “drept suprapozitiv” înţelege principiile juridice fundamentale. Analizând jurisprudenţa instanţei constituţionale, Michel Fromont constată că aceasta practică o interpretare foarte constructivă a legii fundamentale. Judecătorul constituţional efectuează mai degrabă o “concretizare” a regulii constituţionale decât o interpretare în sensul obişnuit al termenului. Prin distincţia dintre interpretarea legilor şi concretizarea acestora, instanţa constituţională se apropie de problematica principiilor juridice fundamentale, printre care şi principiul proporţionalităţii.⁹⁶În raport cu aceste premise, Curtea Constituţională a elaborat marile principii de interpretare a Constituţiei: 1) unitatea Constituţiei; 2) caracterul evolutiv al Legii fundamentale şi 3) legarea regulilor nescrise de un principiu general afirmat de către Legea fundamentală. Astfel, din principiul statului de drept, ce rezultă din art.20 şi 28 din Constituţie, Curtea a decis o serie întreagă de reguli nescrise, printre care şi principiul proporţionalităţii, care impune în acelaşi timp, ca legea să fie adecvată situaţiei de fapt şi scopului pentru care a fost adoptată.⁹⁷

Concepţia despre democraţie a statului de drept se bazează pe principiul proporţionalităţii. Democraţia nu mai este înţeleasă doar ca o regulă sau principiu al voinţei majortiăţii, ci este văzută mai ales, ca o tehnică sau modalitate de organizare a puterii de aşa manieră încât cel care deţine puterea să nu o poată folosi în interes personal şi de grup. Această nouă viziune a democraţiei are la bază principii fundamentale ale statului de drept : principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, a pluralismului politic şi principiul proporţionalităţii. Conform acestui din urmă principiu, competenţele autorităţilor statului trebuiesc astfel repartizate încât să se asigure atât buna funcţionare a lor, iar pe de altă parte să se evite concentrarea de putere la o singură categorie de organe ale statului. Totodată, principiul proporţionalităţii este esenţial pentru democraţia parlamentară. Structurile organizatorice ale parlamentului, dar şi procedurile parlamentare, trebuie să dea posibilitatea opoziţiei să se exprime, iar majorităţii să decidă.⁹⁸

Rolul statului este un alt domeniu de aplicare a principiului proporţionalităţii. Statul nu le poate face pe toate şi nici nu este bine să le facă. Există limite obiective ale activităţii statale, care rezultă din natura lucrurilor. Criteriul cel mai important pentru a determina aceste limite este principiul proporţionalităţii. În acest sens, J.J. Chevallier, afirmă că activităţile sociale trebuie să scape, în măsura posibilului, de sub influenţa statului care trebuie să-şi reducă intervenţiile sale la strictul necesar, ceea ce înseamnă caracterul adecvat (proporţional) al măsurilor adoptate de stat la scopul urmărit, respectiv menţinerea ordinii publice şi asigurarea respectării legii. Totodată este bine ca piaţa şi iniţiativa să fie difuze, răspândindu-se în întregul corp social, decât să fie concentrate într-un singur organ care dispune de o putere exorbitantă. Echilibrul sistemului social este cu atât mai bine asigurat cu cât rezultă mai mult din jocul liber al legilor naturale de funcţionare şi nu ale unei reglementări statale care riscă să le falsifice şi să le denatureze.⁹⁹

Aceste idei sunt prezente şi în doctrina constituţională română antebelică şi interbelică, referitoare la rolul statului.Principiul proporţionalităţii, deşi nu este expres invocat, rezultă din formulările doctrinare. Astfel, referirile la  echitate şi justiţie, la raporturile dintre stat şi cetăţeni la limitele puterii în raport cu exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi la limitarea exerciţiului libertăţilor cetăţeneşti, evocă ideea de proporţionalitate. C.G.Dissescu, analizând suveranitatea, o considera ca fiind limitată. Mijloacele de acţiune ale statului nu pot depăşi scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social şi interesul public. De asemenea, autoritatea statală nu poate desfiinţa drepturile fundamentale, iar dacă o face devine injustă.¹⁰⁰ Limitarea puterii statale în raport cu drepturile fundamentale este expresia unei relaţii echilibrate între exercitarea suveranităţii şi scopul acesteia, interesul public. “Suveranitatea e limitată. Suveranitatea nu e scop, ci mijlocul de a procura fericirea, adică conservarea şi progresul societăţii. Ori mijloacele, prin natura şi esenţa lor sunt limitate. Suveranitatea mai este limitată şi pentru motivul că ea nu poate depăşi cadrul intereselor sociale, cadru pe care-l ceruse necesitatea conservării şi progresului social. Dacă suveranitatea îşi depăşeşte limitele, atunci devine injustă şi apăsătoare. Într-un asemenea caz apare dreptul de rezistenţă care poate merge până la revoluţie. Dacă puterea suverană suprimă dreptul de a cugeta liber, de a comunica ideile în scris sau prin grai, dacă impune credinţe religioase celor ce nu le împărtăşesc de bună voie, în asemenea cazuri puterea suverană nu îşi mai are raţiunea de a fi.”¹⁰¹

George Alexianu evocă principiul proporţionalităţii, deşi nu foloseşte în mod explicit acest concept. Referindu-se la rolul statului în societatea contemporană, autorul arată că aceasta trebuie să asigure ordinea socială şi să garanteze libertăţile individuale. Puterea sa trebuie să fie limitată în raport cu exercitarea libertăţilor individuale. Autorităţile statale pot restrânge libertăţile individuiale numai dacă această măsură este absolut necesară pentru conservarea societăţii. Statul este numai un mijloc pentru garantarea libertăţilor individuale. Limitarea puterii statului, faptul că acţiunile statului nu trebuie să depăşească scopul exercitării lor, precum şi existenţa “necesităţii” care să justifice ingerinţa statului în exercitarea libertăţilor fundamentale implică principiul proporţionalităţii.¹⁰² “Statul are datoria să asigure ordinea socială fără de care nu este posibilă viaţa societăţii. Asigurând ordinea socială, asigură şi garantează viaţa individuală, căci individul nu poate trăi decât în societate. El trebuie să ceară libertăţii individuale numai acele sacrificii care sunt absolut necesare pentru coexistenţa oamenilor în societate. Statul este deci un mijloc pentru a asigura viaţa individuală… Strictul necesar la care este limitată intervenţia lui e dictat de ştiinţa politică.”¹⁰³

Este interesantă ideea istoricului român Nicolae Iorga care, analizând libertăţile individuale aşa cum au existat în diferite forme de organizare socială, consideră că esenţa libertăţii înseamnă, “dreapta proporţionalitate interioară a celor trei termeni”, astfel încât faţă de starea lor ideală, valori maxime ale libertăţii atât în sfera muncii cât şi în aceea a politicului şi în sfera gândirii, nici o societate istorică nu se înfăţişează cu “proporţia de aur” a libertăţii, căci într-una avem o oarecare libertate a muncii dar lipsesc libertatea politică şi a gândului sau invers. Iar ceea ce conferă acestei proporţii o valoare anume sunt tocmai structurile sociale. Pornind în căutarea “numărului de aur” în care se îmbină optim libertăţile omului, Nicolae Iorga va descoperi de fiecare dată câte o expresie, “degradată” a acestuia, ca urmare a cadrului istoric care îşi revarsă constrângerile peste proporţia libertăţii obligând-o să capete o configuraţie istorică neconfundabilă şi totodată netranspozabilă de la o societate la alta.¹⁰⁴

Implicarea statului în societatea civilă, posibilitatea limitării exerciţiului unor drepturi cetăţeneşti în situaţii excepţionale, a dus la afirmarea în doctrina statului de drept a principiului responsabilităţii autorităţilor statului. Teoria responsabilităţii statului este astăzi unanim admisă. Contenciosul administrativ şi cel constituţional pot fi considerate cele mai semnificiative contribuţii la articularea teoriei responsabilităţii statului şi unele dintre cele mai expresive dimensiuni ale statului de drept.¹⁰⁵În acest context, principiul proporţionalităţii este considerat de doctrină şi de jurisprudenţă drept un criteriu important pe care autorităţile administrative trebuie să-l respecte deoarece măsurile dispuse de acestea trebuie să fie nu numai legale, dar şi opotune. Desigur, oportunitatea nu este separată rigid de condiţia legalităţii actelor administrative. De aceea, proporţionalitatea, este nu numai o condiţie de oportunitate dar şi de legalitate, pentru actele administraţiei publice¹⁰⁶. “Dacă avem însă în vedere, corelaţia proporţionalitate – legalitate şi oportunitate, se reţine că, punerea în aplicare a proporţionalităţii presupune mai întâi, adaptarea mijloacelor la finalitate, ceea ce reprezintă un aspect esenţial al deciziei, şi deci o chestiune de oportunitate”¹⁰⁷. Totodată, proporţionalitatea este unul din criteriile care limitează puterea discreţionară a executivului¹⁰⁸.

Principiul proporţionalităţii impune stabilirea unui raport echilibrat între mijloacele folosite de administraţie şi scopul legitim urmărit. Mijloacele statale folosite trebuie să fie necesare şi adecvate cu scopul ce urmează a fi realizat. Este necesar stabilirea unui raport echilibrat între o situaţie concretă, scopul acţiunii şi decizia administrativă. Ansamblului situaţie – decizie – finalitate i se aplică principiul proporţionalităţii ca şi criteriu de apreciere a măsurilor adoptate. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea limitelor libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice, respectiv un exces de putere. În doctrina statului de drept şi nu numai, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal aplicabil organizării statale, raporturilor complexe dintre “public şi privat“, dar şi criteriu de limitare a puterii statale şi de garantare a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

5. Concluzii

Un argument pentru care filosofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului dar şi pentru activitatea practică de elaborare a actelor normative sau înfăptuirea justiţiei constă în existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate şi în Constituţie,cum este şi principiul proporţionalităţii

Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le garanteze sau să le întemeieze. În acest sens filosoful român Mircea Djiuvara afirma: „Toată ştiinţa dreptului nu constă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai acele principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta, întreaga legislaţie devine de o mare exactitate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi”.

Principiile dreptului prin natura, generalitatea şi profunzimea lor sunt teme de reflecţie în primul rând pentru filosofia dreptului. Numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic, deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială urmează a fi elucidate, tot în sfera filosofiei dreptului.

Pentru opera de realizare a dreptului principiul proporţionalităţii este principalul criteriu care face distincţia dintre puterea discreţionară admisibilă exercitată în marja de apreciere recunoscută de lege autorităţilor publice, iar pe de altă parte, excesul de putere, ce există în situaţia în care măsurile dispuse de autorităţile statului depăşesc marja de apreciere şi ceea ce este necesar pentru atingerea unui obiectiv legitim. Principiul proporţionalităţii impune adecvarea măsurii dispuse ( care poate fi şi o normă juridică) la situaţia de fapt şi la scopul legitim urmărit. În acest fel, proporţionalitatea exprimă ideea de legitimitate care include sfera conceptului de legalitate (corespondenţa formală la o normă juridică).

Aplicarea principiului proporţionalităţii are ca rezultat concretizarea normei juridice, a cărei legitimitate este dată de justa aplicare la fiecare caz sau situaţie particulară. Totodată, prin acest principiu individualul nu este subsumat generalului,acesta din urmă exprimat de norma juridică, ci are propria sa legitimitate, care impune un alt raport decât cel logico-formal, care conferă existenţă şi necesitate numai generalului. Prin urmare, principiul proporţionalităţii utilizat în accepţiunile sale filosofice impune justa adecvare a normei de drept (a generalului) la individualul care în esenţă este omul în toate determinaţiile sale existenţiale. Astfel, norma juridică este nu numai „legală” dar şi legitimă.

O astfel de abordare şi înţelegere a dreptului este superioară ideii lui Goethe, pentru care „totalitatea oamenilor înseamnă omul”. Dreptul, în accepţiunea sa modernă, prin ideile de: just, proporţionalitate şi legitimitate revelează o altă idee: în fiecare om trebuie să se regăsească totalitatea valorică a omenirii. În acest fel ştiinţa dreptului este una a concretului şi a vieţii, fără ca prin această dimensiune să devină mai puţin necesară şi logică, ci nu una a abstractului ,cum obţinea Descartes prin a sa „ştiinţă a proporţiilor”.

Prin dimensiunea sa concretă ,dar nu empirică ,proporţionalitatea este un concept a cărei sferă nu poate fi stabilită printr-o definiţie logico-formală. Principiul proporţionalităţii, la fel ca şi alte categorii juridice, precum : spirit de toleranţă şi respect reciproc, demnitate, principiile statului de drept, interes general, ordine publică, etc. face parte din categoria conceptelor deschise ce nu pot fi definite, ci numai definibile. Există un proces continuu prin care conotaţia şi denotaţia unor astfel de categorii juridice se întregeşte, prin interconexiunea dintre elaborările şi formulările filosofiei dreptului, iar pe de altă parte interpretările şi soluţiile conferite de jurisprudenţă.

Realitatea juridică a zilelor noastre luminate de normativism, pozitivism şi pragmatism pare să acrediteze celebrele cuvinte ale lui Newton: „Fizică, teme-te de metafizică”, ceea ce, transpus în sfera juridicului, înseamnă indiferenţă şi chiar refuzul tacit sau expres manifestat al ştiinţei pozitive a dreptului dar şi a jurisprudenţei faţă de filosofia dreptului. În acest context este legitimă întrebarea, în ce măsură metafizica dreptului este posibilă şi mai ales necesară. O astfel de problemă este actuală şi trebuie analizată în contextul social politic şi cultural contemporan, cu deosebire prin raportare la diferitele discipline juridice dar şi la actul de judecată prin care instanţele „ spun dreptul”.

În esenţă, dezlegarea acestei probleme trebuie căutată mai întâi în criticismul kantian. Marele filosof de la Konigsberg demonstrează că realitatea metafizicii nu se dezvăluie raţiunii teoretice, ci numai cunoştinţei practice sau credinţei fondate pe morală, datorie, pe libertatea voinţei. Trebuie reţinut că raţiunea umană e facultatea supremă a unei îndoite legiuiri: legiuirea naturală (raţiunea teoretică) şi legiuirea morală (raţiunea practică). Prin cea dintâi raţiunea impune naturii legi; prin cea de-a doua raţiunea îşi prescrie sieşi o lege şi ca atare este autonomă sau liberă. Precum necesitatea este principiul ce unifică fenomenele naturii, tot aşa libertatea este principiul unificator al actelor umane. Prin urmare, valorile fundamentale ale dreptului, multe exprimate explicit în categorii, concepte şi norme juridice, altele deduse pe cale de interpretare, precum : libertatea, dreptatea, adevărul, binele, echitatea şi chiar ideea fundamentală de „justiţie”, nu pot fi explicate, înţelese şi aplicate decât în elaborări specifice unei filosofii a dreptului. Iată de ce pozitivismul şi normativismul juridic îşi au temeiul şi legitimitatea nu în propriile construcţii, ci în conceptele valorice transcedentale realităţii empirice a juridicului şi care formează obiectul de elaborare, analiză şi explicitare pentru metafizica dreptului. Raţiunea practică de care vorbea Kant, înţeleasă din perspectiva pragmatismului contemporan, semnifică transpunerea valorilor fundamentale, transcedentale ale dreptului în norma juridică şi actul de justiţie.

Cuvintele lui Schleiermacher sunt valabile şi astăzi, inclusiv pentru orice actor din sfera dreptului: „Orice om de ştiinţă trebuie să filosofeze pentru a nu rămâne numai un punct de trecere al unei tradiţiuni ce se transmite prin el, un colecţionar de material, căci fie ce reprezentare în care nu se văd nici principii nici legături, nu este decât un material”.