Principiul proporţionalităţii. Contribuţii ale doctrinei juridice române

Rezumat: Sunt analizate în linii generale caracteristicile de bază ale principiului proporţionalităţii. Se aduc argumente potrivit cărora proporţionalitatea este un principiul general al dreptului, un principiu al dreptului constituţional şi totodată are aplicaţii în diferite ramuri de drept. Propunem şi o definiţie a proporţionalităţii care să corespundă implicaţiilor acestuia în ştiinţele juridice. Se evidenţiază rolul jurisprudenţei în definirea principiului proporţionalităţii, dar mai ales în identificarea dimensiunilor acestuia.

Semnificaţiile principiului proporţionalităţii sunt identificate în doctrina juridică şi cu deosebire în doctrina juridică română în perioada modernă şi contemporană, subliniind-se ideea de continuitate în înţelegerea acestui principiu Principalele conotaţii ale acestui principiu, regăsite în doctrină, sunt exprimate prin ideile de just echilibru, raport adecvat, rezonabilitate, echitate dar şi în plan logic, prin raţionamentul dialectic de proporţionalitate. Analiza de doctrină relevă importanţa acestui principiu, al cărui scop este acela de a concretiza norma juridică, de a fundamenta conceptul de legitimitate în drept şi de a se constitui ca un criteriu esenţial ce permite demarcaţia dintre manifestările legitime ale puterii statale iar pe de altă parte excesul de putere în activitatea autorităţilor statului.

Doctrina aduce argumente potrivit cărora proporţionalitatea nu este numai un simplu instrument juridic dar şi un principiu al dreptului.

Consideraţii generale despre proporţionalitate ca principiu al dreptului

Proporţionalitatea reprezintă o sinteză modernă a unor principii clasice ale dreptului. Acest principiu este la origine exterior dreptului şi s-a impus în sistemul statal şi juridic destul de târziu. Ca principiu al dreptului proporţionalitatea implică ideile de rezonabilitate, echitate, toleranţă, dar şi necesara adecvare a măsurilor adoptate de stat la situaţia de fapt şi la scopul legitim urmărit.

Faptul că principiul apare înscris în instrumente juridice ale Dreptului Uniunii Europene în constituţiile unor state, dar şi în Constituţia României explică, preocupările tot mai frecvente de cercetare şi mai ales de identificare a dimensiunilor sale.

Proporţionalitatea nu este exclusiv un principiu al dreptului raţional, ci în acelaşi timp, este un principiu al dreptului pozitiv, un principiu cu valoare normativă. Astfel, proporţionalitatea este un criteriu juridic prin care se apreciază legitimitatea ingerinţei puterii statale în domeniul exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

 Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaţionale,[1] sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice[2]. Constituţia României reglementează expres acest principiu în art. 53, dar există şi alte dispoziţii constituţionale care îl implică. În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Principiul proporţionalităţii este prezent în dreptul public al majorităţii ţărilor Uniunii Europene. Cu toate acestea, trebuiesc realizate câteva distincţii:

a) ţări în care consacrarea principiului s-a realizat explicit în constituţie şi legislaţie (Portugalia, Elveţia etc.), şi

b) ţări în care nu este evocat expres în legislaţie sau jurisprudenţă. În această din urmă categorie pot fi incluse: Grecia, Belgia, Luxemburg etc;

c) ţări în care acest principiu se aplică dreptului public în ansamblul său (ex. Franţa şi Elveţia), iar pe de altă parte

d) ţări în care utilizarea sa este limitată la câmpul de aplicare al Dreptului Uniunii Europene Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.

 Principiul proporţionalităţii este aplicat nu numai în dreptul constituţional dar şi în alte ramuri ale dreptului intern. În dreptul administrativ este un criteriu care permite delimitarea puterii discreţionare, a autorităţilor administrative de excesul de putere în raport de care se realizează controlul jurisdicţional al actelor administrative pentru exces de putere[3]. Totodată este prevăzut în mod expres de lege ca un criteriu de individualizarea a sancţiunilor contravenţionale Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal[4] sau în dreptul civil [5].

 În Dreptul Uniunii Europene, principiul proporţionalităţii este prevăzut în mod expres de art.5 alin. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi reglementat, alături de principiul subsidiarităţii de « Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii », în sensul necesarei adecvări a mijloacelor şi deciziilor instituţiilor europene la scopul legitim urmărit.

 Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie.

 Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional[6]. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”[7].

Prin urmare, proporţionalitatea se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale.

Analiza proporţionalităţii, în doctrină, legislaţie, tratate internaţionale şi jurisprudenţă trebuie să răspundă la câteva probleme esenţiale: 1. dacă proporţionalitatea este un principiu al dreptului şi în caz afirmativ, dacă este un principiu constituţional; 2. semnificaţia raţională, normativă şi jurisprudenţială a principiului; 3. dimensiunea procedurală a principiului; 4. aplicarea sa în activitatea de exercitare a puterii statale; 5. semnificaţia proporţionalităţii pentru protecţia drepturilor omului; 6. consacrarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii în dreptul comunitar; 7. posibilitatea judecătorului, inclusiv a celui constituţional de a exercita controlul privind respectarea principiului proporţionalităţii şi de a sancţiona excesul de putere; 8. elaborarea unei definiţii pentru proporţionalitate ca principiu.

Ca principiu general al dreptului, proporţionalitatea presupune o relaţie considerată justă, între măsura juridică adoptată, realitatea socială şi scopul legitim urmărit. Proporţionalitatea poate fi analizată cel puţin ca rezultat al combinării a trei elemente: decizia luată, finalitatea acesteia şi situaţia de fapt căreia i se aplică. Proporţionalitatea este corelată cu conceptele de legalitate, oportunitate şi putere discreţionară[8]. În dreptul public, încălcarea principiului proporţionalităţii este considerată ca fiind depăşirea libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor, şi, în ultimă instanţă, exces de putere. Există interferenţă între principiul proporţionalităţii şi alte principii generale ale dreptului, respectiv: principiile legalităţii şi egalităţii, precum şi principiul echităţii şi justiţiei.

Esenţa acestui principiu constă în relaţia considerată justă între elementele componente. Se poate pune întrebarea, dacă sintagma „relaţie justă” este sinonimă cu aceea de “relaţia adecvată” folosită uneori de doctrină. Credem că există unele deosebiri, deoarece conceptul de “just” poate avea şi o dimensiune morală, pe când “adecvat” nu presupune în mod obligatoriu şi acest sens.

Sintetizând, putem spune că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit sau dedus din reglementări constituţionale, legislative şi ale instrumentelor juridice internaţionale, bazat pe valorile dreptului raţional, ale justiţiei şi echităţii şi care exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat, între acţiuni, situaţii, fenomene precum şi limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statale la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile şi libertăţile fundamentale, şi evitat abuzul de drept.

 Bazele teoretice ale proporţionalităţii reflectate în doctrina juridică română

 Înţelegerea juridică a principiului proporţionalităţii prezintă dificultăţi, deoarece conţinutul său depinde de o anumită concepţie filozofică despre justiţie. Doctrina juridică, începând din antichitate şi până în prezent, evocă proporţionalitatea ca semnificând ideea de ordine, de echilibru, raport raţional, de justă măsură

 Mulţi autori contemporani consideră că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul şi capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul justiţiei[9]. În esenţă, principiul echităţii şi justiţiei presupune existenţa unor prescripţii fundamentale, apriorice desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii sociale. Proporţionalitatea exprimă conţinutul acestui principiu prin ideea de echilibru între situaţii şi fenomene sociale, între stat şi individ, dar şi ca „justă măsură”, atunci când sunt comparate situaţii diferite sau pentru a aprecia asupra legitimităţii deciziilor autorităţilor statale.

Justiţia este sinonimă cu dreptatea şi pune în valoare idealul de echitate, care trebuie să caracterizeze orice raport juridic. Echilibrul pe care îl presupune şi care reprezintă de altfel proporţionalitatea, nu este numai o noţiune abstractă, dar are şi o dimensiune concretă ce se realizează prin echivalentul prestaţiilor, sau altfel spus „de a da fiecăruia, ce i se cuvine”. Justiţia ocroteşte fiecare persoană fizică sau juridică, stabileşte proporţia dintre interese pentru a asigura fiecăruia libertatea sa în contextul realizării libertăţii tuturor. În literatura de specialitate s-a arătat că: „Justiţia este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiţie, zice subordonare faţă de o ierarhie de valori[10]”.

Este necesar să distingem între valorile de echitate, justiţie şi proporţionalitate, analizate din antichitate şi până în prezent, de teologie, filozofie şi drept, iar pe de altă parte proporţionalitatea ca principiu al dreptului consacrat normativ şi de jurisprudenţă. Mircea Djuvara spunea: “Nu pot exista principii de drept imutabile care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”.[11] Vrea să spună autorul că pe de o parte există principii şi valori ale dreptului universale, iar pe de altă parte valorificarea lor este variabilă după timp şi loc. Într-adevăr una este existenţa echităţii şi proporţionalităţii, vechi de când există drept şi altceva este formularea lor ca principii în dreptul contemporan.

Totuşi este util să înţelegem proporţionalitatea şi în semnificaţia sa morală, filozofică şi mai ales ca valoare juridică, într-un cuvânt ca expresie a justiţiei şi echităţii, având în vedere că semnificaţiile juridice moderne ale principiului proporţionalităţii conţin conotaţiile valorice tradiţionale şi perene ale ideii de justiţie.

 Principiul justiţiei şi implicit ideea de proporţionalitate sunt bine reliefate, încă din antichitate Astfel, multe din ideile întâlnite în opera lui Aristotel rămân valabile şi astăzi.

 Pentru a ajunge să definească dreptatea şi dreptul, iar apoi să explice natura statului, Aristotel pornea de la conceptul de sociabilitate: „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.[12] În acest context, „dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice”.[13] Într-o altă operă, Aristotel arată că: „drept este ceea ce creează şi menţine pentru o comunitate politică fericirea şi elementele ei constitutive, iar fericirea în cetate este dată de legalitate şi egalitate”[14] Pentru stagirit, dreptatea ca şi legea este un termen mediu care asigură echilibrul între extreme, altfel spus dreptatea şi implicit principiul justiţiei au în conţinutul lor şi exprimă ideea de proporţionalitate.

Justiţia nu mai este pentru Aristotel, ca pentru Platon, virtutea în general, ci acea virtute socială care constă în armonizarea intereselor respectând proporţionalitatea, în raporturile sociale. Legiuitorul care vrea să introducă legi juste, trebuie să aibă în vedere binele obştesc. Justiţia este aici egalitatea, iar această egalitate a justiţiei are în vedere, atât interesul general al statului, cât şi interesul individual al cetăţenilor.[15] Spre deosebire de Platon, la care statul reprezintă absolutul, iar individul uman un simplu mijloc în realizarea scopurilor sale, la Aristotel se remarcă o atenţie mai mare acordată individului uman, conform unei relaţii de echilibru, de proporţionalitate, între stat şi cetăţeni, relaţie care fundamentează principiul justiţiei.

Aristotel distingea între justiţia distributivă şi justiţia corectivă.[16] Prima presupunea faptul de a atribui fiecăruia ce i se cuvine, de a realiza nu o egalitate formală ci una concretă, o echivalenţă a prestaţiilor cu condiţia respectării criteriilor de distribuţie. Justiţia distributivă are la bază proporţia, fiind concepută ca o egalitate de raporturi. “Dreptatea despre care este vorba aici este deci, o proporţie, iar nedreptatea este ceea ce se află în afara proporţiei, presupunând pe de o parte mai mult, pe de alta mai puţin, decât ceea ce se cuvine. Acest lucru survine şi în practică pentru că cel ce comite nedreptatea deţine din bunul distribuit o parte mai mare, iar cel nedreptăţit, o parte mai mică decât i se cuvine.”[17] Aristotel consideră că dreptatea constă în reciprocitate şi existenţa unui etalon comun cu care să fie apreciate faptele. Reciprocitatea asigură legăturile dintre oameni, respectiv raporturile juridice, ea fiind bazată pe proporţie, şi nu pe egalitate în sens strict.

Justiţia sau dreptatea corectivă intervenea atunci când între oameni apăreau litigii, iar judecătorul stabilea proporţia, acordând compensaţia necesară. Interesant este faptul că Aristotel concepea dreptatea ca proporţie, dar nu pur cantitativ, ci ca o egalitate ce se realizează între persoanele participante la raporturile juridice, prin contraprestaţii diverse: „Dreptatea este prin urmare un fel de proporţie (căci proporţia nu este o proprietate numai a numărului abstract, ci a numărului în general), proporţia fiind o egalitate de raporturi şi presupunând cel puţin patru termeni”.[18]

Teoria dreptului natural a adus o contribuţie deosebită la înţelegerea naturii drepturilor fundamentale ale omului pe care le-a contrapus autorităţii discreţionare a statului. Separând omul de divinitate, teoreticienii dreptului natural au aşezat în centrul preocupărilor fiinţa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli au pus bazele teoriei democratice privind originea puterii politice, afirmând că aceasta rezidă în voinţa colectivă a societăţii. Puterea este legitimă în măsura în care este instituită de colectivitate.

Proporţionalitatea, ca şi concept, apare în doctrina dreptului natural, fie prin referire directă, aşa cum se întâmplă în opera lui Jean Jacques Rousseau, sau sub forma unor categorii, cum ar fi „dreapta raţiune”, ce exprimă esenţa dreptului şi semnifică ideea de justiţie şi echitate. Egalitatea este o consecinţă a sociabilităţii care rezultă din legea naturală. Proporţionalitatea apare şi în analiza relaţiilor dintre stat şi cetăţean şi a modului în care este concepută libertatea individului în raport cu autoritatea statului.

 Legat de ideea de justiţie socială, principiul proporţionalităţii apare explicit formulat, sau prin intermediul altor concepte, în opera lui Jean Jacques Rousseau.[19] Pactul social conferă autorităţii statului o putere deplină asupra tuturor membrilor societăţii. Această putere nu este nelimitată, deoarece statul trebuie să respecte drepturile naturale ale cetăţenilor: „Se cade, deci, ca drepturile respective ale cetăţenilor şi ale suveranului, precum şi îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii în calitatea lor de supuşi, să le distingem bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure în calitatea lor de oameni”.[20] Se constată efortul autorului de a armoniza drepturile individului cu puterea suverană. Omul transmite o parte din drepturile sale suveranului, care este animat de voinţa generală exprimată de lege. Pe de altă parte, voinţa generală nu poate anula drepturile naturale ale individului. În acest sens Jean Jacques Rousseau spunea: „Am convenit că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa – prin pactul social – este numai acea parte din a cărei folosire are importanţă pentru comunitate”.[21] Această relaţie dintre drepturile suveranului şi drepturile naturale ale cetăţeanului evocă proporţionalitatea şi, implicit, ideea de a limita puterea statală, dar şi de a o armoniza cu drepturile naturale, inalienabile, ale individului. Autorul consideră că trebuie să existe un raport echilibrat între puterea unui stat şi întinderea sa: „Cu cât legătura socială se întinde, cu atât devine mai slabă, altfel că, în general un stat mic este proporţional mai puternic decât unul mare”.[22]

Principiul proporţionalităţii este aplicat la raportul dintre: suveran, puterea executivă (guvernământul) şi stat. „Prin urmare, ce este guvernământul? Un corp intermediar plasat între supuşi şi suveran, pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atât civile, cât şi politice”.[23] În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, guvernământul este termenul mediu între suveran şi stat aflate într-un raport matematic, de „proporţie continuă”. Această proporţie nu este arbitrară, ci o consecinţă necesară a naturii corpului politic. Nerespectarea proporţionalităţii între cei trei termeni poate să aibă în concepţia autorului, consecinţe care să tulbure echilibrul şi armonia socială. Dacă puterea guvernământului creşte prea mult în raport cu cea a supuşilor, domeniul legii şi cel al hotărârilor particulare se vor confunda. Acest fapt poate să ducă la despotism. În situaţia în care supuşii ajung prea puternici, atunci învinge anarhia. „Mai mult încă – spune Jean Jacques Rousseau – nu s-ar putea schimba nici unul dintre aceşti termeni fără să dispară de îndată proporţia. Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă magistratul vrea să facă legile, sau dacă supuşii refuză să asculte, dezordinea în locul ordinii, forţa şi voinţa nu mai acţionează în armonie, iar statul descompus cade în despotism sau anarhie”.[24] Proporţionalitatea apare în acest raport, mai mult în sens matematic, cantitativ, dar este în acelaşi timp şi un principiu juridic în baza căruia se organizează puterile statului şi se explică legătura dintre stat şi individ. Autorul relevă natura raporturilor sociale cu referire la relaţia dintre individ, societate şi putere suverană, proporţionalitatea exprimând echilibru şi armonia, necesare stabilităţii statului.

Proporţionalitatea ca modalitate de exprimare a principiului justiţiei şi echităţii este regăsită şi în opera reprezentanţilor şcolii raţionale a dreptului. Această doctrină susţine că prin drept nu trebuie să înţelegem doar accepţiunea pozitivistă, ci trebuie să avem în vedere şi dimensiunea raţională care reprezintă de altfel esenţa dreptului, însemnând înţelegerea acestuia ca „jus-dike”, sau altfel spus, ca „justă măsură”. Aceasta este expresia proporţionalităţii ca principiu raţional al dreptului. Pentru raţionalişti, aplicarea proporţionalităţii la norma juridică înseamnă a conferi acesteia sens şi valoare, realizând totodată echivalenţa între drept, înţeles ca totalitate a normelor juridice, şi justiţie ca principiu.

În concepţia lui Giorgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raţionalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacţie la pozitivismul şi empirismul juridic. Giorgio del Vecchio construieşte o filozofie a dreptului pornind de la un principiu apriori, care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este principiul justiţiei.Autorul face o analiză a concepţiei aristotelice despre justiţie, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diverse specii de justiţie, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esenţial – susţine Georgio del Vecchio – în orice specie de justiţie este elementul de intersubiectivitate, sau de corespondenţă în relaţiunile dintre mai mulţi indivizi, care se regăseşte în ultimă analiză, chiar şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare”.[25] Autorul consideră că într-o semnificaţie foarte generală, justiţia implică o armonie, o congruenţă şi o proporţie anumită, la care s-a referit şi Leibnitz.[26] Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruenţă sau corespondenţă realizează – în mod propriu – ideea de justiţie, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relaţiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporţie între obiecte (oricare ar fi), ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiţia, în înţeles propriu, este principiul de coordonare dintre fiinţele subiective”.[27] Proporţia este calitatea relaţiilor dintre persoane, care numai în măsura în care răspunde acestei exigenţe semnifică justiţia ca principiu. Autorul subliniază şi alte particularităţi ale principiului justiţiei, unul dintre cele mai importante fiind acela că prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse acestui principiu.[28] Astfel, legile pot fi nedrepte dacă nu corespund conceptului de “Justiţie”, înţeleasă ca proporţie echilibrată, armonioasă între conţinutul normei şi realitatea socială. În această situaţie se impune schimbarea legilor şi chiar a ordinii de drept existente pentru a se realiza imperativul Justiţiei.

Legea, ca act normativ, este generală, impersonală, iar egalitatea juridică pe care o presupune este formală, deoarece generalitatea legii este de natură categorială. Spre deosebire, egalitatea înţeleasă ca proporţie justă, aşa cum cere principiul justiţiei, presupune raportarea la situaţii concrete şi aprecieri juridice care să se realizeze după criterii riguros stabilite. Echitatea, înţeleasă ca proporţionalitate juridică, impune a se lua în consideraţie situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, raportul dintre mijloacele juridice folosite şi scopul legitim adecvat, completându-se astfel generalitatea normei juridice. Pentru Giorgio del Vecchio, norma de drept corespunde principiului justiţiei, numai dacă este adecvată diversităţii realităţii sociale, dar şi idealului de dreptate, ca valoare raţională. Acest raport adecvat este expresia proporţionalităţii ca principiu general al dreptului.

Această succintă incursiune în istoria ideilor filozofice care implică principiul juridic al proporţionalităţii are scopul de a demonstra bazele filozofice ale acestui principiu şi faptul că doctrina juridică română din perioada contemporană preia şi dezvoltă concepţiile raţionaliste şi jusnaturaliste despre proporţionalitate

Mircea Djuvara analizează principiul justiţiei din perspectiva dreptului raţional inspirat de filozofia kantiană. Pentru reprezentanţii şcolii neokantiene a dreptului justiţia este transcendentală. Ea poate să fie, sau după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul ca sistem de norme juridice nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiţiei. Profesorul Mircea Djuvara a împărţit „caracteristicile justiţiei” în elemente raţionale şi elemente de fapt. Ca elemente raţionale el a sugerat: a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă (raţională) şi logică a justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor în esenţă; d) ideea de proporţionalitate în desfăşurarea justiţiei. Proporţionalitatea ar opera în primul rând prin calităţi între care se stabilesc raporturi. În al doilea rând ea ar opera prin ideea de echivalenţă.

Analizând raportul juridic şi prescripţiile aplicabile acestuia, autorul afirmă că idealul de justiţie presupune: „egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în acţiunile lor numai prin drepturi şi datorii”.[29] Acesta este temeiul în raport de care există posibilitatea generalizării normative şi consacrarea egalităţii formale a legii fără nici o discriminare. Cu toate acestea, egalitatea ca principiu nu se poate obţine decât prin luarea în considerare a situaţiilor de fapt, a elementelor particulare şi a cazurilor individuale. Autorul subliniază că realizarea justiţiei face necesară ideea de proporţie în orice raport juridic, inclusiv în cel penal: „Ideea de proporţie procedează prin cantităţi între care se stabilesc raporturi”.[30]

Proporţionalitatea, ca factor de conţinut al principiului justiţiei şi echităţii, a evoluat în drept. Concepţia despre proporţionalitate, aplicabilă relaţiilor juridice, penale şi civile a evoluat şi a fost determinată de aspecte economice, sociale, geografice, de interese politice, dar şi de modul în care oamenii îşi reprezentau proporţionalitatea în relaţiile juridice. Autorul arată că există un progres al ideii de proporţionalitate în relaţiile juridice, constând în a realiza cât mai mult echivalenţa în orice raport juridic. Existenţa unor disproporţii între prestaţiile la care subiectele de drept sunt obligate este contrară principiului justiţiei. Proporţionalitatea presupune echitatea, care înseamnă „aprecierea justă”, din punct de vedere juridic, a fiecărui caz individual.

Este interesant că autorul nu opune proporţionalitatea generalităţii normei juridice, ci dimpotrivă, o consideră ca un element de conţinut, prin care, faptul concret, cazul individual, pot fi ridicate la generalitatea specifică normei juridice. Respectarea principiului proporţionalităţii este o condiţie generală pentru ca o lege să fie „dreaptă”, sau altfel spus să se conformeze, principiului justiţiei şi al echităţii. În acest sens autorul afirmă: „De ce în aplicarea justiţiei aflăm ideea de proporţie? Sancţiunea, totdeauna trebuie să fie proporţională cu vina. Dacă ideea de proporţie, nu ar fi o ideea raţională, această aserţiune nu ar avea nici un sens. Ideea de proporţie procedează prin cantităţi, între care se stabilesc raporturi. Aprecierea raţională tinde, totdeauna, spre cantităţi prin care se stabilesc raporturi. Ştiinţa, de asemenea, are ca obiect de a stabili raporturi cantitative; se ştie că ştiinţa contemporană, în orice ramură, se socoteşte cu atât mai înaintată cu cât eliminând elementele subiective ale cunoştinţelor experimentale, le reduce la simple cantităţi şi ajunge astfel să se maturizeze”.[31] Este evident că pentru Mircea Djuvara, proporţionalitatea este un principiu al dreptului raţional, care evocă ideea de dreptate şi de justiţie. În dorinţa de a oferi rigoare şi precizie aplicării normei juridice, autorul concepe proporţionalitatea mai mult, matematic, ca raport cantitativ, între două mărimi sau valori.

Eugeniu Speranţia, un alt reprezentant al şcolii neokantiene a dreptului, consideră că spiritul este acela care conduce activitatea omenească. Nevoia de normalitate şi de necontradicţie se realizează în viaţa socială „prin organizarea dreptului, a normei şi a sancţiunii”.[32] În opinia autorului, constrângerea şi sociabilitatea sunt cele două elemente, care pot defini dreptul şi ambele aparţin raţionalităţii. Dreptul este „un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate”.[33] Normativitatea semnifică faptul că, în toate acţiunile sale, omul trebuie să urmeze anumite direcţii şi trebuie să respecte riguros anumite limite. Autorul nu se referă la proporţionalitate ca principiu, dar aşa cum am remarcat şi în alte situaţii, proporţionalitatea, chiar dacă nu este formulată explicit este regăsită implicit în ideea raţionalităţii care semnifică o anumită ordonare armonioasă a elementelor constitutive ale societăţii şi respectarea limitelor impuse de norme în scopul realizării ordinii sociale, în final al justiţiei. Juristul francez François Geny arăta că regula de drept este călăuzită de idealul de just şi că aceasta dincolo de includerea perceptelor elementare, de a nu face rău, de a nu dăuna altei persoane şi de a-i da fiecăruia ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale în vederea asigurării ordinii esenţiale menţinerii progresului societăţii umane.[34]

În literatura juridică română contemporană există caracterizări ale principiilor echităţii şi justiţiei care implică proporţionalitatea. Astfel, pentru Radu Motica şi Gheorghe Mihai “principiul echităţii presupune cumpătarea în prescrierea de drepturi şi obligaţii de către legiuitor, în procesul elaborării normelor juridice… Acest principiu şi echitatea în primul rând au apărut pentru că experienţa a demonstrat că între oameni nu există egalitate perfectă, absolută, acest lucru trebuind să fie astfel acoperit.”[35] Proporţionalitatea este receptată de doctrina juridică, ca o formă de exprimare a principiului justiţiei şi al dreptăţii prin ideea de relaţie echivalentă, echilibrată, armonioasă între două sau mai multe valori sau cantităţi. Aceasta este semnificaţia generală a principiului proporţionalităţii, regăsită explicit sau implicit, în operele unor autori sau şcoli juridice.

Se pune problema dacă înţelegerea proporţionalităţii, prin raportarea la principiile generale ale dreptului, în concret, ideea de dreptate, justiţie şi echitate are relevanţă pentru dreptul contemporan şi în special pentru dreptul constituţional. Considerăm că răspunsul este afirmativ, pentru următoarele considerente:

Dreptul nu poate fi redus la o dimensiune pozitivistă sau normativistă, care, trebuie să recunoaştem, domină realitatea juridică contemporană. Nu tot dreptul este exprimat de norme. De aceea raportarea la principii, inclusiv la principiul proporţionalităţii, este de natură să confere conţinut valoric reglementărilor normative. Mai mult, aplicarea normelor juridice la diversitatea cazurilor individuale nu poate să ignore ideea de justiţie, de echitate, în sensul că aplicarea normei trebuie să fie adecvată situaţiei concrete, ceea ce înseamnă respectarea principiului proporţionalităţii.

Din perspectiva ideii de justiţie, principiul proporţionalităţii este important şi pentru dreptul constituţional. Constituţia este “aşezământul politic şi juridic al unui stat”.[36] “Mai mult – afirma Ioan Muraru – o constituţie este viabilă şi eficientă dacă realizează echilibrul între cetăţeni (societate) şi autorităţile publice (stat) pe de o parte, apoi între autorităţile publice şi desigur chiar între cetăţeni. Important este de asemenea ca reglementările constituţionale să realizeze ca autorităţile publice să fie în serviciul cetăţenilor, asigurându-se protecţia individului contra atacurilor arbitrare ale statutului împotriva libertăţii sale.”[37] Ea nu se mărgineşte să reglementeze numai modul de exercitare a puterii. În aceeaşi măsură reglementează şi principiile care guvernează societatea. Astfel, art.1 alin.(3) din Constituţia României, consacră dreptatea, ca valoare supremă a statului şi societăţii. Termenul de „dreptate” este echivalent cu principiul justiţiei şi implică proporţionalitatea. Aristotel afirma că: „dreptatea este un termen median”, [38] cea ce explică de ce principiul justiţiei are un rol reglator în aplicarea dreptului.

Preluând această idee, în doctrina contemporană s-a afirmat că: „scopul reglementărilor pozitive trebuie să fie justiţia astfel că toate celelalte principii care funcţionează la nivelul societăţii trebuie să fie subordonate acestui ideal de liant al tuturor celorlalte principii şi în acelaşi timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol pozitiv, pentru că asigură coeziunea socială şi unul negativ, pentru că veghează ca nici unul din celelalte principii să nu devină preponderent”.[39]

 Principiului proporţionalităţii reprezintă în doctrina statului de drept introducerea unui nou concept, şi anume legitimitatea.

            Astfel, dreptul care limitează puterea statului nu este doar “dreptul putere“, în sensul de “putere legislativă”, adică de a crea norme juridice ca exprimare a voinţei corpului legislativ, şi nici “de drepturi subiective”, în sensul de drepturi ale omului, ca puteri ale individului de a pretinde ceva, chiar statului, numai dacă aceste drepturi sunt recunoscute de dreptul obiectiv, ca norme juridice edictate de legiuitor, ci dreptul trebuie înţeles, pe lângă aceste două sensuri, care sunt reale, şi prin criteriului dreptului ca “justă măsură”, în sensul de a se da fiecăruia ce i se cuvine, cum spunea Aristotel. Legitimitatea, concepută ca raport adecvat şi justă măsură este expresia principiului proporţionalităţii.[40]

Principiul proporţionalităţii, în cele două forme ale sale ca justă măsură sau raport echilibrat între mărimi şi calităţi diferite şi raport adecvat între măsurile autorităţilor statale, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, este evocat explicit sau rezultă implicit în doctrina statului de drept.

Heinzz Mohnhaupt consideră principiul proporţionalităţii, alături de alte definiţii de valoare concretă, cum ar fi: demnitatea omului, libertatea şi egalitatea juridică, separarea şi controlul puterilor, supunerea tuturor acţiunilor statului, legii şi dreptului, protecţia tribunalelor, despăgubiri pentru acţiuni ale statului contrare legii, ca fiind aspecte importante ale statului de drept.[41]

Autorul invocă principiul proporţionalităţii în analiza pe care o face raportului dintre interesul public (principiul securităţii sociale) şi garantarea dreptului de proprietate. Astfel, repartiţia proprietăţii reprezintă antinomii evidente în statul de drept, care nu sunt uşor de armonizat. Problema constă în faptul că principiul securităţii sociale poate fi pus în situaţia de a aduce atingere principiului garantării proprietăţii, conţinut în noţiunea de stat de drept, prin intermediul redistribuirilor de către dreptul fiscal. În acest fel, noţiunea de stat de drept ar putea fi golită de sensul său real. Aici, spune autorul, revine problema esenţială a dreptului natural clasic, al cărui principiu de bază este “principiul justei măsuri” sau în versiune modernă principiul proporţionalităţii.[42] La fel se pune problema pentru relaţia dintre securitatea socială şi garantarea libertăţii, conţinută în noţiunea de stat de drept. Frontierele între intervenţia statului şi garanţiile drepturilor fundamentale furnizate de statul de drept vor trebui fixate în fiecare caz în parte, folosind criteriul proporţionalităţii.[43]

 Principiul proporţionalităţii, deşi nu este expres invocat, rezultă din formulările doctrinare. Astfel, referirile la echitate şi justiţie, la raporturile dintre stat şi cetăţeni la limitele puterii în raport cu exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi la limitarea exerciţiului libertăţilor cetăţeneşti, evocă ideea de proporţionalitate.

C.G.Dissescu, analizând suveranitatea, o considera ca fiind limitată. Mijloacele de acţiune ale statului nu pot depăşi scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social şi interesul public. De asemenea, autoritatea statală nu poate desfiinţa drepturile fundamentale, iar dacă o face devine injustă.[44]

Limitarea puterii statale în raport cu drepturile fundamentale este expresia unei relaţii echilibrate între exercitarea suveranităţii şi scopul acesteia, interesul public. “Suveranitatea e limitată. Suveranitatea nu e scop, ci mijlocul de a procura fericirea, adică conservarea şi progresul societăţii. Ori mijloacele, prin natura şi esenţa lor sunt limitate. Suveranitatea mai este limitată şi pentru motivul că ea nu poate depăşi cadrul intereselor sociale, cadru pe care-l ceruse necesitatea conservării şi progresului social. Dacă suveranitatea îşi depăşeşte limitele, atunci devine injustă şi apăsătoare. Într-un asemenea caz apare dreptul de rezistenţă care poate merge până la revoluţie. Dacă puterea suverană suprimă dreptul de a cugeta liber, de a comunica ideile în scris sau prin grai, dacă impune credinţe religioase celor ce nu le împărtăşesc de bună voie, în asemenea cazuri puterea suverană nu îşi mai are raţiunea de a fi.”[45]

George Alexianu evocă principiul proporţionalităţii, deşi nu foloseşte în mod explicit acest concept. Referindu-se la rolul statului în societatea contemporană, autorul arată că aceasta trebuie să asigure ordinea socială şi să garanteze libertăţile individuale. Puterea sa trebuie să fie limitată în raport cu exercitarea libertăţilor individuale. Autorităţile statale pot restrânge libertăţile individuiale numai dacă această măsură este absolut necesară pentru conservarea societăţii. Statul este numai un mijloc pentru garantarea libertăţilor individuale. Limitarea puterii statului, faptul că acţiunile statului nu trebuie să depăşească scopul exercitării lor, precum şi existenţa “necesităţii” care să justifice ingerinţa statului în exercitarea libertăţilor fundamentale implică principiul proporţionalităţii.[46] “Statul are datoria să asigure ordinea socială fără de care nu este posibilă viaţa societăţii. Asigurând ordinea socială, asigură şi garantează viaţa individuală, căci individul nu poate trăi decât în societate. El trebuie să ceară libertăţii individuale numai acele sacrificii care sunt absolut necesare pentru coexistenţa oamenilor în societate. Statul este deci un mijloc pentru a asigura viaţa individuală… Strictul necesar la care este limitată intervenţia lui e dictat de ştiinţa politică.”[47]

             Este interesantă ideea istoricului român Nicolae Iorga care, analizând libertăţile individuale aşa cum au existat în diferite forme de organizare socială, consideră că esenţa libertăţii înseamnă, “dreapta proporţionalitate interioară a celor trei termeni”, astfel încât faţă de starea lor ideală, valori maxime ale libertăţii atât în sfera muncii cât şi în aceea a politicului şi în sfera gândirii, nici o societate istorică nu se înfăţişează cu “proporţia de aur” a libertăţii, căci într-una avem o oarecare libertate a muncii dar lipsesc libertatea politică şi a gândului sau invers. Iar ceea ce conferă acestei proporţii o valoare anume sunt tocmai structurile sociale. Pornind în căutarea “numărului de aur” în care se îmbină optim libertăţile omului, Nicolae Iorga va descoperi de fiecare dată câte o expresie, “degradată” a acestuia, ca urmare a cadrului istoric care îşi revarsă constrângerile peste proporţia libertăţii obligând-o să capete o configuraţie istorică neconfundabilă şi totodată netranspozabilă de la o societate la alta.[48]

 Implicarea statului în societatea civilă, posibilitatea limitării exerciţiului unor drepturi cetăţeneşti în situaţii excepţionale, a dus la afirmarea în doctrina statului de drept a principiului responsabilităţii autorităţilor statului. Teoria responsabilităţii statului este astăzi unanim admisă. Contenciosul administrativ şi cel constituţional pot fi considerate cele mai semnificative contribuţii la articularea teoriei responsabilităţii statului şi unele dintre cele mai expresive dimensiuni ale statului de drept.[49]

În acest context, principiul proporţionalităţii este considerat de doctrină şi de jurisprudenţă drept un criteriu important pe care autorităţile administrative trebuie să-l respecte deoarece măsurile dispuse de acestea trebuie să fie nu numai legale, dar şi oportune. Desigur, oportunitatea nu este separată rigid de condiţia legalităţii actelor administrative. De aceea, proporţionalitatea, este nu numai o condiţie de oportunitate dar şi de legalitate, pentru actele administraţiei publice[50]. “Dacă avem însă în vedere, corelaţia proporţionalitate – legalitate şi oportunitate, se reţine că, punerea în aplicare a proporţionalităţii presupune mai întâi, adaptarea mijloacelor la finalitate, ceea ce reprezintă un aspect esenţial al deciziei, şi deci o chestiune de oportunitate”[51]. Totodată, proporţionalitatea este unul din criteriile care limitează puterea discreţionară a executivului[52].

Principiul proporţionalităţii impune stabilirea unui raport echilibrat între mijloacele folosite de administraţie şi scopul legitim urmărit. Mijloacele statale folosite trebuie să fie necesare şi adecvate cu scopul ce urmează a fi realizat. Este necesar stabilirea unui raport echilibrat între o situaţie concretă, scopul acţiunii şi decizia administrativă. Ansamblului situaţie – decizie – finalitate i se aplică principiul proporţionalităţii ca şi criteriu de apreciere a măsurilor adoptate. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea limitelor libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice, respectiv un exces de putere.

În doctrina statului de drept şi nu numai, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal aplicabil organizării statale, raporturilor complexe dintre “public şi privat“, dar şi criteriu de limitare a puterii statale şi de garantare a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

 Este proporţionalitatea un principiu constituţional? În caz afirmativ, care sunt semnificaţiile constituţionale ale acestui principiu? La prima întrebare răspunsul nu poate fi decât afirmativ. S-a susţinut mai înainte că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului. Constituţia face parte din drept, este izvorul principal al dreptului. Prin urmare, proporţionalitatea este şi un principiu constituţional. Ion Deleanu consideră că: ”Principiul proporţionalităţii este indiscutabil un principiu constituţional, dar în lipsa unor predeterminări legale ale proporţionalităţii, aceasta este o chestiune concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia s-a invocat proporţionalitatea”[53].

În opinia noastră, proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, dar şi un principiu care poate fi înţeles şi explicat prin dimensiunea sa normativă, inclusiv prin normele constituţionale care îl implică. Din analiza doctrinei în materie, rezultă semnificaţia generală a proporţionalităţii, respectiv ideea de ordine, de echilibru, raport raţional sau justă măsură. Aceste determinări caracterizează însăşi noţiunea de constituţie, considerată ca fiind „aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat”[54].

În conformitate cu doctrina contractului social, constituţia este o formă originală de pact social. Este nu numai o lege fundamentală, ci şi o realitate politică şi statală „ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează”[55]. De asemenea, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice societăţii umane, organizate statal, consacră o anumită formă de organizare politică a societăţii, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale şi stabileşte limitele puterii statale. Constituţia nu se mărgineşte să stabilească modul de exercitare a puterii, dar şi principiile esenţiale, care guvernează societatea.[56]

Trăsăturile principale ale constituţionalismului european, în plan doctrinar şi legislativ, sunt considerate a fi: principiul separaţiei puterilor în stat; proclamarea, promovarea, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale inalienabile ale omului; definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept; apariţia şi dezvoltarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor.[57]

Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei, dar şi a constituţionalismului ca proces istoric şi realitate socială, constă în realizarea unui echilibru, raport raţional între realităţi şi forţe diferite, dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale, şi interesul public. Acest raport echilibrat, care este de esenţa constituţiei şi constituţionalismului, exprimă proporţionalitatea ca principiu general al dreptului.

Legătura dintre constituţie şi principiul proporţionalităţii poate fi înţeleasă şi altfel. Sunt celebre şi actuale, spusele marelui legiuitor şi învăţat Solon, care, adresându-se atenienilor, le spunea că nu le-a dat cea mai bună constituţie, ci numai pe cea mai potrivită. Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Raportul adecvat între reglementările constituţionale şi realităţile amintite, exprimă principiul proporţionalităţii.

În sensul celor de mai sus, Ioan Muraru, referindu-se la semnificaţiile constituţionalismului, afirmă: ”În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a) pe de o parte, receptarea în constituţii a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa), privind statul de drept şi democratic, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b) pe de altă parte, receptarea în masă largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura o concordanţă între regulile constituţionale şi practica politică”.[58]

Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi realităţile statale, politice şi ideologice, economice, este o problemă complexă, care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal, cât şi unul dictatorial. Dacă în acel tip de stat, fie el democratic, sau totalitar, există o constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional.[59]

 Sunt semnificative preocupările doctrinarilor români contemporani de a stabili conotaţiile proporţionalităţi.[60] Autorul menţionat că propriu proporţionalităţii este sintagma „ justul echilibru”. Se exprimă ideea că „Proporţionalitatea sau justul echilibru este forma obiectivă de tranşare in concreto a unei situaţii juridice determinate. Ea se poate înfăţişa şi in abstracto, dar astfel rămâne o exigenţă esenţialmente sau exclusiv formală fără efect util„[61]. Răspunzând la întrebarea care sunt structurile constitutive ale proporţionalităţii acelaşi autor subliniază ideea de „raport „care este specifică proporţionalităţii. Spre deosebire de matematică, în drept, proporţionalitatea nu este un raport cantitativ ci este o problemă de ordin calitativ, „ exprimând exigenţa unei adecvări între un obiectiv legitim …mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestui obiectiv şi rezultatul sau efectul produs prin punerea în operă a acestor mijloace. Proporţionalitatea marchează trecerea de la un raţionament bazat pe o logică binară la un raţionament bazat pe o logică graduală„[62].

 Se poate vorbi astfel de un „raţionament dialectic, consubstanţial de proporţionalitate „ sau cum l-am numit noi „raţionament de proporţionalitate„ bazat pe un raport comparativ de natură calitativă, specific unui silogism juridic valoric menit să depăşească formalismul specific dimensiunii abstracte şi impersonale a normei juridice şi să ridice astfel particularul la nivelul universalului concret. De exemplu, principiul egalităţii, consacrat ca unul dintre fundamentele dreptului şi al oricărei societăţi democratice, din perspectiva proporţionalităţii care realizează un raport logic, valoric între elemente diferite în concretul lor, îşi depăşeşte caracterul abstract şi inevitabila tendinţă de uniformizare, regăsindu-se ca universal concret în legătura dialectică dintre norma juridică abstractă şi diversul realităţii. Aplicând „raţionamentul de proporţionalitate” se poate spune că principiul egalităţii, privit în dimensiunea sa formal cantitativă este doar un caz particular al principiului proporţionalităţii.[63]

 În finalul acestei succinte analize doctrinare asupra principiului proporţionalităţii menţionăm concluzia profesorului Ion Deleanu la care subscriem : „ Astfel zis şi pe scurt, punerea în operă a proporţionalităţii – contextualizată şi circumstanţiată – implică trecerea de la regulă la metaregulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în faţa normei juridice la descoperirea şi valorizarea sensului şi a scopului ei. Criteriul de referinţă într-un astfel de raţionament îl constituie, mai presus de toate, idealurile şi valorile unei societăţi democratice, ca unic model politic luat în considerare prin Convenţie (Convenţia „europeană” pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s.n.) şi, de altfel, singurul care este compatibil cu ea„[64].

Este necesară însă şi consacrarea explicită normativă a acestui principiu, deoarece deducerea şi aplicarea principiului proporţionalităţii numai prin raţionamente interpretative susţinute de doctrină şi de jurisprudenţă nu este suficient pentru a pune în valoare importanţa acestuia. În acest context propunem, în perspectiva revizuirii Legii fundamentale, ca la articolul 1, ce are denumirea marginală “Statul român”, să se adauge un nou alineat care să prevadă că: “Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. În acest fel s-ar răspunde mai multor cerinţe:

a) proporţionalitatea este consacrată expres ca principiu general constituţional şi nu numai cu aplicare restrânsă în cazul restrângerii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum s-ar putea considera în prezent, având în vedere dispoziţiile art.53 din Constituţie;

b) această nouă prevedere constituţională corespunde unor reglementări similare cuprinse în instrumente juridice ale Uniunii Europene;

c) s-ar constitui o veritabilă obligaţie constituţională, pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege şi să nu reprezinte un exces de putere;

d) se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona, pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, excesul de putere în activitatea Parlamentului şi Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

(Extras dintr-o comunicarea mai amplă pentru Institutul de Cercetări Juridice al Academiei)