Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 3415

Principiile dreptului - o abordare creştină şi filosofică

Dr. Marius Andreescu
Tags: principiile dreptului; principiul proporționalității; valori creștine;

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

Rezumat: Orice demers ştiinţific care are ca obiect înţelegerea semnificaţiilor noţiunii de „principiu al dreptului” trebuie să aibă un carcter interdisciplinar, baza de abordare constituind-o filosofia dreptului. În acest studiu realizăm o astfel de analiză cu scopul de a sublinia multiplele semnificaţii teoretice aferente acestei noţiuni, dar şi raportul dintre principii şi normele juridice, respectiv valoarea normativă a principiilor dreptului. Sunt realizate ample referiri la doctrina filosofică şi juridică în materie. Acest studiu este o pledoarie pentru raportarea la principii, în opera de creare şi aplicare a dreptului. Pornind de la diferenţa dintre ”dat”şi „construit” propunem distincţia dintre „principiile metafizice”, exterioare dreptului, care prin conţinutul lor au semnificaţii creştine dar şi filosofice şi „principiile construite” elaborate în interiorul dreptului. Subliniem obligaţia legiuitorului, dar şi a practicianului de a se raporta la principii în opera de legiferare, interpretare şi aplicare a dreptului. Se aduc argumente pentru o viziune şi interpretare din perspectiva valorilor creştine pentru dreptul şi justiţia umană.

1. Scurte consideraţii despre principii în filozofie şi ştiinţă

În filozofie şi, în general în ştiinţă, principiul are o valoare teoretică şi explicativă deoarece este menit a sintetiza şi exprima bazele şi unitatea existenţei umane, a existenţei în general şi a cunoaşterii, în diversitatea lor de manifestare. Descoperirea şi afirmarea principiilor în orice ştiinţă conferă certitudine cunoaşterii, atât prin exprimarea elementului prim, care există prin el însuşi, fără a avea nevoie de a fi dedus sau demonstrat, cât şi prin realizarea coeziunii de sistem, fără de care cunoaşterea şi creaţia ştiinţifică nu ar putea exista.

Principiul are multiple semnificaţii în filozofie şi ştiinţă, dar pentru demersul nostru ştiinţific, reţinem pe acela de: „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline”1. Locul comun al sensurilor termenului de principiu îl formează esenţa, o categorie importantă pentru filozofie ca şi pentru drept.

Principiul reprezintă datul ca atare, ce poate avea o dublă semnificaţie:

a) ceea ce există înainte de orice cunoaştere ca factor aprioric şi temei pentru ştiinţă;

b) element teoretic şi rezultant de sinteză a diversităţii fenomenale pentru realitatea de orice fel.

Distincţia dar şi realţia dintre “dat” şi “construit” sunt importante pentru a înţelege natura principiilor în ştiinţă şi în special în drept. În lucrarea sa “Science et tehnique en droit positif”, apărută la începutul secolului XX, François Geny2 analizează pentru prima dată raportul dintre ştiinţa şi tehnica juridică pornind de la două concepte: “datul” şi “construitul”. În opinia lui Geny un lucru este “dat” atunci când el există ca obiect în afara activităţii productive a omului. În acest sens autorul distinge patru categorii: datul real; datul istoric; datul raţional; datul ideal. Din perspectiva temei noastre de cercetare interesează două dintre aceste categorii şi anume: “datul raţional” care constă în acele principii ce decurg din consideraţia care trebuie arătată omului şi relaţiilor umane şi “datul ideal” prin care se instituie un element dinamic, respectiv aspiraţiile morale şi spirituale ale unei civilizaţii particulare.

Un lucru este “construit” atunci când este realizat de om, ca de pildă un raţionament, o normă juridică etc. “Datul” este relativ în sensul că el este influenţat de “construit”, de activitatea umană. În ceea ce priveşte “datul”, atitudinea omului constă în a-l cunoaşte cu ajutorul ştiinţei. În ceea ce priveşte “construitul”, omul este prin ipoteză constructorul, el poate să facă în acest sens artă sau tehnică. Sfera construitului se întinde şi asupra ordinii sociale şi politice.

Se pune întrebarea dacă dreptul este “dat”, obiect de ştiinţă, altfel spus de constatare şi înregistrare sau este “construit“, operă tehnică? Din perspectivă istorică, dreptul este evident “dat”, obiect de ştiinţă, aşa cum apare vechiul drept, dreptul contemporan naţional sau internaţional. Elaborarea dreptului pozitiv presupune însă “o construcţie” şi în acest sens regulile juridice sunt opera tehnicii.

În literatura juridică s-a reţinut această distincţie, în conformitate cu care ştiinţa cercetează climatul social care solicită o anumită normativitate juridică, iar tehnica vizează modalităţile prin care legiuitorul transpune în practică, “construieşte” regulile juridice. S-a subliniat totodată relativitatea acestei distincţii, avându-se în vedere că tehnica juridică presupune şi ea o creaţie, o activitate ştiinţifică. 3Prin urmare, principiile reprezintă “datul” ca ideal sau temei pentru ştiinţă şi “construitul” în situaţia în care sunt elaborate sau transpuse într-o construcţie umană, inclusiv prin norme juridice. O bună sistematizare a sensurilor pe care le are noţiunea de principiu este realizată într-o monografie4:

”a) principiul întemeietor al unui domeniu al existenţei;
b) ceea ce ar fi ascuns cunoaşterii directe şi necesită prelucrări logico-epistemologice;
c) concept logic ce ar permite cunoaşterea fenomenului particular.”

Această sistematizare, aplicată la drept înseamnă:

„a) discuţia referitoare la esenţa dreptului;
b) dacă şi cum am cunoaşte esenţa;
c) operativitatea aşezării în fenomenalitatea dreptului, corelată sau nu cu esenţa.”5

Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le garanteze sau să le întemeieze. Această mişcare regresivă către necondiţionat, către ceea ce este prim în mod absolut, este de exemplu mişcarea pe care o urmează Platon în Cartea a VII-a a Republicii6, atunci când pune existenţa „Binelui” ca principiu prim şi neipotetic. În acelaşi sens, un alt mare gânditor7 vorbeşte de “primele principii” sau principiile eterne ale “Fiinţei” nedemonstrabile, temei al oricărei cunoaşteri şi al oricărui existent, dincolo de care nu se află decât ignoranţa.

Întrebarea este atunci de a şti dacă ceea ce pare necesar, în virtutea logică a cunoaşterii este necesar şi în ordinea ontologică a existenţei. În “Critica raţiunii pure”, 8 Kant va arăta că o astfel de trecere, de la logică la existenţă, (argumentul ontologic) nu este legitimă. Dacă necondiţionatul, ca principiu, este pus în mod necesar de către raţiunea noastră, acest lucru nu poate şi nici nu trebuie să ne conducă la concluzia că acest necondiţionat există în afara ei şi independent de orice realitate.

În consecinţă, principiile, întrucât vizează existenţa în toate domeniile ei, nu pot şi nu trebuie să fie imuabile, ci sunt rezultatul devenirii. Ele sunt un “dat”, dar numai ca rezultat al dialecticii existenţiale sau ca reflectare a devenirii în lumea fenomenală şi a esenţei.

  1. Aspecte de doctrină privind principiile dreptului

Dreptul, deoarece presupune raportul deosebit de complex, între esenţă şi fenomene, precum şi o dialectică specifică fiecăreia dintre cele două categorii în planul realităţii teoretice, normative dar şi sociale, nu poate fi în afara principiilor.

Problema statutului principiilor dreptului şi explicarea acestora a preocupat mereu pe teoreticieni. Şcoala dreptului natural a argumentat că sursa, originea, deci temeiul principiilor juridice este natura umană. Şcoala istorică a dreptului, sub influenţa kantianismului, deschide o nouă perspectivă în cercetarea genezei principiilor juridice, prezentându-le ca produse ale spiritului popular (Volkgeist) ceea ce deplasază temeiul dreptului din universul raţiunii pure, la confluenţa unor origini istorice disipată într-o multitudine de forme trecătoare. Variantele şcolii pozitiviste susţin că principiile dreptului sunt generalizări induse din experienţa socială. Când generalizarea acoperă o serie suficient de mare de fapte sociale suntem în prezenţa unor principii. Există şi autori precum Rudolf Stammler care neagă temeinicia oricărui principiu juridic, considerând conţinutul dreptului diversificat în spaţiu şi timp, lipsit de universalitate. În concepţia autorului dreptul ar fi o categorie culturală. 9

Referindu-se la aceeaşi problemă, Mircea Djuvara afirma: “Toată ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta întreaga legislaţie devine de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi.”10

În opinia noastră acesta este punctul de plecare pentru înţelegerea principiilor dreptului.

În literatura de specialitate, nu există o opinie unanimă cu privire la definirea şi semnificaţiile principiilor dreptului11. Pot fi identificate o serie de elemente comune pe care le subliniem mai jos:

  • Principiile de drept sunt idei generale, postulate călăuzitoare, prescripţii fundamentale sau fundamente ale sistemului de drept. Ele caracterizează întregul sistem al dreptului, constituind în acelaşi timp trăsături specifice ale unui tip de drept ;

  • Principiile generale ale dreptului configurează structura şi dezvoltarea sistemului de drept, asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării acestuia ;

  • Autorii disting între principii fundamentale ale dreptului, ce caracterizează întregul sistem de drept şi care reflectă ceea ce este esenţial în cadrul tipului de drept respectiv şi principii valabile pentru anumite ramuri de drept sau instituţii juridice.

Astfel, în doctrină, au fost identificate şi analizate următoarele principii generale ale dreptului:

1) asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2) principiul libertăţii şi egalităţii;
3) principiul responsabilităţii;
4) principiul echităţii şi justiţiei12.

Acelaşi autor consideră că principiile generale ale dreptului au o importanţă teoretică şi practică care constă în:

a) principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic şi orientează activitatea legiuitorului;
b) aceste principii sunt importante şi pentru administrarea justiţiei deoarece, “Omul de drept trebuie să constate nu numai pozitivitatea legii, el trebuie să-şi explice şi raţiunea existenţei sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale ”;
c) principiile generale ale dreptului pot ţine loc de norme de reglementare atunci când judecătorul, în tăcerea legii, soluţionează cauza în baza principiilor generale de drept13.  

Una dintre marile probleme ale doctrinei juridice o reprezintă raportul dintre principiile dreptului, normele de drept şi valorile sociale. Opiniile exprimate nu sunt unitare, ele diferă în funcţie de concepţia juridică. Şcoala dreptului natural, raţionaliştii, filozofia kantiană şi hegeliană a dreptului admit existenţa unor principii în afara normelor pozitive şi superioare acestora. Principiile dreptului se întemeiază pe raţiunea umană şi configurează valoric întreaga ordine juridică. Spre deosebire, şcoala pozitivistă a dreptului, normativismul kelsian consideră că principiile sunt exprimate prin normele dreptului şi în consecinţă nu există principii de drept în afara sistemului de norme juridice.

Eugeniu Speranţia stabilea o corespondenţă între drept şi principiile dreptului: “Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale, obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele.”14 În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate română s-a exprimat ideea că principiile de drept sunt prescripţii fundamentale ale tuturor normelor juridice. 15 Într-o altă opinie, se consideră că principiile de drept orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice, ele au forţa unor norme superioare, regăsite în textele actelor normative, dar pot fi şi deduse din “valorile sociale permanente” atunci când nu sunt formulate expres prin normele dreptului pozitiv.16 Cosiderăm că principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale dreptului, dar indiscutabil există o realaţie între cele două valori. De exemplu, egalitatea şi libertatea sau echitatea şi justiţia sunt fundamente valorice (valori) ale vieţii sociale. Ele trebuie să-şi găsească expresia juridică. În acest fel apar conceptele juridice care exprimă aceste valori, concepte care devin fundamente (principii) ale dreptului. Din aceste principii derivă apoi normele juridice. Spre deosebire de norme, principiile generale ale dreptului au valoare explicativă deoarece conţin temeiurile existenţei şi evoluţiei dreptului. 17

Alături de alţi autori18 considerăm că normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri:

- normele conţin şi descriu cele mai multe din principiile lor;

- funcţionarea principiilor se realizează apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de norme.

În raport cu principiile, normele juridice au valoare explicativă, teleologică mai restrânsă, scopul normelor fiind să conserve valorile sociale, nu să-şi explice raţiunea cauzală a existenţei lor. Principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Am putea spune că cele mai generale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept.

Pentru o înţelegere corectă a problematicii valorilor în drept şi a exprimării lor prin principiile dreptului se impun unele succinte precizări în contextul temei noastre de cercetare. Diferitele curente şi şcoli juridice, din antichitate şi până în prezent, au căutat să explice şi să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice prin unele concepte generale apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Dreptul se întemeiază pe judecăţi de valoare. Într-adevăr, prin natura sa dreptul implică o apreciere, o valorizare a conduitei umane în funcţie de anumite valori, reprezentând finalitatea ordinii juridice cum ar fi: justiţia, binele comun, libertatea etc.19

Valorile nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică. Dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială, filozofică, iar valorile existenţiale care sunt totodată izvoare pentru toate celelate sunt creştin-ortodoxe. Există deosebiri între sistemul valoric profan şi valorile creştine. Acestea din urmă nu sunt construcţii pur conceptuale sau bazate exclisiv pe sentimente sau trăiri, ci sunt virtuţi relevate prin har.

Valorile creştine sunt permanente prin sensul şi semnificaţiile lor relevate. Se poate spune că sunt imuabile intangibile la cursul lumii şi al timpului. Conţinutul lor este inepuizabil deoarece îşi au sursa în infinitul şi indefinitul fiinţei divine. De aceea omul, rămânând în permanenţa virtuţilor moral creştine nu va cuprinde şi nici realiza în întregime conţinutul, sensurile şi semnificaţiile acestora. Smerenia este una dintre marile virtuţi şi valori creştine despre care Sfântul Isaac Siriul afirma caracterul inepuizabil al acesteia în permanenţa ei: «Adâncul smereniei este desăvârşirea».

Spre deosebire, valorile profane, inclusiv cele juridice, ce pot fi considerate ca autentice, îşi au sursa în virtuţile creştine, sunt derivate din acestea, fiind totodată relative Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Astfel, în legătură cu sistemul valoric juridic putem spune că unele dintre valori pot fi regăsite în toate sistemele de drept, ca de exemplu justiţia, totuşi specificul şi particularităţile istorice ale societăţii îşi pun amprenta asupra lor. Valorile unei societăţi trebuie deduse primordial din filozofia (socială, morală, politică, juridică) ce prezidează şi orienteză forţele sociale din societatea respectivă.

Legiuitorul, în procesul de legiferare, orientându-se după aceste valori, exprimate în special de principiile generale ale dreptului, le transpune în norme juridice, iar pe de altă parte, odată “legiferate” aceste valori sunt apărate şi promovate în forma specifică reglementării juridice. Norma juridică devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea socială respectivă, cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigenţelor acestei valori şi de predicţie a evoluţiei viitoare a societăţii. Mai trebuie adăugat că normele juridice substanţializează valorile juridice în chip relativ, deoarece nici în ansamblu şi nici individual nu indică total o valoare juridică, nu-i epuizează bogăţia de conţinut.

În ce priveşte identificarea valorilor promovate de drept, părerile autorilor nu coincid, deşi ele se cantonează în sfere apropiate. Astfel, Paul Roubier enumeră ca valori justiţia, securitatea juridică şi progresul social.20 Michel Villey enumeră patru mari finalităţi ale dreptului: justiţia, buna conduită, servirea oamenilor şi servirea societăţii. 21 François Rigaux vorbeşte de două categorii şi anume: cele primordiale, denumite de el formale, ordinea, pacea şi securitatea juridică şi cele materiale egalitatea şi justiţia. 22

Valoarea incontestabilă ce defineşte finalitatea dreptului, în concepţia celor mai de seamă gânditori, încă din antichitate, este justiţia. Conceptul deosebit de complex justiţie a fost abordat, explicat şi definit de numeroşi gânditori – moralişti, filozofi, jurişti, sociologi, teologi – care pornesc în definirea acestuia de la ideile de just, echitabil, în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Principiul general al dreptului, al echităţii şi justiţiei este expresia justiţiei ca valoare socială. Multe concepţii despre drept ar fi situabile fie într-o linie raţionalistă, fie într-una realistă. Raţionaliştii argumentează că principiul justiţiei e înnăscut omului, ţine de raţiunea noastră în eternitatea ei. Realiştii argumentează că justiţia e un elaborat al istoriei şi experienţei general umane.

Indiferent de orientarea teoretică, justiţia constituie neîndoielnic un temei complex al universului juridic. Giorgio del Vecchio afirma că justiţia e conformare la legea juridică, legea juridică fiind ceea ce cuprinde justiţia. După Lalande justiţia e proprietatea a tot ceea ce este just; Faberquetes consideră dreptul ca expresia unică a principiului justiţiei, iar justiţia ca, fireşte, conţinutul unic al expresiei dreptului. S-a mai spus că justiţia e voinţa de a da fiecăruia ce e al său; este echilibru sau proporţia raporturilor dintre oameni, este iubirea socială sau este realizarea armonioasă a esenţei fiinţei umane.23 Justiţia ca valoare şi principiu al dreptului există prin normele juridice cuprinse în constituţii, legi etc. Aceasta nu înseamnă că dreptul obiectiv, cu exprimările lui, poartă în întregime şi inevitabil "justiţia": nu tot ceea ce e drept în vigoare este just. Pe de altă parte există norme juridice, ca de pildă cele tehnice, care sunt indiferente ideii de justiţie. După cum există împrejurări când dreptul pozitiv se inspiră mai mult din considerente de utilitate decât de justiţie pentru a menţine ordinea şi stabilitatea în societate.

În opinia noastră, justiţia, ca valoare socială şi totodată ca principiu general al dreptului se dimensionează în ideile de justă măsură, echitate, legalitate şi bună-credinţă. Cu deosebire conceptele de justă măsură şi echitate exprimă proporţionalitatea. Principiul justiţiei are acest conţinut călăuzitor în linie cognitiv-acţională: a da fiecăruia ce i se cuvine. Un sistem de drept este unitar, omogen, echilibrat şi coerent dacă în toate componentele sale "asigură, ocroteşte, consacră", în aşa fel încât fiecare persoană fizică şi juridică să fie ceea ce este, să aibă ceea ce i se cuvine fără a se leza reciproc sau sistemul social.

Echitatea este o dimensiune a principiului justiţiei în consensualitatea acestuia cu binele moralei. Acest concept mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează, introducând în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere întru bine şi întru libertate. "Considerată astfel, echitatea se propagă până în cele mai îndepărtate sfere ale sistemului de norme juridice, fructificând chiar şi domenii strict tehnice sau formale, aparent indiferente faţă de preocupările axiologice"24. Înţeleasă prin ideea de proporţionalitate, echitatea priveşte diminuarea inegalităţii, acolo unde stabilirea unei egalităţi perfecte (numită şi dreptate formală) este imposibilă datorită particularităţilor situaţiei de fapt. Altfel spus, în raport cu generalitatea normei juridice, echitatea sugerează să luăm în seamă situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, fără a se cădea în extremă. Ideea de justiţie evoluează sub influenţa transformărilor social-politice din societate. Astfel, în statele democratice contemporane, pentru a se sublinia realizările politicii sociale privind condiţiile de viaţă şi de muncă, drepturile economice, sociale, culturale, se vorbeşte de justiţie socială. Realizarea justiţiei sociale este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept în documentul adoptat la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Copenhaga, 1990.

O altă problemă a doctrinei juridice este de a stabili raportul dintre principiile dreptului şi cele ale moralei, am adăuga noi ale creştinismului. Christian Thomasius în lucrarea sa Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni deducta (1705)25, distingea între misiunea dreptului de a ocroti raporturile exterioare ale indivizilor umani prin prescripţii ce formează obligaţii perfecte şi sancţionabile şi misiunea moralei să ocrotească viaţa interioară a indivizilor numai prin prescripţii ce formează obligaţii imperfecte şi nesancţionabile. Această deosebire dintre morală şi drept a devenit clasică.

Fără îndoială, dreptul nu poate fi confundat cu morala, pentru mai multe considerente analizate în literatura de specialitate.26 Totuşi, dreptul şi morala se află din cele mai vechi timpuri într-o strânsă relaţie care nu poate fi considerată ca întâmplătoare. Relaţia respectvă este de natură axiologică. Valorile juridice şi etice autentice, contemporane au o origine comună, respectiv harul şi poruncile divine, cu deosebire Porunca Iubirii împreună cu toate virtuţile creştine. Se mai poate adăuga conştiinţa de sine a omului ca persoană, care în comunitate, realizează că depinde de Dumnezeu, dar şi de aproapele său. Teoria jusraţionalismului – formă modernă a jusnaturalismului – a încercat să argumenteze că există un fond de principii ale dreptăţii universale şi eterne, deoarece sunt înscrise în raţiunea umană unde se împletesc cu principiile binelui şi adevărului. Aşadar, dreptul întrucât e raţional, e natural şi întrucât e natural este şi moral. Spunem noi că aceste principii înnăscute sunt rezultatul lucrării Duhului Sfânt, pe care omul prin propria sa lucrare poate să le descopere sau nu, poate sau nu să le transpună în valorile morale profane, inclusiv în cele juridice

Desigur, dreptul reglementează eminamente conduita exterioară a individului uman. Cu toate acestea dreptul nu se dezinteresează de valorile şi virtuţile creştine, "prin aceea că prin intermediul echităţii caută binele acţionând spre concordarea exteriorului cu interiorul, pe când morala acţionează spre concordarea interiorului cu exteriorul individului, întru aceeaşi echitate."27 Poate că o maximă a justiţiei considerată în dimensiunea sa creştină ar putea fi ceea ce spune psalmistul: ”Fereştete de rău şi fă binele. Caută pacea şi o urmează pe ea (Ps. 33). Adevărul juridic nu poate fi acceptat şi înţeles decât ca bine în sensul relevat de credinţa ortodoxă. Justiţia trebuie să înfăptuiască binele pentru a fi în adevărul ei, pentru a fi autentică. ”Săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”, afirma Părintele Dumitru Stăniloae

Noi considerăm că morala creştină şi dreptul, considerat tot prin esenţa sa creştin -ortodoxă trebuie să aibă o structură valorică comună şi aceasta se poate deduce nu numai din afirmaţia destul de frecvent întâlnită şi potrivit căreia "dreptul este un minim de morală", dar şi din constatarea că nu există enunţ moral care să fie denunţat ca nedrept, deşi uneori sunt descoperite enunţuri juridice în dezacord cu principiile morale. Se observă tendinţa dreptului de a face apel la valori cu caracter moral pentru ca acestea să fie introduce în reglementări juridice. În acest sens Ioan Muraru afirma că: "Regulile morale, deşi de obicei sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. Din perspectivă creştină, îmbucurător este faptul că în Constituţia României referirile la ipostazele moralei nu lipsesc. Aceste referiri constituţionale asigură moralei eficienţă, validitate. Astfel, spre exemplificare, art. 26, art. 30, ocrotesc «bunele moravuri», art. 53 menţionează «morala publică». De asemenea «buna-credinţă» care evident este mai întâi un mai întâi o valoare creştină este consacrată prin art. 11 şi art. 57."28 Prin urmare principiile generale ale dreptului şi cele ale moralei creştine au un fond valoric comun. Normele dreptului pot exprima valori care la origine sunt morale şi care se regăsesc şi în conţinutul principiilor generale ale dreptului, aşa cum este de exemplu echitatea sau forma sa particulară, proporţionalitatea ambele având ca izvor dreptatea şi dreapta măsură ca valori fundamentale ortodoxe.

Revenind la aspectele particulare ale principiilor dreptului, considerate din perspectiva filosofiei dreptului, putem spune că au aceleaşi trăsături şi semnificaţii logico-filozofice ca şi ale principiilor în general. Particularităţile lor sunt determinate de existenţa a două sisteme de raporturi dialectice specifice dreptului:

  1. principii – categorii – norme;

  2. principii – dreptul, ca realitate socială.

Pot fi identificate câteva trăsături mai importante ale principiilor dreptului, utile pentru a stabili dacă proporţionalitatea poate fi considerată un principiu de drept:

A) Orice principiu de drept trebuie să fie de ordinul esenţei. El nu se poate identifica cu un caz concret sau cu o apreciere individuală a relaţiilor juridice. Principiul trebuie să reprezinte stabilitatea şi echilibrul raporturilor juridice, indiferent de varietatea reglementărilor normative sau ale aspectelor particulare specifice realităţii juridice. În consecinţă, principiul de drept trebuie să fie opus aleatoriului şi să exprime necesitatea ca esenţă.

Deşi de ordinul esenţei şi decurgând din valorile creştine, principiile de drept rezultate din voinţe legiuitorului, deci cele care se identifică cu norma juridică, reflectă transformările sociale, exprimă particularităţile istorice, economice, geografice, politice ale sistemului care le conţine şi la rândul lor pe care îl fundamentează, într-un cuvânt, spre deosebire de valorile creştine sunt relative.29 Principiile dreptului evoluează pentru că realităţile pe care le reflectă şi le explică sunt supuse perfecţionării. “În drept fiecare relaţie juridică este susceptibilă – la fel de perfecţionare. Niciodată nu se va putea termina perfecţionarea ştiinţifică a analizei juridice. Dar, în drept, trebuie să dăm imediat soluţii, pentru că viaţa practică nu aşteaptă”30. Fiind de ordinul esenţei, principiile dreptului au caracter generalizator, atât pentru varietatea raporturilor juridice, cât şi pentru normele dreptului. În acelaşi timp exprimând esenţialul şi generalul realităţii juridice, principiile dreptului sunt temei pentru toate celelalte reglementări normative. Există mari principii ale dreptului care nu depind de consacrarea lor prin norme juridice, dar norma de drept le determină conţinutul concret, în raport cu timpul istoric de referinţă.

B) Principiile dreptului sunt consacrate şi recunoscute prin constituţii, legi, cutumă, jurisprudenţă, documente internaţionale sau formulate în doctrina juridică.

Principiile trebuie să fie acceptate pe plan intern şi să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat. Principiile generale ale dreptului sunt consacrate în constituţii. Caracterele sistemului juridic ale unui stat influenţează şi chiar determină consacrarea şi recunoaşterea principiilor dreptului.

Opera de consacrare în documentele politice şi juridice a principiilor dreptului este în plină desfăşurare.

Astfel, în documente internaţionale precum Carta O.N.U. sau Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970, sunt consacrate principii31 ce caracterizează ordinea de drept internaţională democratică. Sistemele regionale de drept au cunoscut şi recunoscut propriile lor principii. De exemplu, sistemul Dreptului Uniunii Europene consacră următoarele principii mai importante: principiul egalităţii, protecţia drepturilor fundamentale ale omului, principiul certitudinii juridice, principiul subsidiarităţii, principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul proporţionalităţii32. Majoritatea constituţiilor democratice consacră principii precum: principiul suveranităţii, principiul legalităţii şi al supremaţiei, constituţiei, principiul democraţiei, principiul pluralismului, principiul reprezentării, principiul egalităţii etc.

Jurisprudenţa are un rol însemnat în consacrarea şi aplicarea principiilor dreptului. Sunt situaţii în care principiile de drept sunt recunoscute pe cale jurisprudenţială, fără a fi formulate în textul actelor normative. Astfel, Codul civil italian recomandă judecătorilor de a statua în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.

Există sisteme de drept în care nu toate principiile au o consacrare normativă. Ne referim în mod special la marele sistem cunoscut sub denumirea de common low, care constă în existenţa a trei subsisteme normative, autonome şi paralele: common low (în sens restrâns); equity; şi statute-low. Equity reprezintă un ansamblu de principii desprinse din practica instanţei şi care sunt un corectiv adus regulilor de common-low.

Cu toată varietatea modului de consacrare şi recunoaştere a principiilor dreptului, se desprinde necesitatea cel puţin a recunoaşterii lor pentru a putea fi caracterizate şi aplicate în sistemul de drept. Această consacrare sau recunoaştere nu este suficient să fie doctrinară, ci trebuie să se realizeze prin norme sau jurisprudenţă. Trebuie totuşi realizată o distincţie între consacrarea sau recunoaşterea principiilor dreptului, iar pe de altă parte, aplicarea lor.

C) Principiile de drept reprezintă valori pentru sistemul de drept, deoarece exprimă atât idealul juridic, cât şi cerinţe obiective ale societăţii, au un rol reglator pentru relaţiile sociale. În situaţia în care norma este neclară sau nu există, soluţionarea litigiilor se poate realiza direct în baza principiilor generale sau speciale ale dreptului. Ca ideal, ele reprezintă un temei coordonator pentru opera de legiferare.

D) În clasificarea principiilor dreptului se porneşte de la considerentul că între ele există o ierarhizare sau un raport de la general la particular.33 Pornind de la această constatare putem distinge:

1. Principii generale ale dreptului care formează conţinutul unor norme de aplicaţie universală cu nivel maxim de generalitate. Acestea sunt recunoscute de doctrină şi exprimate de acte normative în dreptul intern sau tratate internaţionale de importanţă deosebită. De regulă aceste principii sunt înscrise în constituţii având astfel şi o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi şi faţă de toate ramurile dreptului. Referindu-se la importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului, Nicolae Popa remarca: "principiile generale de drept sunt prescripţiile fundamentale care cumulează creerea dreptului şi aplicarea sa… În concluzie acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului – garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive – şi a congruenţei sistemului legislativ, adică concordanţa legilor, caracterul lor social, verosimilul, oportunitatea lor."34

Principiile generale au un rol şi în administrarea justiţiei, pentru că cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai litera legii, dar şi spiritul ei iar principiile generale constituie acest spirit. În cadrul acestora putem include: principiul legalităţii, principiul consacrării, respectării şi garantării drepturilor omului, principiul egalităţii, principiul justiţiei şi echităţii etc.

2. Principii specifice care exprimă valori particulare şi care de regulă au acţiunea limitată la una sau mai multe ramuri de drept. Ele sunt înscrise în coduri sau alte legi. Pot fi incluse în acestă categorie principiul legalităţii pedepselor, al obligativităţii contractelor, prezumţia de nevinovăţie, principiul respectării tratatelor internaţionale etc. Principiile speciale îşi au sursa valorică în principiile fundamentale ale dreptului.

De exemplu proporţionalitatea este unul din vechile şi clasicele principii ale dreptului,  redescoperit în epoca modernă. Semnificaţia acestui principiu, în sens general, este aceea de relaţie echivalentă, echilibru între fenomene, situaţii, persoane etc, dar şi ideea de justă măsură.

Ion Deleanu precizează că: “La origine, conceptul de proporţionalitate este exterior dreptului; el evocă ideea de corespondenţă şi echilibru, chiar de armonie. Apărut ca principiu matematic, principiul proporţionalităţii s-a dezvoltat şi ca idee fundamentală în filozofie şi drept primind forme şi accepţiuni diferite: “rezonabil”, “raţional”, “echilibru”, “admisibil”, “tolerabil” etc35. Prin urmare, proporţionalitatea face parte din conţinutul principiului echităţii şi al justiţiei, considerat ca fiind un principiu general al dreptului. Totodată, prin consacrarea sa normativă, explicită sau implicită, şi prin aplicarea jurisprudenţială, proporţionalitatea are semnificaţii particulare în diferite ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul comunitar, dreptul penal etc. Definiţia, înţelegerea şi aplicarea acestui principiu, în semnificaţiile mai sus arătate rezultă din analiza doctrinară şi interpretarea jurisprudenţială. 36

  1. Principiile construite si principiile metafizice (creştine) ale dreptului

Un argument pentru care filozofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului dar şi pentru activitatea practică de elaborare a actelor normative sau înfăptuirea justiţiei, îl reprezintă existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate şi în Constituţie.

Principiile dreptului, prin natura, generalitatea şi profunzimea lor, sunt teme de reflecţie în primul rând pentru filozofia dreptului, numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului, aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului, după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială urmează a fi elucidate tot în sfera filozofiei dreptului. O asemenea constatare impune totuşi distincţia între ceea ce am putea numi: principii construite ale dreptului, iar pe de altă parte principii metafizice ale dreptului. Am folosit conceptul „metafizic „pentru a evidenţia că originea acestor principii o reprezintă nu atât construcţiile filozofice cât mai ales valorile şi virtuţile creştine. Încercăm totuşi să argumentăm folosindu-ne cu precădere de instrumentele filosofiei, dar cu raportare la valorile revelate ale creştinismului.

Distincţia pe care o propunem are ca temei filozofic deosebirea mai sus arătată dintre „construit” şi „dat” în drept.

Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de către legiuitor, în toate situaţiile consacrate explicit de normele dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături:

1) sunt elaborate în interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voinţă a legiuitorului, consacrată în norme de drept;

2) sunt exprimate întotdeauna explicit prin normele juridice;

3) opera de interpretare şi aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile şi determinaţiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot depăşi limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică În această categorie regăsim principii precum: publicitatea şedinţei de judecată, principiul contradictorialităţii, al supremaţiei legii şi Constituţiei, principiul neretroactivităţii legii, etc.

Prin urmare, principiile construite ale dreptului au, prin natura lor, în primul rând o conotaţie juridică şi numai în subsidiar una metafizică. Fiind rezultatul unei elaborări în interiorul dreptului, eventualele semnificaţii şi înţelesuri metafizice urmează a fi ulterior consacrării lor stabilite de metafizica dreptului. Totodată, fiind norme de drept, au caracter obligatoriu şi produc efecte juridice la fel ca orice altă reglementare normativă. Este necesar a menţiona că normele juridice care consacră astfel de principii sunt superioare ca forţă juridică faţă de reglementările obişnuite ale dreptului, deoarece vizează, în mod obişnuit, relaţii sociale considerate a fi esenţiale în primul rând pentru respectarea drepturilor fundamentale şi ale intereselor legitime recunoscute subiectelor de drept, dar şi pentru stabilitatea şi desfăşurarea echitabilă, previzibilă, transparentă a procedurilor judiciare.

În situaţia acestei categorii de principii, cercul dialectic amintit mai sus are următoarea înfăţişare:

1) principiile construite sunt elaborate şi consacrate normativ de legiuitor;
2) interpretarea acestora se realizează în opera de aplicare a dreptului;
3) semnificaţiile valorice ale acestor principii sunt ulterior exprimate în sfera metafizicii dreptului;
4) „înţelesurile” metafizice pot constitui baza teoretică necesară lărgirii conotaţiei şi denotaţiei principiilor sau elaborării normative a unor noi astfel de principii.

Numărul principiilor construite ale dreptului poate fi determinat la un anumit moment al realităţii juridice, dar nu există o limită preconstituită a acestora. Evoluţia dreptului se manifestă şi prin elaborarea normativă a unor noi astfel de principii. Ca exemplu, menţionăm „principiul subsidiarităţii”, o construcţie în Dreptul Uniunii Europene, preluată în legislaţia multor state europene, inclusiv a României.

Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un „dat” faţă de realitatea juridică şi prin natura lor sunt exterioare dreptului. La originea lor nu au o elaborare juridică, normativă, respectiv jurisprudenţială. Ele sunt un „dat” transcendental şi nu transcendent al dreptului, prin urmare, nu sunt „dincolo” de sfera dreptului, dar sunt „altceva” în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esenţa valorică de natură creştină a dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea dimensiune ontologică.

Nefiind construite, ci reprezentând un „dat” transcendental, metafizic al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele juridice. Principiile metafizice pot avea şi o existenţă implicită, descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat implicit şi totodată ca esenţă transcedentală a dreptului, aceste principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conţinutul oricărei norme juridice şi în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz, interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existenţa principiilor metafizice fundamentează şi natura teleologică a dreptului, deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă, trebuie să fie adecvată unor astfel de principii. Orice act juridic pentru a fi în adevărul şi autenticul său trebuie să fie adecvat valorilor creştine ale dreptăţii şi ale binelui Aceasta este adevărata dimensiune teleologică a juridicului prin care se legitimează şi există

În literatura de specialitate juridică, astfel de principii, fără a fi numite metafizice, sunt identificate prin generalitatea lor şi de aceea au fost denumite „principii generale ale dreptului”. Noi preferăm să subliniem dimensiunea metafizică, valorică şi transcedentală, creştină a acestora, drept pentru care le şi considerăm principii metafizice ale realităţii juridice. Ca „dat” transcendental şi nu construit al dreptului, principiile în cauză sunt permanente, limitate, dar cu determinaţii şi înţelesuri ce pot fi diversificate în cercul dialectic ce le cuprinde.

În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt:

- principiul dreptăţii;
- principiul adevărului;
- principiul echităţii şi al justiţiei;
- principiul proporţionalităţii;
- principiul libertăţii;
- principiul-bune-icredinţe.

Se poate uşor observa fundamentul creştin al acestor principii: dreptatea şi binele creştin, iubirea creştină, dreapta socoteală sau discernământul creştin, libertatea omului ca persoană în relaţia sa smerită de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii. Iată ce frumos caracteriza Părintele Arsenie Boca „dreapta socoteală„: „ Cumpănă liniştită a dreptei soscoteli ştiutoare de taină, ştiutoare de măsuri „Într-un studiu viitor vom expune pe larg considerentele ce ne îndreptăţesc să identificăm principiile mai sus menţionate ca având o valoare metafizică şi transcedentală.

Dimensiunea metafizică a acestor principii este de necontestat, dar rămâne în discuţie dimensiunea normativă. O analiză mai amplă a acestei probleme excede obiectului acestui studiu, care s-a dorit a fi un excurs larg asupra dimensiunii filozofice a principiilor dreptului. Totuşi, câteva consideraţii se impun. Ontologia contemporană nu mai consideră realitatea prin referire la conceptele clasice, de substanţă sau materie. În opera sa, „Substamzbegriff und Funktionsbegriff” (1910) Ernest Cassirer opune conceptul modern de funcţiune celui antic de substanţă. Nu ce este „lucrul” sau realitatea concretă, ci felul lor de a fi, ţesătura lor lăuntrică, structura interesează pe moderni. Nu mai există în faţa cunoaşterii obiecte concrete, ci doar „relaţii” şi „funcţiuni”. Într-un fel, pentru cunoaşterea ştiinţifică, dar nu şi pentru ontologie, lucrurile dispar şi fac loc relaţiilor, şi funcţiunilor. O astfel de abordare este operaţională cognitiv pentru realitatea materială, nu şi pentru realitatea ideală, acea „lume a Ideilor” de care vorbea Platon.37

Dimensiunea normativă a realităţii juridice pare să corespundă foarte bine constatărilor formulate de Ernest Cassirer. Ce altceva este realitatea juridică decât un ansamblu de relaţii sociale şi funcţiuni care sunt transpuse în noua dimensiune ontologică de „raporturi juridice” prin aplicarea normelor dreptului. Principiile construite aplicându-se unei sfere de relaţii sociale prin intermediul normei juridice le transformă în raporturi juridice, deci aceste principii corespund unei realităţi a juridicului, înţeleasă ca structură relaţională şi funcţională.

Există însă o ordine de realitate mai profundă decât relaţiile şi funcţiunile. Constantin Noica spunea că trebuie să numim „element” această ordine de realitate, în care sunt împlinite lucrurile şi care le face să fie. Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune sau relaţie se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate. 38

Preluând această idee a marelui filozof român, putem afirma că principiile metafizice ale dreptului evocă nu numai raporturi juridice sau funcţiuni, ci „elemente valorice” ale realităţii juridice, fără de care aceasta nu ar avea fiinţă.

Principiile metafizice ale dreptului au valoare normativă, chiar dacă nu sunt explicit exprimate prin norme de drept. Mai mult, aşa cum rezultă din interpretările jurisprudenţiale, ele pot avea chiar o semnificaţie supranormativă şi, în acest fel, pot legitima concepţiile jusnaturaliste în drept. Aceste concepţii şi doctrina supralegalităţii susţinute de Francaise Geny, Leon Duguit şi Maurice Duverger, consideră că justiţia şi, în mod deosebit justiţia constituţională trebuie să se raporteze la reguli şi principii supra-constituţionale. În opinia noastră, astfel de standarde sunt exprimate tocmai de principiile metafizice la care am făcut referire. Concepţiile jusnaturaliste au fost aplicate şi de unele instanţe constituţionale. Este celebră în acest sens, decizia din 16 ianuarie 1957 a Curţii Constituţionale Federale a R. F. Germania cu privire la libertatea de a ieşi de pe teritoriul federal. Curtea declară: „Legile nu sunt constituţionale decât dacă ele au fost edictate cu respectarea formelor prevăzute. Substanţa lor trebuie să fie în acord cu valorile supreme ale ordinii democratice şi liberale în calitate de sistem de valori stabilite de către Constituţie, dar mai trebuie să fie în conformitate cu principiile elementare nescrise (s. n. ) şi cu principiile fundamentale ale Legii fundamentale, mai ales cu principiile statului de drept şi ale statului social”39.

Un ultim aspect pe care dorim să îl subliniem se referă la rolul judecătorului în aplicarea principiilor construite dar în special a principiilor metafizice ale dreptului. Considerăm că regula fundamentală este aceea a interpretării şi, implicit, a aplicării oricărei reglementări juridice în spiritul şi cu respectarea conţinutului valoric al principiilor metafizice şi construite ale dreptului. O altă regulă se referă la situaţia în care există neconcordanţă între reglementările juridice obişnuite iar pe de altă parte principiile construite şi cele metafizice ale dreptului. Într-o astfel de situaţie, apreciem, în lumina jurisprudenţei instanţe constituţionale germane, că principiile metafizice vor trebui aplicate cu prioritate, chiar şi în detrimentul unei norme concrete. În acest fel, judecătorul respectă caracterul fiinţial al sistemului juridic şi nu numai funcţiile sau relaţiile juridice.

În încheiere dorim să remarcăm actualitate cuvintelor marelui filosof german Kant, pe care le propunem spre meditaţie unui legiuitor contemporan:

E veche dorinţa care - cine ştie când? - se va împlini odată: să se descopere odată, în locul infinitei varietăţi a legilor civile, principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislaţia”40

Dar aceste principii le avem, sunt în fiinţa, conştiinţa şi raţiunea noastră: sunt Adevărurile de Credinţă Creştină. Trebuie ca juriştii şi toţi cei care într-un fel sau altul exercită puterea temporară să le conştientizeze, să lucreze întru credinţă şi iubire, să înmulţescă talanţii împărăţiei încredinţaţi, pentru ca realitatea individuală şi socială să fie asemenea cu Împărăţia Cerurilor care este: Dreptate, Pace şi Bucurie (Sf. Apostol Pavel).

BIBLIOGRAFIE

Filocalia, Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii, Vol 10, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1990
Jean Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953,
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996
Marius Andreescu, Principiul Proporţionalităţii în Dreptul Constituţional, EdituraC. H. Beck, Bucureşti, 2007.
Mircea Djuvara, , Drept şi sociologie, I. S. D. , Bucharest, 1936,
Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului. Dreptul Raţional, Editura All Beck, Bucharest, 1999
Kant, Critica Raţiunii Pure, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti

 

1 Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 744.

2 Autor citat de Ion Craiovan, în monografia Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 63.

3 Jean Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953, p. 118-159.

4 Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, p. 19

5 Ibidem, op. cit. , p. 20

6 Platon, Opere – vol. V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 401-402

7 Aristotel, Metafizica, Cartea I, Ed. IRI, Bucureşti, 1996, nr. 9-69

8 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. IRI, Bucureşti, 1994, p. 270-273.

9 Rodolf Stammler, Theorie der Recktswissenschaft, University of Chicago, Press, 1989, p. 24-25.

10 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 265.

11 A se vedea în acest sens: Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 30; Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 186; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 112-114; Ion Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 209, ; Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999, p. 75.

12 Nicolae Popa, op. cit. , p. 120-130

13 Ibidem, op. cit. , p. 119.

14 Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, pg. 8. A se vedea în acelaşi sens Nicolae Popa, op. cit. , p. 114.

15 Nicolae Popa, op. cit. , p. 114.

16 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit. , p. 30

17 Nicolae Popa, op. cit. , p. 116-117.

18 Nicolae Popa, op. cit. , pg. 116-117, Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999, p. 78.

19 Paul Roubier, Théorie générale du Droit, L. G. D. J. , Paris, 1986, p. 267.

20 Paul Roubier, op. cit. , p. 268.

21 Citat de Jean-Louis Bergel în Théorie générale du Droit, Dalloz, Paris, 1989, p. 29.

22 Citat de Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan în Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 27.

23 Pentru dezvoltări a se vedea Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 128.

24 Ibidem, op. cit. p. 133.

25 Citat de Ion Dobrinescu în Dreptatea şi valorile culturii, Ed. Academiei Română, Bucureşti, 1992, p. 95.

26 A se vedea Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 192-202; Ion Dobrinescu, op. cit. , p. 95-99; Gheorghe Mihai, Radu I. Motica, op. cit. , pg. 81-86; Ion Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit. , p. 39-42.

27 Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op. cit. , p. 84.

28 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 8

29 A se vedea în acest sens Mircea Djuvara, Drept şi sociologie, I. S. D. , Bucureşti, 1936, pg. 52-56 şi Nicolae Popa, op. cit. , p. 113-114

30 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 265.

31Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 52-71. Carta ONU menţionează ca sursă a dreptului “principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate.”

32 Ion Craiovan, op. cit. , p. 211.

33 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit. , pg. 31. Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului, op. cit. , p. 77.

34 Nicolae Popa, op. cit. , p. 117.

35 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 264.

36 Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. . C. H. Beck, Bucureşti, 2007.

37 Pentru dezvoltări a se vedea, Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 332-334

38 Constantin Noica, op. cit. p. 327-367

39 Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, op. cit. p. 34-38

40 Kant, Critica Raţiunii Pure, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, p 276-277

 

02-06-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


Carti/produse despre:
Principiile Dreptului, Principiul Proporționalității, Valori Creștine,