Principiile dreptului - o abordare creştină şi filosofică

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

Rezumat: Orice demers științific care are ca obiect înțelegerea semnificațiilor noțiunii de „principiu al dreptului” trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, baza de abordare constituind-o filosofia dreptului. În acest studiu realizăm o astfel de analiză cu scopul de a sublinia multiplele semnificații teoretice aferente acestei noțiuni, dar și raportul dintre principii și normele juridice, respectiv valoarea normativă a principiilor dreptului. Sunt realizate ample referiri la doctrina filosofică și juridică în materie. Acest studiu este o pledoarie pentru raportarea la principii, în opera de creare și aplicare a dreptului. Pornind de la diferența dintre ”dat” și „construit” propunem distincția dintre „principiile metafizice”, exterioare dreptului, care prin conținutul lor au semnificații creștine dar și filosofice și „principiile construite” elaborate în interiorul dreptului. Subliniem obligația legiuitorului, dar și a practicianului de a se raporta la principii în opera de legiferare, interpretare și aplicare a dreptului. Se aduc argumente pentru o viziune și interpretare din perspectiva valorilor creștine pentru dreptul și justiția umană.

Scurte considerații despre principii în filozofie și știință

În filozofie și, în general în știință, principiul are o valoare teoretică și explicativă deoarece este menit a sintetiza și exprima bazele și unitatea existenței umane, a existenței în general și a cunoașterii, în diversitatea lor de manifestare. Descoperirea și afirmarea principiilor în orice știință conferă certitudine cunoașterii, atât prin exprimarea elementului prim, care există prin el însuși, fără a avea nevoie de a fi dedus sau demonstrat, cât și prin realizarea coeziunii de sistem, fără de care cunoașterea și creația științifică nu ar putea exista.

Principiul are multiple semnificații în filozofie și știință, dar pentru demersul nostru științific, reținem pe acela de: „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline”¹. Locul comun al sensurilor termenului de principiu îl formează esența, o categorie importantă pentru filozofie ca și pentru drept.

Principiul reprezintă datul ca atare, ce poate avea o dublă semnificație:

a) ceea ce există înainte de orice cunoaștere ca factor aprioric și temei pentru știință;

b) element teoretic și rezultant de sinteză a diversității fenomenale pentru realitatea de orice fel.

Distincția dar și relația dintre “dat” și “construit” sunt importante pentru a înțelege natura principiilor în știință și în special în drept. În lucrarea sa “Science et tehnique en droit positif”, apărută la începutul secolului XX, François Geny² analizează pentru prima dată raportul dintre știința și tehnica juridică pornind de la două concepte: “datul” și “construitul”. În opinia lui Geny un lucru este “dat” atunci când el există ca obiect în afara activității productive a omului. În acest sens autorul distinge patru categorii: datul real; datul istoric; datul rațional; datul ideal. Din perspectiva temei noastre de cercetare interesează două dintre aceste categorii și anume: “datul rațional” care constă în acele principii ce decurg din considerația care trebuie arătată omului și relațiilor umane și “datul ideal” prin care se instituie un element dinamic, respectiv aspirațiile morale și spirituale ale unei civilizații particulare.

Un lucru este “construit” atunci când este realizat de om, ca de pildă un raționament, o normă juridică etc. “Datul” este relativ în sensul că el este influențat de “construit”, de activitatea umană. În ceea ce privește “datul”, atitudinea omului constă în a-l cunoaște cu ajutorul științei. În ceea ce privește “construitul”, omul este prin ipoteză constructorul, el poate să facă în acest sens artă sau tehnică. Sfera construitului se întinde și asupra ordinii sociale și politice.

Se pune întrebarea dacă dreptul este “dat”, obiect de știință, altfel spus de constatare și înregistrare sau este “construit“, operă tehnică? Din perspectivă istorică, dreptul este evident “dat”, obiect de știință, așa cum apare vechiul drept, dreptul contemporan național sau internațional. Elaborarea dreptului pozitiv presupune însă “o construcție” și în acest sens regulile juridice sunt opera tehnicii.

În literatura juridică s-a reținut această distincție, în conformitate cu care știința cercetează climatul social care solicită o anumită normativitate juridică, iar tehnica vizează modalitățile prin care legiuitorul transpune în practică, “construiește” regulile juridice. S-a subliniat totodată relativitatea acestei distincții, avându-se în vedere că tehnica juridică presupune și ea o creație, o activitate științifică. ³Prin urmare, principiile reprezintă “datul” ca ideal sau temei pentru știință și “construitul” în situația în care sunt elaborate sau transpuse într-o construcție umană, inclusiv prin norme juridice. O bună sistematizare a sensurilor pe care le are noțiunea de principiu este realizată într-o monografie⁴:

”a) principiul întemeietor al unui domeniu al existenței;
b) ceea ce ar fi ascuns cunoașterii directe și necesită prelucrări logico-epistemologice;
c) concept logic ce ar permite cunoașterea fenomenului particular.”

    Această sistematizare, aplicată la drept înseamnă:

„a) discuția referitoare la esența dreptului;
b) dacă și cum am cunoaște esența;
c) operativitatea așezării în fenomenalitatea dreptului, corelată sau nu cu esența.”⁵

Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală și deosebit de persistentă. Orice construcție științifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le garanteze sau să le întemeieze. Această mișcare regresivă către necondiționat, către ceea ce este prim în mod absolut, este de exemplu mișcarea pe care o urmează Platon în Cartea a VII-a a Republicii⁶, atunci când pune existența „Binelui” ca principiu prim și neipotetic. În același sens, un alt mare gânditor⁷ vorbește de “primele principii” sau principiile eterne ale “Ființei” nedemonstrabile, temei al oricărei cunoașteri și al oricărui existent, dincolo de care nu se află decât ignoranța.

Întrebarea este atunci de a ști dacă ceea ce pare necesar, în virtutea logică a cunoașterii este necesar și în ordinea ontologică a existenței. În “Critica rațiunii pure”, ⁸ Kant va arăta că o astfel de trecere, de la logică la existență, (argumentul ontologic) nu este legitimă. Dacă necondiționatul, ca principiu, este pus în mod necesar de către rațiunea noastră, acest lucru nu poate și nici nu trebuie să ne conducă la concluzia că acest necondiționat există în afara ei și independent de orice realitate.

În consecință, principiile, întrucât vizează existența în toate domeniile ei, nu pot și nu trebuie să fie imuabile, ci sunt rezultatul devenirii. Ele sunt un “dat”, dar numai ca rezultat al dialecticii existențiale sau ca reflectare a devenirii în lumea fenomenală și a esenței.

Aspecte de doctrină privind principiile dreptului

Dreptul, deoarece presupune raportul deosebit de complex, între esență și fenomene, precum și o dialectică specifică fiecăreia dintre cele două categorii în planul realității teoretice, normative dar și sociale, nu poate fi în afara principiilor.

Problema statutului principiilor dreptului și explicarea acestora a preocupat mereu pe teoreticieni. Școala dreptului natural a argumentat că sursa, originea, deci temeiul principiilor juridice este natura umană. Școala istorică a dreptului, sub influența kantianismului, deschide o nouă perspectivă în cercetarea genezei principiilor juridice, prezentându-le ca produse ale spiritului popular (Volkgeist) ceea ce deplasează temeiul dreptului din universul rațiunii pure, la confluența unor origini istorice disipată într-o multitudine de forme trecătoare. Variantele școlii pozitiviste susțin că principiile dreptului sunt generalizări induse din experiența socială. Când generalizarea acoperă o serie suficient de mare de fapte sociale suntem în prezența unor principii. Există și autori precum Rudolf Stammler care neagă temeinicia oricărui principiu juridic, considerând conținutul dreptului diversificat în spațiu și timp, lipsit de universalitate. În concepția autorului dreptul ar fi o categorie culturală. ⁹

Referindu-se la aceeași problemă, Mircea Djuvara afirma: “Toată știința dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă și metodică, decât în a degaja din multitudinea dispozițiilor de lege esențialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiție din care derivă toate celelalte dispoziții. În felul acesta întreaga legislație devine de o mare claritate și se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea științifică a unei legi.”¹⁰

În opinia noastră acesta este punctul de plecare pentru înțelegerea principiilor dreptului.

În literatura de specialitate, nu există o opinie unanimă cu privire la definirea și semnificațiile principiilor dreptului¹¹. Pot fi identificate o serie de elemente comune pe care le subliniem mai jos:

• Principiile de drept sunt idei generale, postulate călăuzitoare, prescripții fundamentale sau fundamente ale sistemului de drept. Ele caracterizează întregul sistem al dreptului, constituind în același timp trăsături specifice ale unui tip de drept ;
• Principiile generale ale dreptului configurează structura și dezvoltarea sistemului de drept, asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerența și capacitatea dezvoltării acestuia ;
• Autorii disting între principii fundamentale ale dreptului, ce caracterizează întregul sistem de drept și care reflectă ceea ce este esențial în cadrul tipului de drept respectiv și principii valabile pentru anumite ramuri de drept sau instituții juridice.

Astfel, în doctrină, au fost identificate și analizate următoarele principii generale ale dreptului:

1) asigurarea bazelor legale de funcționare a statului;
2) principiul libertății și egalității;
3) principiul responsabilității;
4) principiul echității și justiției¹².

Același autor consideră că principiile generale ale dreptului au o importanță teoretică și practică care constă în:

a) principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic și orientează activitatea legiuitorului;
b) aceste principii sunt importante și pentru administrarea justiției deoarece, “Omul de drept trebuie să constate nu numai pozitivitatea legii, el trebuie să-și explice și rațiunea existenței sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale ”;
c) principiile generale ale dreptului pot ține loc de norme de reglementare atunci când judecătorul, în tăcerea legii, soluționează cauza în baza principiilor generale de drept¹³.

Una dintre marile probleme ale doctrinei juridice o reprezintă raportul dintre principiile dreptului, normele de drept și valorile sociale. Opiniile exprimate nu sunt unitare, ele diferă în funcție de concepția juridică. Școala dreptului natural, raționaliștii, filozofia kantiană și hegeliană a dreptului admit existența unor principii în afara normelor pozitive și superioare acestora. Principiile dreptului se întemeiază pe rațiunea umană și configurează valoric întreaga ordine juridică. Spre deosebire, școala pozitivistă a dreptului, normativismul kelsian consideră că principiile sunt exprimate prin normele dreptului și în consecință nu există principii de drept în afara sistemului de norme juridice.

Eugeniu Speranția stabilea o corespondență între drept și principiile dreptului: “Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale, obligatorii, unitatea acestei totalități este datorată consecvenței tuturor normelor față de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele.”¹⁴ În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate română s-a exprimat ideea că principiile de drept sunt prescripții fundamentale ale tuturor normelor juridice. ¹⁵ Într-o altă opinie, se consideră că principiile de drept orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice, ele au forța unor norme superioare, regăsite în textele actelor normative, dar pot fi și deduse din “valorile sociale permanente” atunci când nu sunt formulate expres prin normele dreptului pozitiv.¹⁶ Considerăm că principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale dreptului, dar indiscutabil există o relație între cele două valori. De exemplu, egalitatea și libertatea sau echitatea și justiția sunt fundamente valorice (valori) ale vieții sociale. Ele trebuie să-și găsească expresia juridică. În acest fel apar conceptele juridice care exprimă aceste valori, concepte care devin fundamente (principii) ale dreptului. Din aceste principii derivă apoi normele juridice. Spre deosebire de norme, principiile generale ale dreptului au valoare explicativă deoarece conțin temeiurile existenței și evoluției dreptului. ¹⁷

Alături de alți autori¹⁸ considerăm că normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri:

În raport cu principiile, normele juridice au valoare explicativă, teleologică mai restrânsă, scopul normelor fiind să conserve valorile sociale, nu să-și explice rațiunea cauzală a existenței lor. Principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate și apărate de drept. Am putea spune că cele mai generale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept.

Pentru o înțelegere corectă a problematicii valorilor în drept și a exprimării lor prin principiile dreptului se impun unele succinte precizări în contextul temei noastre de cercetare. Diferitele curente și școli juridice, din antichitate și până în prezent, au căutat să explice și să fundamenteze reglementările și instituțiile juridice prin unele concepte generale apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Dreptul se întemeiază pe judecăți de valoare. Într-adevăr, prin natura sa dreptul implică o apreciere, o valorizare a conduitei umane în funcție de anumite valori, reprezentând finalitatea ordinii juridice cum ar fi: justiția, binele comun, libertatea etc.¹⁹

Valorile nu sunt de natură strict și exclusiv juridică. Dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială, filozofică, iar valorile existențiale care sunt totodată izvoare pentru toate celelalte sunt creștin-ortodoxe. Există deosebiri între sistemul valoric profan și valorile creștine. Acestea din urmă nu sunt construcții pur conceptuale sau bazate exclusiv pe sentimente sau trăiri, ci sunt virtuți relevate prin har.

Valorile creștine sunt permanente prin sensul și semnificațiile lor relevate. Se poate spune că sunt imuabile intangibile la cursul lumii și al timpului. Conținutul lor este inepuizabil deoarece își au sursa în infinitul și indefinitul ființei divine. De aceea omul, rămânând în permanența virtuților moral creștine nu va cuprinde și nici realiza în întregime conținutul, sensurile și semnificațiile acestora. Smerenia este una dintre marile virtuți și valori creștine despre care Sfântul Isaac Siriul afirma caracterul inepuizabil al acesteia în permanența ei: «Adâncul smereniei este desăvârșirea».

Spre deosebire, valorile profane, inclusiv cele juridice, ce pot fi considerate ca autentice, își au sursa în virtuțile creștine, sunt derivate din acestea, fiind totodată relative Aceste valori trebuie înțelese în dinamica lor istorico-socială. Astfel, în legătură cu sistemul valoric juridic putem spune că unele dintre valori pot fi regăsite în toate sistemele de drept, ca de exemplu justiția, totuși specificul și particularitățile istorice ale societății își pun amprenta asupra lor. Valorile unei societăți trebuie deduse primordial din filozofia (socială, morală, politică, juridică) ce prezidează și orientează forțele sociale din societatea respectivă.

Legiuitorul, în procesul de legiferare, orientându-se după aceste valori, exprimate în special de principiile generale ale dreptului, le transpune în norme juridice, iar pe de altă parte, odată “legiferate” aceste valori sunt apărate și promovate în forma specifică reglementării juridice. Norma juridică devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcție de valoarea socială respectivă, cât și un mijloc de asigurare a realizării exigențelor acestei valori și de predicție a evoluției viitoare a societății. Mai trebuie adăugat că normele juridice substanțializează valorile juridice în chip relativ, deoarece nici în ansamblu și nici individual nu indică total o valoare juridică, nu-i epuizează bogăția de conținut.

În ce privește identificarea valorilor promovate de drept, părerile autorilor nu coincid, deși ele se cantonează în sfere apropiate. Astfel, Paul Roubier enumeră ca valori justiția, securitatea juridică și progresul social.²⁰ Michel Villey enumeră patru mari finalități ale dreptului: justiția, buna conduită, servirea oamenilor și servirea societății. ²¹ François Rigaux vorbește de două categorii și anume: cele primordiale, denumite de el formale, ordinea, pacea și securitatea juridică și cele materiale egalitatea și justiția. ²²

Valoarea incontestabilă ce definește finalitatea dreptului, în concepția celor mai de seamă gânditori, încă din antichitate, este justiția. Conceptul deosebit de complex justiție a fost abordat, explicat și definit de numeroși gânditori – moraliști, filozofi, juriști, sociologi, teologi – care pornesc în definirea acestuia de la ideile de just, echitabil, în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Principiul general al dreptului, al echității și justiției este expresia justiției ca valoare socială. Multe concepții despre drept ar fi situabile fie într-o linie raționalistă, fie într-una realistă. Raționaliștii argumentează că principiul justiției e înnăscut omului, ține de rațiunea noastră în eternitatea ei. Realiștii argumentează că justiția e un elaborat al istoriei și experienței general umane.

Indiferent de orientarea teoretică, justiția constituie neîndoielnic un temei complex al universului juridic. Giorgio del Vecchio afirma că justiția e conformare la legea juridică, legea juridică fiind ceea ce cuprinde justiția. După Lalande justiția e proprietatea a tot ceea ce este just; Faberquetes consideră dreptul ca expresia unică a principiului justiției, iar justiția ca, firește, conținutul unic al expresiei dreptului. S-a mai spus că justiția e voința de a da fiecăruia ce e al său; este echilibru sau proporția raporturilor dintre oameni, este iubirea socială sau este realizarea armonioasă a esenței ființei umane.²³ Justiția ca valoare și principiu al dreptului există prin normele juridice cuprinse în constituții, legi etc. Aceasta nu înseamnă că dreptul obiectiv, cu exprimările lui, poartă în întregime și inevitabil "justiția": nu tot ceea ce e drept în vigoare este just. Pe de altă parte există norme juridice, ca de pildă cele tehnice, care sunt indiferente ideii de justiție. După cum există împrejurări când dreptul pozitiv se inspiră mai mult din considerente de utilitate decât de justiție pentru a menține ordinea și stabilitatea în societate.

În opinia noastră, justiția, ca valoare socială și totodată ca principiu general al dreptului se dimensionează în ideile de justă măsură, echitate, legalitate și bună-credință. Cu deosebire conceptele de justă măsură și echitate exprimă proporționalitatea. Principiul justiției are acest conținut călăuzitor în linie cognitiv-acțională: a da fiecăruia ce i se cuvine. Un sistem de drept este unitar, omogen, echilibrat și coerent dacă în toate componentele sale "asigură, ocrotește, consacră", în așa fel încât fiecare persoană fizică și juridică să fie ceea ce este, să aibă ceea ce i se cuvine fără a se leza reciproc sau sistemul social.

Echitatea este o dimensiune a principiului justiției în consensualitatea acestuia cu binele moralei. Acest concept mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează, introducând în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei din perspectiva cărora îndreptățirea este și o facere întru bine și întru libertate. "Considerată astfel, echitatea se propagă până în cele mai îndepărtate sfere ale sistemului de norme juridice, fructificând chiar și domenii strict tehnice sau formale, aparent indiferente față de preocupările axiologice"²⁴. Înțeleasă prin ideea de proporționalitate, echitatea privește diminuarea inegalității, acolo unde stabilirea unei egalități perfecte (numită și dreptate formală) este imposibilă datorită particularităților situației de fapt. Altfel spus, în raport cu generalitatea normei juridice, echitatea sugerează să luăm în seamă situațiile de fapt, circumstanțele personale, unicitatea cauzei, fără a se cădea în extremă. Ideea de justiție evoluează sub influența transformărilor social-politice din societate. Astfel, în statele democratice contemporane, pentru a se sublinia realizările politicii sociale privind condițiile de viață și de muncă, drepturile economice, sociale, culturale, se vorbește de justiție socială. Realizarea justiției sociale este înscrisă ca o cerință a statului de drept în documentul adoptat la Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană, Copenhaga, 1990.

O altă problemă a doctrinei juridice este de a stabili raportul dintre principiile dreptului și cele ale moralei, am adăuga noi ale creștinismului. Christian Thomasius în lucrarea sa Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni deducta (1705)²⁵, distingea între misiunea dreptului de a ocroti raporturile exterioare ale indivizilor umani prin prescripții ce formează obligații perfecte și sancționabile și misiunea moralei să ocrotească viața interioară a indivizilor numai prin prescripții ce formează obligații imperfecte și nesancționabile. Această deosebire dintre morală și drept a devenit clasică.

Fără îndoială, dreptul nu poate fi confundat cu morala, pentru mai multe considerente analizate în literatura de specialitate.²⁶ Totuși, dreptul și morala se află din cele mai vechi timpuri într-o strânsă relație care nu poate fi considerată ca întâmplătoare. Relația respectivă este de natură axiologică. Valorile juridice și etice autentice, contemporane au o origine comună, respectiv harul și poruncile divine, cu deosebire Porunca Iubirii împreună cu toate virtuțile creștine. Se mai poate adăuga conștiința de sine a omului ca persoană, care în comunitate, realizează că depinde de Dumnezeu, dar și de aproapele său. Teoria jusraționalismului – formă modernă a jusnaturalismului – a încercat să argumenteze că există un fond de principii ale dreptății universale și eterne, deoarece sunt înscrise în rațiunea umană unde se împletesc cu principiile binelui și adevărului. Așadar, dreptul întrucât e rațional, e natural și întrucât e natural este și moral. Spunem noi că aceste principii înnăscute sunt rezultatul lucrării Duhului Sfânt, pe care omul prin propria sa lucrare poate să le descopere sau nu, poate sau nu să le transpună în valorile morale profane, inclusiv în cele juridice

Desigur, dreptul reglementează eminamente conduita exterioară a individului uman. Cu toate acestea dreptul nu se dezinteresează de valorile și virtuțile creștine, "prin aceea că prin intermediul echității caută binele acționând spre concordarea exteriorului cu interiorul, pe când morala acționează spre concordarea interiorului cu exteriorul individului, întru aceeași echitate."²⁷ Poate că o maximă a justiției considerată în dimensiunea sa creștină ar putea fi ceea ce spune psalmistul: ”Ferește-te de rău și fă binele. Caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33). Adevărul juridic nu poate fi acceptat și înțeles decât ca bine în sensul relevat de credința ortodoxă. Justiția trebuie să înfăptuiască binele pentru a fi în adevărul ei, pentru a fi autentică. ”Săvârșirea binelui este o întărire a existenței”, afirma Părintele Dumitru Stăniloae

Noi considerăm că morala creștină și dreptul, considerat tot prin esența sa creștin -ortodoxă trebuie să aibă o structură valorică comună și aceasta se poate deduce nu numai din afirmația destul de frecvent întâlnită și potrivit căreia "dreptul este un minim de morală", dar și din constatarea că nu există enunț moral care să fie denunțat ca nedrept, deși uneori sunt descoperite enunțuri juridice în dezacord cu principiile morale. Se observă tendința dreptului de a face apel la valori cu caracter moral pentru ca acestea să fie introduce în reglementări juridice. În acest sens Ioan Muraru afirma că: "Regulile morale, deși de obicei sunt mult mai apropiate de dreptul natural și de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale și permanente ale omenirii. Regulile morale, deși de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forța coercitivă a statului trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viața, libertatea și fericirea oamenilor. Din perspectivă creștină, îmbucurător este faptul că în Constituția României referirile la ipostazele moralei nu lipsesc. Aceste referiri constituționale asigură moralei eficiență, validitate. Astfel, spre exemplificare, art. 26, art. 30, ocrotesc «bunele moravuri», art. 53 menționează «morala publică». De asemenea «buna-credință» care evident este mai întâi un mai întâi o valoare creștină este consacrată prin art. 11 și art. 57."²⁸ Prin urmare principiile generale ale dreptului și cele ale moralei creștine au un fond valoric comun. Normele dreptului pot exprima valori care la origine sunt morale și care se regăsesc și în conținutul principiilor generale ale dreptului, așa cum este de exemplu echitatea sau forma sa particulară, proporționalitatea ambele având ca izvor dreptatea și dreapta măsură ca valori fundamentale ortodoxe.

Revenind la aspectele particulare ale principiilor dreptului, considerate din perspectiva filosofiei dreptului, putem spune că au aceleași trăsături și semnificații logico-filozofice ca și ale principiilor în general. Particularitățile lor sunt determinate de existența a două sisteme de raporturi dialectice specifice dreptului:

1. principii – categorii – norme;
2. principii – dreptul, ca realitate socială.

Pot fi identificate câteva trăsături mai importante ale principiilor dreptului, utile pentru a stabili dacă proporționalitatea poate fi considerată un principiu de drept:

A) Orice principiu de drept trebuie să fie de ordinul esenței. El nu se poate identifica cu un caz concret sau cu o apreciere individuală a relațiilor juridice. Principiul trebuie să reprezinte stabilitatea și echilibrul raporturilor juridice, indiferent de varietatea reglementărilor normative sau ale aspectelor particulare specifice realității juridice. În consecință, principiul de drept trebuie să fie opus aleatoriului și să exprime necesitatea ca esență.

Deși de ordinul esenței și decurgând din valorile creștine, principiile de drept rezultate din voințe legiuitorului, deci cele care se identifică cu norma juridică, reflectă transformările sociale, exprimă particularitățile istorice, economice, geografice, politice ale sistemului care le conține și la rândul lor pe care îl fundamentează, într-un cuvânt, spre deosebire de valorile creștine sunt relative.²⁹ Principiile dreptului evoluează pentru că realitățile pe care le reflectă și le explică sunt supuse perfecționării. “În drept fiecare relație juridică este susceptibilă – la fel de perfecționare. Niciodată nu se va putea termina perfecționarea științifică a analizei juridice. Dar, în drept, trebuie să dăm imediat soluții, pentru că viața practică nu așteaptă”³⁰. Fiind de ordinul esenței, principiile dreptului au caracter generalizator, atât pentru varietatea raporturilor juridice, cât și pentru normele dreptului. În același timp exprimând esențialul și generalul realității juridice, principiile dreptului sunt temei pentru toate celelalte reglementări normative. Există mari principii ale dreptului care nu depind de consacrarea lor prin norme juridice, dar norma de drept le determină conținutul concret, în raport cu timpul istoric de referință.

B) Principiile dreptului sunt consacrate și recunoscute prin constituții, legi, cutumă, jurisprudență, documente internaționale sau formulate în doctrina juridică.

Principiile trebuie să fie acceptate pe plan intern și să facă parte din dreptul național al fiecărui stat. Principiile generale ale dreptului sunt consacrate în constituții. Caracterele sistemului juridic ale unui stat influențează și chiar determină consacrarea și recunoașterea principiilor dreptului.

Opera de consacrare în documentele politice și juridice a principiilor dreptului este în plină desfășurare.

Astfel, în documente internaționale precum Carta O.N.U. sau Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970, sunt consacrate principii³¹ ce caracterizează ordinea de drept internațională democratică. Sistemele regionale de drept au cunoscut și recunoscut propriile lor principii. De exemplu, sistemul Dreptului Uniunii Europene consacră următoarele principii mai importante: principiul egalității, protecția drepturilor fundamentale ale omului, principiul certitudinii juridice, principiul subsidiarității, principiul autorității de lucru judecat și principiul proporționalității³². Majoritatea constituțiilor democratice consacră principii precum: principiul suveranității, principiul legalității și al supremației, constituției, principiul democrației, principiul pluralismului, principiul reprezentării, principiul egalității etc.

Jurisprudența are un rol însemnat în consacrarea și aplicarea principiilor dreptului. Sunt situații în care principiile de drept sunt recunoscute pe cale jurisprudențială, fără a fi formulate în textul actelor normative. Astfel, Codul civil italian recomandă judecătorilor de a statua în absența unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.

Există sisteme de drept în care nu toate principiile au o consacrare normativă. Ne referim în mod special la marele sistem cunoscut sub denumirea de common low, care constă în existența a trei subsisteme normative, autonome și paralele: common low (în sens restrâns); equity; și statute-low. Equity reprezintă un ansamblu de principii desprinse din practica instanței și care sunt un corectiv adus regulilor de common-low.

Cu toată varietatea modului de consacrare și recunoaștere a principiilor dreptului, se desprinde necesitatea cel puțin a recunoașterii lor pentru a putea fi caracterizate și aplicate în sistemul de drept. Această consacrare sau recunoaștere nu este suficient să fie doctrinară, ci trebuie să se realizeze prin norme sau jurisprudență. Trebuie totuși realizată o distincție între consacrarea sau recunoașterea principiilor dreptului, iar pe de altă parte, aplicarea lor.

C) Principiile de drept reprezintă valori pentru sistemul de drept, deoarece exprimă atât idealul juridic, cât și cerințe obiective ale societății, au un rol reglator pentru relațiile sociale. În situația în care norma este neclară sau nu există, soluționarea litigiilor se poate realiza direct în baza principiilor generale sau speciale ale dreptului. Ca ideal, ele reprezintă un temei coordonator pentru opera de legiferare.

D) În clasificarea principiilor dreptului se pornește de la considerentul că între ele există o ierarhizare sau un raport de la general la particular.³³ Pornind de la această constatare putem distinge:

1. Principii generale ale dreptului care formează conținutul unor norme de aplicație universală cu nivel maxim de generalitate. Acestea sunt recunoscute de doctrină și exprimate de acte normative în dreptul intern sau tratate internaționale de importanță deosebită. De regulă aceste principii sunt înscrise în constituții având astfel și o forță juridică superioară față de toate celelalte legi și față de toate ramurile dreptului. Referindu-se la importanța teoretică și practică a studierii principiilor dreptului, Nicolae Popa remarca: "principiile generale de drept sunt prescripțiile fundamentale care cumulează crearea dreptului și aplicarea sa… În concluzie acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului – garanția acordată indivizilor contra imprevizibilității normelor coercitive – și a congruenței sistemului legislativ, adică concordanța legilor, caracterul lor social, verosimilul, oportunitatea lor."³⁴

Principiile generale au un rol și în administrarea justiției, pentru că cei însărcinați cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai litera legii, dar și spiritul ei iar principiile generale constituie acest spirit. În cadrul acestora putem include: principiul legalității, principiul consacrării, respectării și garantării drepturilor omului, principiul egalității, principiul justiției și echității etc.

2. Principii specifice care exprimă valori particulare și care de regulă au acțiunea limitată la una sau mai multe ramuri de drept. Ele sunt înscrise în coduri sau alte legi. Pot fi incluse în această categorie principiul legalității pedepselor, al obligativității contractelor, prezumția de nevinovăție, principiul respectării tratatelor internaționale etc. Principiile speciale își au sursa valorică în principiile fundamentale ale dreptului.

De exemplu proporționalitatea este unul din vechile și clasicele principii ale dreptului, redescoperit în epoca modernă. Semnificația acestui principiu, în sens general, este aceea de relație echivalentă, echilibru între fenomene, situații, persoane etc, dar și ideea de justă măsură.

Ion Deleanu precizează că: “La origine, conceptul de proporționalitate este exterior dreptului; el evocă ideea de corespondență și echilibru, chiar de armonie. Apărut ca principiu matematic, principiul proporționalității s-a dezvoltat și ca idee fundamentală în filozofie și drept primind forme și accepțiuni diferite: “rezonabil”, “rațional”, “echilibru”, “admisibil”, “tolerabil” etc³⁵. Prin urmare, proporționalitatea face parte din conținutul principiului echității și al justiției, considerat ca fiind un principiu general al dreptului. Totodată, prin consacrarea sa normativă, explicită sau implicită, și prin aplicarea jurisprudențială, proporționalitatea are semnificații particulare în diferite ramuri de drept: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul comunitar, dreptul penal etc. Definiția, înțelegerea și aplicarea acestui principiu, în semnificațiile mai sus arătate rezultă din analiza doctrinară și interpretarea jurisprudențială. ³⁶

3. Principiile construite si principiile metafizice (creștine) ale dreptului

Un argument pentru care filozofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului dar și pentru activitatea practică de elaborare a actelor normative sau înfăptuirea justiției, îl reprezintă existența principiilor generale și de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate și în Constituție.

Principiile dreptului, prin natura, generalitatea și profunzimea lor, sunt teme de reflecție în primul rând pentru filozofia dreptului, numai după construcția lor în sfera metafizicii dreptului, aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ și aplicate în jurisprudență. Mai mult, există un cerc dialectic deoarece „înțelesurile” principiilor dreptului, după consacrarea normativă și elaborarea jurisprudențială urmează a fi elucidate tot în sfera filozofiei dreptului. O asemenea constatare impune totuși distincția între ceea ce am putea numi: principii construite ale dreptului, iar pe de altă parte principii metafizice ale dreptului. Am folosit conceptul „metafizic „pentru a evidenția că originea acestor principii o reprezintă nu atât construcțiile filozofice cât mai ales valorile și virtuțile creștine. Încercăm totuși să argumentăm folosindu-ne cu precădere de instrumentele filosofiei, dar cu raportare la valorile revelate ale creștinismului.

Distincția pe care o propunem are ca temei filozofic deosebirea mai sus arătată dintre „construit” și „dat” în drept.

Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de către legiuitor, în toate situațiile consacrate explicit de normele dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături:

1) sunt elaborate în interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voință a legiuitorului, consacrată în norme de drept;

2) sunt exprimate întotdeauna explicit prin normele juridice;

3) opera de interpretare și aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile și determinațiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot depăși limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică În această categorie regăsim principii precum: publicitatea ședinței de judecată, principiul contradictorialității, al supremației legii și Constituției, principiul neretroactivității legii, etc.

Prin urmare, principiile construite ale dreptului au, prin natura lor, în primul rând o conotație juridică și numai în subsidiar una metafizică. Fiind rezultatul unei elaborări în interiorul dreptului, eventualele semnificații și înțelesuri metafizice urmează a fi ulterior consacrării lor stabilite de metafizica dreptului. Totodată, fiind norme de drept, au caracter obligatoriu și produc efecte juridice la fel ca orice altă reglementare normativă. Este necesar a menționa că normele juridice care consacră astfel de principii sunt superioare ca forță juridică față de reglementările obișnuite ale dreptului, deoarece vizează, în mod obișnuit, relații sociale considerate a fi esențiale în primul rând pentru respectarea drepturilor fundamentale și ale intereselor legitime recunoscute subiectelor de drept, dar și pentru stabilitatea și desfășurarea echitabilă, previzibilă, transparentă a procedurilor judiciare.

În situația acestei categorii de principii, cercul dialectic amintit mai sus are următoarea înfățișare:

1) principiile construite sunt elaborate și consacrate normativ de legiuitor;
2) interpretarea acestora se realizează în opera de aplicare a dreptului;
3) semnificațiile valorice ale acestor principii sunt ulterior exprimate în sfera metafizicii dreptului;
4) „înțelesurile” metafizice pot constitui baza teoretică necesară lărgirii conotației și denotației principiilor sau elaborării normative a unor noi astfel de principii.

Numărul principiilor construite ale dreptului poate fi determinat la un anumit moment al realității juridice, dar nu există o limită preconstituită a acestora. Evoluția dreptului se manifestă și prin elaborarea normativă a unor noi astfel de principii. Ca exemplu, menționăm „principiul subsidiarității”, o construcție în Dreptul Uniunii Europene, preluată în legislația multor state europene, inclusiv a României.

Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un „dat” față de realitatea juridică și prin natura lor sunt exterioare dreptului. La originea lor nu au o elaborare juridică, normativă, respectiv jurisprudențială. Ele sunt un „dat” transcendental și nu transcendent al dreptului, prin urmare, nu sunt „dincolo” de sfera dreptului, dar sunt „altceva” în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esența valorică de natură creștină a dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea dimensiune ontologică.

Nefiind construite, ci reprezentând un „dat” transcendental, metafizic al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele juridice. Principiile metafizice pot avea și o existență implicită, descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat implicit și totodată ca esență transcendentală a dreptului, aceste principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conținutul oricărei norme juridice și în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz, interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existența principiilor metafizice fundamentează și natura teleologică a dreptului, deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă, trebuie să fie adecvată unor astfel de principii. Orice act juridic pentru a fi în adevărul și autenticul său trebuie să fie adecvat valorilor creștine ale dreptății și ale binelui Aceasta este adevărata dimensiune teleologică a juridicului prin care se legitimează și există

În literatura de specialitate juridică, astfel de principii, fără a fi numite metafizice, sunt identificate prin generalitatea lor și de aceea au fost denumite „principii generale ale dreptului”. Noi preferăm să subliniem dimensiunea metafizică, valorică și transcendentală, creștină a acestora, drept pentru care le și considerăm principii metafizice ale realității juridice. Ca „dat” transcendental și nu construit al dreptului, principiile în cauză sunt permanente, limitate, dar cu determinații și înțelesuri ce pot fi diversificate în cercul dialectic ce le cuprinde.

În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt:

- principiul dreptății;
- principiul adevărului;
- principiul echității și al justiției;
- principiul proporționalității;
- principiul libertății;
- principiul-bunei-credințe.

Se poate ușor observa fundamentul creștin al acestor principii: dreptatea și binele creștin, iubirea creștină, dreapta socoteală sau discernământul creștin, libertatea omului ca persoană în relația sa smerită de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii. Iată ce frumos caracteriza Părintele Arsenie Boca „dreapta socoteală„: „ Cumpănă liniștită a dreptei socoteli știutoare de taină, știutoare de măsuri „Într-un studiu viitor vom expune pe larg considerentele ce ne îndreptățesc să identificăm principiile mai sus menționate ca având o valoare metafizică și transcendentală.

Dimensiunea metafizică a acestor principii este de necontestat, dar rămâne în discuție dimensiunea normativă. O analiză mai amplă a acestei probleme excedă obiectului acestui studiu, care s-a dorit a fi un excurs larg asupra dimensiunii filozofice a principiilor dreptului. Totuși, câteva considerații se impun. Ontologia contemporană nu mai consideră realitatea prin referire la conceptele clasice, de substanță sau materie. În opera sa, „Substamzbegriff und Funktionsbegriff” (1910) Ernest Cassirer opune conceptul modern de funcțiune celui antic de substanță. Nu ce este „lucrul” sau realitatea concretă, ci felul lor de a fi, țesătura lor lăuntrică, structura interesează pe moderni. Nu mai există în fața cunoașterii obiecte concrete, ci doar „relații” și „funcțiuni”. Într-un fel, pentru cunoașterea științifică, dar nu și pentru ontologie, lucrurile dispar și fac loc relațiilor, și funcțiunilor. O astfel de abordare este operațională cognitiv pentru realitatea materială, nu și pentru realitatea ideală, acea „lume a Ideilor” de care vorbea Platon.³⁷

Dimensiunea normativă a realității juridice pare să corespundă foarte bine constatărilor formulate de Ernest Cassirer. Ce altceva este realitatea juridică decât un ansamblu de relații sociale și funcțiuni care sunt transpuse în noua dimensiune ontologică de „raporturi juridice” prin aplicarea normelor dreptului. Principiile construite aplicându-se unei sfere de relații sociale prin intermediul normei juridice le transformă în raporturi juridice, deci aceste principii corespund unei realități a juridicului, înțeleasă ca structură relațională și funcțională.

Există însă o ordine de realitate mai profundă decât relațiile și funcțiunile. Constantin Noica spunea că trebuie să numim „element” această ordine de realitate, în care sunt împlinite lucrurile și care le face să fie. Între conceptul de substanță și cel de funcțiune sau relație se impune un concept nou, care să păstreze o substanțialitate și fără a se dizolva în funcțiune, să manifeste funcționalitate. ³⁸

Preluând această idee a marelui filozof român, putem afirma că principiile metafizice ale dreptului evocă nu numai raporturi juridice sau funcțiuni, ci „elemente valorice” ale realității juridice, fără de care aceasta nu ar avea ființă.

Principiile metafizice ale dreptului au valoare normativă, chiar dacă nu sunt explicit exprimate prin norme de drept. Mai mult, așa cum rezultă din interpretările jurisprudențiale, ele pot avea chiar o semnificație supranormativă și, în acest fel, pot legitima concepțiile jusnaturaliste în drept. Aceste concepții și doctrina supralegalității susținute de Francaise Geny, Leon Duguit și Maurice Duverger, consideră că justiția și, în mod deosebit justiția constituțională trebuie să se raporteze la reguli și principii supra-constituționale. În opinia noastră, astfel de standarde sunt exprimate tocmai de principiile metafizice la care am făcut referire. Concepțiile jusnaturaliste au fost aplicate și de unele instanțe constituționale. Este celebră în acest sens, decizia din 16 ianuarie 1957 a Curții Constituționale Federale a R. F. Germania cu privire la libertatea de a ieși de pe teritoriul federal. Curtea declară: „Legile nu sunt constituționale decât dacă ele au fost edictate cu respectarea formelor prevăzute. Substanța lor trebuie să fie în acord cu valorile supreme ale ordinii democratice și liberale în calitate de sistem de valori stabilite de către Constituție, dar mai trebuie să fie în conformitate cu principiile elementare nescrise (s. n. ) și cu principiile fundamentale ale Legii fundamentale, mai ales cu principiile statului de drept și ale statului social”³⁹.

Un ultim aspect pe care dorim să îl subliniem se referă la rolul judecătorului în aplicarea principiilor construite dar în special a principiilor metafizice ale dreptului. Considerăm că regula fundamentală este aceea a interpretării și, implicit, a aplicării oricărei reglementări juridice în spiritul și cu respectarea conținutului valoric al principiilor metafizice și construite ale dreptului. O altă regulă se referă la situația în care există neconcordanță între reglementările juridice obișnuite iar pe de altă parte principiile construite și cele metafizice ale dreptului. Într-o astfel de situație, apreciem, în lumina jurisprudenței instanțe constituționale germane, că principiile metafizice vor trebui aplicate cu prioritate, chiar și în detrimentul unei norme concrete. În acest fel, judecătorul respectă caracterul ființial al sistemului juridic și nu numai funcțiile sau relațiile juridice.

În încheiere dorim să remarcăm actualitate cuvintelor marelui filosof german Kant, pe care le propunem spre meditație unui legiuitor contemporan:

„E veche dorința care - cine știe când? - se va împlini odată: să se descopere odată, în locul infinitei varietăți a legilor civile, principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislația”⁴⁰

Dar aceste principii le avem, sunt în ființa, conștiința și rațiunea noastră: sunt Adevărurile de Credință Creștină. Trebuie ca juriștii și toți cei care într-un fel sau altul exercită puterea temporară să le conștientizeze, să lucreze întru credință și iubire, să înmulțească talanții împărăției încredințați, pentru ca realitatea individuală și socială să fie asemenea cu Împărăția Cerurilor care este: Dreptate, Pace și Bucurie (Sf. Apostol Pavel).

BIBLIOGRAFIE

Filocalia, Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, Vol 10, Editura Humanitas, București, 2009
Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Editura Humanitas, București, 1998
Giorgio del Vecchio, Lecții de filozofie juridică, Editura Europa Nova, București, 1990
Jean Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953,
Ion Deleanu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Europa Nova, București, 1996
Marius Andreescu, Principiul Proporționalității în Dreptul Constituțional, EdituraC. H. Beck, București, 2007.
Mircea Djuvara, , Drept și sociologie, I. S. D. , Bucharest, 1936,
Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului. Dreptul Rațional, Editura All Beck, Bucharest, 1999
Kant, Critica Rațiunii Pure, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București

 NOTE