Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 7315

CONSTITUŢIA între ideal şi realitate

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constituţia;

Judecător /Lector universitar
Curtea de Apel Piteşti /Universitatea din Piteşti

 

             I Semnificaţii politice şi juridice  ale constituţiei

Pentru orice popor, pentru orice formă de organizare statală socială  modernă, Constituţia a fost şi este un ideal dat fiind semnificaţiile şi rolul legii fundamentale mai ales pentru existenţa socială a fiecăruia.

În istoria lumii începând cu secolul al XVIII-lea  s-a impus alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia  ca lege fundamentală a unui stat. Faţă de importanţa  şi semnificaţiile Constituţiei, de practica în domeniu, Constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevărate revoluţii.

În constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „ fiecare popor îşi are constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”.

Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi  democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri poruncim şi stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani în constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.

Prin urmare, încă de la apariţia sa constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istoriei el propunându-şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

Poate că cel mai bine idealul constituţionalismului este exprimat de noţiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost şi este încă un proces îndelungat şi anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic la fundamentarea construcţiei statului de drept se află ideea de raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Cerinţa esenţială a idealului constituţional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului faţă de drept şi limitarea puterii statului prin drept. Supremaţie dreptului şi implicit a constituţiei obligă autorităţile statale să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti, să se abţină de la orice ingerinţă arbitrară în exercitarea acestora, mai mult să adopte în plan politic şi juridic măsuri adecvate şi necesare pentru conservarea şi afirmarea drepturilor fundamentale.

Într-adevăr, constituţiile prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalităţii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raporturile lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală iar respectul faţă de ele devine o „ religie” pentru guvernanţi.

Idealul constituţiei dar şi al constituţionalismului este exprimat şi prin conceptul de supremaţie a constituţiei. Spunem că supremaţia legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din constituţie sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic. Consecinţele cele mai importante ale  supremaţiei constituţiei sunt conformitatea întregului drept cu normele constituţionale şi obligaţia fundamentală a autorităţilor statului de a-şi exercita atribuţiile în limita şi spiritul constituţiei.

Desigur supremaţiei constituţiei ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista  şi garanţii specifice care în esenţă permit controlul puterii şi  evitarea evoluţiei acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanţii două sunt mai importante: controlul constituţionalităţii legilor care reprezintă o contrapondere importantă faţă de puterea discreţionară a parlamentului şi a executivului iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiţie.    Întru-un sistem constituţional bazat pe supremaţia constituţiei controlul realizat de către instanţele judecătoreşti reprezintă o garanţie importantă a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în raporturile cu autorităţile executive ale statului.

Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei dar şi a constituţionalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realităţi şi forţe diferite dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea  autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale şi interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul Ioan Muraru afirma: „ În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a/ pe de o parte receptarea în constituţie a exigenţelor mişcării de idei ( originare şi în evoluţia sa) privind statul de drept şi democraţia, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b/ pe de altă parte, receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa  şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura concordanţa între regulile constituţionale şi practica politică.”

 

Am discutat mai sus despre ceea ce s-ar putea numi idealul constituţiei şi al constituţionalismului. Realitatea unei constituţii înseamnă în esenţă interpretarea şi aplicarea legii fundamentale dar mai ales respectarea dispoziţiilor acesteia de către autorităţile publice.  Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi realităţile statale, politice, ideologice şi economice, este o problemă complexă, care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal cât şi unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar există o constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional. Trăsăturile regimului constituţional existent la un moment istoric determinant într-un stat, dar şi modul în care este receptată  şi respectată constituţia determină realitatea legii fundamentale şi a constituţionalismului.

Diferenţele ce pot apărea între idealul constituţional exprimat mai sus, iar pe de altă parte realitatea   constituţionalismului existent în fiecare stat se justifică prin factori obiectivi şi subiectivi. Între factorii obiectivi identificăm:

a/ dinamica vieţii sociale în raport cu  stabilitatea constituţiei. Transformările  inevitabile în viaţa socială, economică, politică sau juridică a unui stat duc la o distanţare a acestor realităţi faţă de viabilitatea şi eficienţa normelor unei constituţii. Această situaţie este unul dintre factorii care determină revizuirea legii fundamentale;

b/ constituţia are toate caracteristicile unui act normativ, prin urmare aplicarea legii fundamentale  necesită o operă de interpretare din partea autorităţilor publice, ceea ce la rândul ei poate implica  o receptare  diferită a constituţiei. Desigur, instanţele constituţionale au un rol fundamental în a evita interpretarea arbitrară a legii fundamentale;

c/ pot exista situaţii în care reglementările constituţionale deşi democratice în esenţa lor sunt în contrast evident cu realităţile social economice ale momentului, mult inferioare faţă de principiile democratice constituţionale. O astfel de situaţie duce inevitabil la o receptare redusă  a normelor constituţiei în rândul populaţiei şi implicit la ineficienţa acesteia. Istoria constituţionalismului român oferă un exemplu concludent în acest sens dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1866 şi 1938, în care  realitatea constituţionalismului românesc era inferioară faţă de valorile şi principiile reglementate de Constituţiile din 1866 şi 1923.

Există însă şi factori subiectiv ce pot determina  o diferenţă între valorile constituţionale iar pe de altă parte modalitatea în care ele sunt respectate şi aplicate. Tendinţa autorităţilor statale de a abuza de putere de a încerca să îşi exercite în mod autoritar atribuţiile, uneori chiar în dispreţul normelor constituţionale,  reprezintă un important factor subiectiv care denaturează litera şi spiritul constituţiei cu consecinţa construirii unei realităţi politice, economice, dar şi sociale în contrast evident cu legea fundamentală.

Vom exemplifica cele afirmate mai sus cu scurte referiri la Constituţiile României din anii 1866, 1923 şi 1991.

Constituţia din 1866 a fost în esenţă o  constituţie liberală care a consacrat în domeniul practicii politice şi juridice liberalismul românesc, afirmândrolul şi rostul istoric”  al burgheziei române în crearea unor forme de guvernare şi a unor instituţii democratice întemeiate pe valorificarea creatoare a tradiţiilor noastre în acest domeniu. Funcţionalitatea Constituţiei a ridicat o problemă controversată privind incapacitatea monarhiei  şi a autorităţilor statale ale vremii la realităţile sociale ale  ţării. Din punct de vedere social-economic societatea românească era polarizată, clasa mijlocie fiind extrem de redusă ca pondere ( alcătuită numai din funcţionari şi cei ce desfăşurau profesiuni liberale). În schimb, majoritatea ţărănimii recent eliberată din servituţi, în bună parte analfabetă, contrasta cu ponderea redusă a marilor proprietari, mulţi dintre ei având o educaţie aleasă primită în şcolile occidentale. În aceste condiţii regimul monarhic şi sistemul statal românesc au fost obligate să-şi adapteze regimul politic parlamentar la structura socială şi politică existentă iar de aici au izvorât în mare parte, limitele constituţionalismului românesc, întrucât interesele societăţii în ansamblu se interferau şi erau în contradicţie cu ale marilor proprietari, pe fondul unei slabe puteri economice a burgheziei fărâmiţări în mai multe fracţiuni şi grupări politice. La acestea se adăugau veleităţile personale ale oamenilor politici, care, adeseori au complicat grav natura spectrului politic, îngreunând accelerarea reformelor şi amplitudinea modernizării. 

Analizată în perspectivă istorico-politică, Constituţia din 1923, ca expresie a raportului real de forţă din perioada 1919-1923 a reprezentat aşezământul juridic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic parlamentar. Constituţia din 1923 menţine în mare parte structura constituţiei din 1866, preluând şi adâncind o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum şi posibilitatea reală de democratizare a statului şi societăţii româneşti interbelice. În acest sens, sub imperiul acestei constituţii principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, legalităţii şi legitimităţii legilor, a controlului de constituţionalitate, ca şi cele privind sistemul  electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în aşezământul din 1866. Deci, Constituţia din 1923 a constituit un factor de progres în democratizarea  societăţii româneşti.

Aplicarea în practică însă a Constituţiei din 1923 a purtat amprenta a două tendinţe: pe de o parte, o serie de legiferări ulterioare au încercat să dezvolte conţinutul democratic al unor prevederi, iar pe de altă parte, anumite legi au îngustat  drepturile şi libertăţile fundamentale. Poziţia  monarhiei în practica politică a dus la realitatea că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu reprezentanţii principalelor partide, consultări care de multe ori erau rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi personale manifestate în schimbările guvernamentale. În perioada interbelică s-au  succedat 11 corpuri legiuitoare, ceea ce înseamnă desfăşurarea lor în cadrul a jumătate din timpul legal statornicit prin Constituţie.

Indiscutabil Constituţia României în vigoare, adoptată în 1991 a însemnat renaşterea vieţii constituţionale în România. Legea fundamentală a ţării reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice.

Cu toate acestea, realitatea constituţionalismului în România contemporană demonstrează, de multe ori o abandonare a valorilor şi spiritului Constituţiei din partea unor autorităţi ale statului, prin tendinţa evidentă a acestora, de a evolua spre exercitarea discreţionară a atribuţiilor stabilite de lege şi interpretarea partinică a unor norme constituţionale.

Vom da câteva exemple:

Dreptul la un nivel de trai decent este consacrat  de dispoziţiile art.47 din Constituţia României, care în alineatul 1 prevede: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Dacă avem în vedere măsurilor constant neadecvate luate în ultima perioadă de către guvernanţi şi scăderea continuă a nivelului de trai al cetăţenilor se observă cu uşurinţă că aceste dispoziţii constituţionale sunt ignorate de către  cei care în mod temporar deţin puterea.

Un alt exemplu.

Potrivit dispoziţiilor articolului 80 din Constituţia României, Preşedintele statului are obligaţia să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, dar şi între stat şi societate. Dacă avem în vedere realităţile politice ale momentului şi deciziile şefului statului observăm cu uşurinţă abandonarea spiritului dar şi a literei dispoziţiilor constituţionale mai sus amintite. Starea conflictuală între unele autorităţi ale statului, determinată de deciziile politice ale Preşedintelui României sunt de natură să perturbe grav stabilitatea sistemului social şi politic al ţării şi să determine o discordanţă importantă între valorile constituţionale, iar pe de altă parte realitatea politică a statului

Se discută în prezent de revizuirea legii fundamentale. Desigur, modificarea Constituţiei poate fi necesară dacă realităţile sociale şi politice impun acest lucru. Apreciem însă că autorităţile statului ar trebui să fie mult mai preocupate în prezent de aplicarea corectă a legii fundamentale şi numai în al doilea rând de o eventuală modificare a acesteia.  În cele ce urmează analizăm  unele aspecte juridice şi de altă natură pe care le implică iniţiativele de revizuire a Constituţiei  în România  

 

 II Stabilitate şi reformă constituţională

           Decizia de declanşare a procedurii de revizuire a constituţiei unei ţări, este fără îndoială una politică, dar în acelaşi timp trebuie să fie fundamentată juridic şi să corespundă unei necesităţi istorice,a sistemului social organizat statal din perspectiva evoluţiei sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a legii fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului, oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat şi posibil de exprimat juridic.

            Regretatul profesor Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de revizuire a Constituţiei, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viaţă politică normală, se dă dovadă de prudenţă de reţinere, imperfecţiunile textelor la confruntarea cu viaţa, cu realităţile ulterioare, sunt corectate prin interpretările Curţilor Constituţionale, respectiv prin uzanţele sau cutumele parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbeşte numai despre Constituţie, ci despre blocul constituţionalităţii”[1].

            Răspunsul la întrebarea dacă în acest moment istoric se justifică declanşarea procedurilor politice şi juridice pentru modificarea Legii fundamentale a României, poate fi nuanţat  în raport cu motivele şi scopul urmărit. Revizuirea Constituţiei nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale deţinătorilor de moment al puterii în direcţia de întărire a puterii discreţionare a executivului,cu consecinţa inadmisibilă a lezării unor valori şi principii constituţionale democratice, cu deosebire a pluralismului politic şi instituţional, a principiului separaţiei puterilor în stat a principiului supremaţiei legislative a Parlamentului.

            Pe de altă parte, aşa cum istoria celor două decenii de viaţă democratică în România a demonstrat  puterea, prin deciziile luate de multe ori a denaturat principii şi reguli constituţionale prin interpretări contrare spiritului democratic a Legii fundamentale sau şi mai grav nu a respectat dispoziţiile constituţionale pentru scopuri politice şi susţinerea unor interese conjuncturale.

            Consecinţele au fost şi sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului constituţional al instituţiilor statului într-un cuvânt acţiuni politice, unele îmbrăcate în haină  juridică, contrare constituţionalismului care trebuie să caracterizeze statul de drept în România.

            În aceste condiţii un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să fie axat pe necesitatea întăririi şi sporirii garanţiilor constituţionale pentru respectarea cerinţelor şi valorilor statului de drept,pentru evitarea excesului de putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup, de mulţi ori conjuncturale şi contrare intereselor poporului român, care conform art.2(1) din Constituţie deţine suveranitatea naţională.

           În opinia noastră, preocuparea clasei politice şi a autorităţilor statului în perioada actuală , în raport de conţinutul actual al Legii fundamentale, ar trebui orientat nu atât spre modificarea Constituţiei, cât mai ales în direcţia interpretării şi aplicării corecte a acesteia şi respectarea finalităţii democratice a instituţiilor constituţionale. Pentru consolidarea statului de drept în România, este necesar ca formaţiunile politice, cu deosebire cele care deţin puterea, toate autorităţile statului să acţioneze sau să-şi exercite atribuţiile în limitele unui comportament constituţional loial care implică respectarea sensului şi semnificaţiilor democratice  ale Constituţiei

 

           Unele propuneri de revizuire a Legii fundamentale  vizează trecerea sistemului constituţional al României de la bicameralism la unicameralism şi întărirea puterii executive, în special a instituţiei prezidenţiale

           Apreciem că în România bicameralismul este adecvat sistemului statal şi social în acest moment istoric, corespunde mai bine necesităţii de a realiza nu atât  eficienţa procedurilor legislative parlamentare cât mai ales „ponderarea normării” şi calităţii actului legislativ. Bicameralismul este o necesitate pentru România pentru ca Parlamentul să reprezinte o contrapondere viabilă faţă de executiv, în contextul exigenţelor şi echilibrului puterilor într-un stat democratic.

            Cu deplin temei regretatul profesor Antonie Iorgovan sublinia: „Ar fi fost un risc politic foarte mare, în acea tensiune postrevoluţionară, ca în România să fi fost proiectat un Parlament unicameral şi un asemenea risc există şi la ora actuală, în condiţiile în care nu se poate vorbi despre o viaţă politică aşezată în culoarele fireşti ale doctrinelor democratice acceptate în Occident (doctrina social-democratică, doctrina creştin-democratică, doctrinele liberale şi doctrinele ecologiste”[2].

            Unicameralismul într-un sistem constituţional semiprezidenţial cum este cel al României, în care puterile şefului de stat şi în general cele ale executivului sunt semnificative, ţinând cont de politicianismul excesiv al momentului, ar avea drept consecinţă deteriorarea gravă a echilibrului instituţional dintre legislativ şi executiv, cu consecinţa creşterii puterii discreţionare a executivului şi minimizarea rolului Parlamentului ca organ suprem reprezentativ şi al poporului român, ca unica autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum prevăd dispoziţiile art.61 alin. (1) din Constituţie.

            Trecerea la un Parlament unicameral nu trebuie tratată simplist aşa cum din nefericire rezultă din conţinutul proiectului de Lege privind revizuirea Constituţiei elaborat de Guvern, ci necesită o modificare de ansamblu a sistemului constituţional român, o reconfigurare a rolului şi atribuţiilor autorităţilor statului pentru ca echilibrul între legislativ şi executiv să fie menţinut şi să nu se  creeze posibilitatea unei evoluţii spre o preponderenţă exagerată a instituţiei şefului de stat în raport cu Parlamentul.

            Subliniem faptul că toate statele cu structură unitară din Europa care au un Parlament unicameral au totodată un sistem constituţional de tip parlamentar în care atribuţiile şefului de stat privind guvernarea sunt reduse.

            Nu dorim să realizăm o analiză amănunţită a cestei probleme constituţionale, subliniem numai concluzia că unicameralismul ar putea fi justificat politic şi constituţional în România şi adecvat valorilor democraţiei într-un stat de drept numai dacă legitimitatea şi rolul Preşedintelui României, ca instituţie constituţională este schimbat în mod fundamental. Alegerea Preşedintelui ar trebui să se realizeze de către Parlament. Totodată, în situaţia unei structuri unicamerale a Parlamentului este necesar să se reducă semnificativ  atribuţiile Preşedintelui în raport cu executivul şi cele de guvernare.

            Într-o astfel de reconfigurare a instituţiilor statului trebuie să crească rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale şi ale justiţiei, acestea fiind garanţii ale supremaţiei legii şi Constituţiei şi pentru evitarea excesului de putere din partea celorlalte autorităţi ale statului. Într-un cuvânt, în opinia noastră, unicameralismul nu ar putea fi asociat în România decât cu existenţa unui sistem constituţional de tip parlamentar.

            Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este de natură să creeze o disproporţie între Parlament şi executiv prin faptul că structura unicamerală a Parlamentului nu reprezintă o garanţie suficientă pentru a constitui o contrapondere eficientă în raport cu executivul, mai ales că atribuţiile Preşedintelui sunt evident amplificate.

            Disputa dintre bicameralism sau unicameralism cu aplicare la condiţiile României este bine caracterizată de regretatul profesor Antonie Iorgovan: „... orice sistem parlamentar bicameral sau unicameral poate să ducă la grave disfuncţionalităţi cum se exprimă profesorul Tudor Drăganu, oricât de reuşite ar fi soluţiile constituţionale, dacă în practica parlamentară se dă dovadă de politicianism, de demagogie, de lipsă de responsabilitate.”[3]

            Actualul sistem parlamentar al României corespunde oare exigenţelor tradiţiilor democratice ale bicameralismului şi este oare adecvat realizării rolului şi funcţiilor Parlamentului?

            Regretabilul profesor Tudor Drăganu, într-o logică argumentativă fără cusur, într-un amplu studiu, răspundea la această întrebare: „Constituţia revizuită instaurează un sistem care se pretinde bicameral dar funcţionează în mod curent ca un sistem unicameral, condamnat să încalce prin anumite aspecte ale lui cele mai elementare principii ale regimului parlamentar şi care cuprinde în sine pericolul producerii în viitor a unor grave disfuncţionalităţi în înfăptuirea activităţii legislative”.[4]

            Ilustrul profesor avea în vedere faptul că legea de revizuire a Constituţiei nu cuprinde referiri exprese cu privire la numărul deputaţilor şi senatorilor; pune problema legitimităţii de fond a celor două camere, deoarece membrii lor sunt desemnaţi de acelaşi corp electoral şi prin acelaşi tip de sistem şi de scrutin electoral;  atribuţiile camerelor în materie legislativă nu sunt suficient de bine diferenţiate; exercitarea dreptului la iniţiativă legislativă a senatorilor şi deputaţilor, aşa cum este reglementat, generează contradicţii constituţionale.

            Susţinem, în perspectiva unei viitoare revizuiri constituţionale, să se reglementeze diferenţierea dintre cele două Camere şi prin tipuri deosebite de reprezentare. Dreptul comparat, oferă suficiente exemple de acest fel (Spania, Italia, Franţa) şi chiar Legea electorală a României din 27 martie 1926 oferă un punct de reper în acest sens. Senatul poate reprezenta interesele colectivităţilor locale. Astfel, senatorii ar putea fi aleşi de un colegiu electoral format din membrii aleşi ai consiliilor locale. Interesant de subliniat este faptul că în proiectul Constituţiei din 1991 senatul era conceput ca reprezentant al colectivităţilor locale, grupate în judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.

            Este justă critica profesorului Tudor Drăganu potrivi căreia actuala reglementare constituţională nu realizează o diferenţă funcţională între cele două camere. Acest aspect a fost remarcat şi de  către Curtea Constituţională care referindu-se la procedura legislativă parlamentară introdusă prin proiectul de revizuire a Constituţiei sublinia:  „Examinarea în cascadă a proiectelor de lege, într-o cameră în primă lectură iar în cealaltă, în a doua lectură transformă Parlamentul bicameral într-unul unicameral”[5]. Prin urmare, o nouă iniţiativă de modificare a Legii fundamentale ar trebui să aibă în vedere şi acest aspect şi să  realizeze o reală diferenţiere funcţională a celor două Camere.

 

             În partea finală a acestui studiu ne vom referi la unele aspecte pe care considerăm că ar trebui avute în vedere într-o viitoare procedură de revizuire a Constituţiei.

            Aşa cum arătăm mai sus faţă de politicianismul excesiv şi manifestările discreţionare de putere ale executivului contrare spiritului şi chiar literei Constituţiei, cu consecinţa încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, manifestate pe parcursul ultimelor două decenii de democraţie originară în România, apreciem că demersul ştiinţific şi nu numai în materia revizuirii Legii fundamentale trebuie orientat spre a găsi soluţii de garantare a valorilor statului de drept, de limitare a încălcării dispoziţiilor constituţionale în scopul unor interese particulare şi pentru evitarea excesului de putere din partea autorităţilor statului.

 

1.Dispoziţiile art. 114, alin.1 din actuala redactare prevăd : „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună asupra unui program a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.”

Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic şi este un mijloc procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităţilor[6] în situaţia în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a se adopta o anumită măsură iniţiată de Guvern. Pentru a determina forul legislativ să adopte măsura guvernul, prin procedura asumării răspunderii condiţionează continuarea activităţii sale solicitând un vot de încredere. Acest procedeu constituţional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea guvernului, în cazul depunerii unei moţiuni de cenzură să coincidă cu aceea  pentru respingerea legii, programului sau declaraţiei politice de care guvernul îşi leagă existenţa sa.

Adaptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului are ca importantă consecinţă absenţa oricăror discuţii sau deliberări parlamentare asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obţine adoptarea legilor prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecinţe negative privind respectarea principiului separaţiei puterilor în stat dar şi în privinţa rolului Parlamentului aşa cum este definit de art.61 din Constituţie.

În consecinţă, recurgerea la această procedură constituţională de către Guvern pentru adoptarea unei legi trebuie să aibă un caracter excepţional,  justificat de o situaţie politică şi un imperativ social bine conturate.

Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidenţiat de Curtea Constituţională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremus, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura curentă sau de urgenţă”[7].

Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli şi principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai pentru o singură lege, ci şi pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor arătate de Curtea Constituţională .

Politicianismul guvernului clar exprimat prin frecvenţa mare a recurgerii la această procedură constituţională aduce atingere gravă principiului pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept consacrat de dispoziţiile art.1, alin.(3) din Constituţie dar şi principiului dreptului parlamentar care arată că „opoziţia se exprimă şi majoritatea decide”[8]. „A nega dreptul opoziţiei de a se exprima este sinonim cu negarea pluralismului politic care, potrivit art.1, alin.(3) din Constituţie constituie o valoare supremă şi este garantat… principiul „majoritatea decide, opoziţia se exprimă” presupune ca în toată organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure, pe de o parte ca majoritatea să nu fie obstrucţionată îndeosebi în desfăşurarea procedurii parlamentare, iar, pe de altă parte ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat”[9].

Cenzura Curţii Constituţionale nu s-a dovedit suficientă şi eficientă pentru a determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.

În contextul acestor argumente propunem ca în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară.

 

2.Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanţelor de

urgenţă, fapt amplu criticat în literatura de specialitate.

Condiţiile şi interdicţiile introduse prin Legea de revizuire din 2003 privind regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă, se dovedesc în practică insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curţii Constituţionale s-a dovedit de asemenea insuficient şi chiar neeficient.    

            Consecinţa unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 din Constituţie) şi crearea unui dezechilibru între executiv şi legislativ prin accentuarea puterii discreţionare a Guvernului care de multe ori s-a transformat în exces de putere.

            Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. 6 din Constituţie să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul legilor organice. În acest fel se protejează un domeniu important de relaţii sociale considerate de legiuitorul constituţional ca esenţiale pentru sistemul social şi statal, de excesul de putere al executivului prin practica emiterii de ordonanţe de urgenţă.

 

          3.În condiţiile actuale caracterizate prin tendinţa executivului de a profita de politicianismul evident şi de a forţa în mod nepermis şi periculos limitele Constituţiei şi ale constituţionalismului democratic este necesar de a crea mecanisme de control ale activităţii executivului în măsură să garanteze în mod real supremaţia Constituţiei şi principiile statului de drept.

            În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.[10] Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat  unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor  care îi revin potrivit Constituţiei, prin asumarea rolului de legiuitor  pozitiv.[11]. Reducerea atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are ca şi consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei autorităţi a statului, ci prin căutarea unor soluţii juridice  de realizare în condiţii mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.

În atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea  de a se pronunţa asupra constituţionalităţii  actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios  administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante.

            Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a procedurii referendumului.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, să adopte decizii în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii pentru instanţe. În lipsa oricărui control de legalitate sau constituţionalitate practica a demonstrat că în numeroase situaţii instanţa supremă şi-a depăşit atribuţia de a interpreta legea, şi prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat[12].

            În aceste condiţii, cu scopul de a evita excesul de putere al instanţei supreme, considerăm că se impune  a se atribui Curţii Constituţionale competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptate în procedura recursului în interesul legii.

 

           4.Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană[13].

            Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare  în domeniul restrângerii exerciţiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificaţie şi importanţa a  principiului  pentru statul de drept.

             Este util ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

Principiul proporţionalităţii  reconfigurează întreaga sferă a justiţiei şi implicit a activităţii judecătorului  din perspectiva teologiei şi filosofiei prin cel puţin trei idei: justă măsură, raport echitabil şi raport adecvat, între realităţi concrete şi nu abstracte.  În acest fel, prin recurgerea la acest principiu, judecătorul urmăreşte nu numai aplicarea şi respectarea legii (principiul legalităţii), dar şi legitimitatea deciziei prin necesara adecvare la un scop urmărit, acesta din urmă putând fi chiar idealurile valorice ale moralei  creştine. În esenţă, rolul principiului proporţionalităţii este de a scoate justiţia din abstractul impersonal al normei juridice  şi de a o apropia de om, destinatarul oricărui act al dreptului. Se vorbeşte astfel de "umanizarea a justiţiei".

[Nota red.: Membrii Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru revizuirea Constituției vor fi convocați în data de 27 ianuarie pentru a pune proiectul în acord cu observațiile Comisiei de la Veneția, Consiliului Legislativ și ale uniunilor profesionale. Comisia își propune să finalizeze lucrările până la data de 31 ianuarie, ulterior draftul final al proiectului de revizuire a Legii fundamentale urmând a fi tradus în limba engleză și transmis Comisiei de la Veneția pentru un punct de vedere oficial. Proiectul va fi, de asemenea, transmis și Curții Constituționale pentru exprimarea unui aviz, intrând ulterior pe traseul legislativ].

                        B I B L I O G R A F I E

Marius  Andreescu ,Florina Mitrofan – Drept constitutional . Teoria generala ,Editura Universitatii din Pitesti, 2006

Ioan Muraru ,Simina Elena Tanasescu – Drept constituţional şi instituţii politice , Vol I şi II, Editura CH Beck, Bucureşti ,2008

Angela Banciu- Istoria constituţională a Romăniei – Editura Lumina Lex ,Bucureşti 2001

Ion Deleanu – Drept constituţional şi instituţii  plotice , Vol I şi II , Editura Europa Nova ,Bucureşti 1996

 


[1] Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în „Revista de drept public” nr. 1/2001, p.23.

[2] Antonie Iorgovan, op.cit., pp. 18-19.

[3]   Antonie Iorgovan ,op. cit., p.16

[4] Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de legea de revizuire a Constituţiei adoptată de camera Deputaţilor şi în Senat, în Revista de Drept Public nr.4, pp.55-66

[5] Decizia nr. 148 din 16,04,2003, publicată în M. Of. Nr. 317 din 12 mai 2003.

[6] Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura All Beck, Bucureşti, 2010, pp. 482.

[7] Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. Nr. 40 din 19,01,2010.

[8]  Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 55-69.

[9] Ioan Muraru, Mihai Constatinescu, op.cit., p.56

[10] Genoveva Vrabie,Natura juridică a curţilor constituţionale şi locul lor în sistemul autorităţilor publice, în Revista de Drept Public,nr.1/2010 p. 33

[11] Ne referim cu titlu de exemplu la Decizia nr.356/2007,publicată în M.Of.nr.322din 14 mai 2007 şi la Decizia nr.98/2008 publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.

[12] Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi ale deciziilor pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011, pp. 32-36.

[13] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporţionalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene ,în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pp. 593-598

25-01-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu