Criza justiţiei şi justiţia crizei (răspuns unui prieten)

 

   Un prieten – îndrăznesc a spune așa deoarece prin înțelepciunea și senectutea lui creatoare mă sporește întru idei și seninătate – a scris de curând despre justiția de la noi, mai precis despre avatarurile, disfuncționalitățile, neîmplinirile, contradicțiile, întru cuvânt a pus în evidență câte ceva din realitățile sistemului de justiție și profilul oamenilor care au menirea de a o înfăptui.

 M-am simțit „rostit”, așa cum ar spune Noica, adică pus în rostul meu, în ordinea care reprezintă întrucâtva mediul meu, nu numai profesional dar și existențial. Simt imboldul rațiunii, nu atât de a-i răspunde confirmând sau infirmând, cât mai ales prin a continua gândul său.

 Justiția ar trebui să fie un sistem armonios pentru a fi în adevărul și realitatea ei. „Adevărul este real numai ca sistem” spunea Hegel și confirmând acest enunț, justiția este în adevărul ei numai în măsura în care îndeplinește această condiție. Sistemul înseamnă ordine coerentă, funcționalitate, adecvare la real și la scopul său, dar mai ales unitate în diversitatea sa, un universal concret în care fiecare parte să exprime întregul. iar acesta să legitimeze prin ordinea creată părțile componente. Sistemul, inclusiv cel de justiție, se manifestă dialectic, se transformă, devine, are ființă istorică, fără a pierde armonia și coerența. Gânditorul de la Jena sublinia că „adevărul este întregul. Întregul este numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa”. Ca orice sistem, justiția are componente sau subsisteme:

 Adevărul sistemului judiciar presupune realizarea în întregul său, dar și de către fiecare componentă, a scopului existențial propriu, care este totodată și ființa sa și anume dreptatea ca ideal valoric, dar transpusă în concretul realității.

 În măsura în care funcțiile - am zice noi, menirea justiției - împlinesc și exprimă în același timp armonia funcțională a unui sistem, care în orice moment încearcă adecvarea la scopul său ca valoare, realizarea dreptății, justiția se regăsește în adevărul sau, altfel spus își dă propria legitimitate, fără a aștepta ca acesta să-i fie dată, în forme uneori inadecvate, din afară.

 Contradicțiile și, în general, orice disfuncționalitate în coerența sistemului sau neadecvarea la scop, sunt maladii, carențe ale justiției, care o depărtează de la rostul și adevărul ei. Atunci când maladiile justiției devin cronice, dar cu manifestări ce duc spre acutizare, putem vorbi de o criză a sistemului de justiție. Justiția noastră se află, evident, într-o astfel de criză cronică cu tendințe de acutizare. Principala cauză o constituie contradicțiile maladive ale sistemului. Spre deosebire de contradicțiile benefice care dau devenirea, cele maladive tind să depărteze tot mai mult justiția de la realitatea și adevărul ei. Încercăm în cele ce urmează să punem în evidență contradicțiile maladive ale sistemului de justiție specifice crizei în care acesta se află:

 

 1) Contradicția fundamentală a justiției, expresia crizei profunde în care aceasta se află, este contradicția între lege și dreptate. Există o ruptură de esență între ordinea valorică, ce ar trebui să constituie scopul și ființa justiției, iar pe de altă parte, ordinea construită a normelor și a jurisprudenței. Dreptul, dreptatea, nu mai reprezintă scopurile și adevărul justiției, substituindu-se acestor valori legea, normele și jurisprudența, care vor să-și găsească legitimitate în sine, în formele abstracte, realități efemere, interese și scopuri precare, ci nu în idealul și realitatea dreptății. Desigur, chiar și în situația unui sistem de justiție care este armonios funcțional și nu are această maladie, nu există întotdeauna o suprapunere formală între lege și dreptate. În cadrul sistemului de justiție sănătos, între dreptate și lege există o contradicție unilaterală în sensul că legea ar putea contrazice dreptatea dar aceasta nu contrazice legea. Criza sistemului judiciar exprimă uneori în forme acute inadecvarea în termeni absoluți între dreptate și lege

 Contradicția amintită a dat frâu liber „voinței de putere” a guvernanților de a impune propria ordine și legitimitate justiției prin a norma și legifera, în încercarea lipsită de sens și iluzorie de a crea o „ordine a normelor” care să înlocuiască ființa și adevărul justiției: dreptatea. Realitatea demonstrează că această falsă ordine se dovedește de multe ori în ea însăși incoerentă, contradictorie și mai ales inadecvată realităților pentru care le este destinată. Simpla acumulare de norme, de legi chiar și codificate, nu duce la așezarea în ființa și în rostul lor a omului, a socialului și a justiției dacă normele nu exprimă ca fenomen esența: ordinea superioară a valorilor de dreptate, echitate, adevăr, proporționalitate, toleranță. Jurisprudența se manifestă la fel în preocuparea exclusivă de a-și corespunde șieși sau normelor, de a fi suficientă prin sine însăși și nu prin a se raporta la ordinea superioara a valorilor mai sus amintite. Actul de justiție realizat de magistrat caută cu obstinație legitimarea exclusiv prin norma juridică și nu prin ordinea valorică ce ar trebui să-i fie proprie.

 Această contradicție maladivă este confirmată, dar nu conștientizată de tehnica și formalismul juridic. O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele dreptății ci, ”în numele legii”, adică în numele unei ordini construite de o voință politică temporară pentru realizarea unor interese de asemenea temporare, cufundate în particularitatea lor și de multe ori contrare binelui comun, și nu așa cum ar fi firesc, în numele ordinii date și nu construite a valorilor exterioare justiției dar care reprezintă adevărul și scopul acesteia.

 Doctrina afirmă că judecătorul pronunțând o hotărâre „spune dreptul”. Ar fi bine să fie așa. În fapt, de cele mai multe ori, magistratul prin hotărârea judecătorească pronunțată „spune legea”- atunci când o face-încercând să includă sentința sa în ordinea legii, care nu este neapărat și ordinea dreptății. Judecătorul, dacă are conștiința realizării unui act de justiție, respectând statutul său moral și profesional nu contrazice legea, deși există situații când ar trebui și ar putea să o facă în numele unei ordini superioare formate din valorile subsumate conceptului de dreptate. Pentru un asemenea act, ce nu este numai de justiție, dar și de dreptate, este nevoie de curaj. Magistratul trebuie să își asume riscul de a depășii ordinea imperfectă construită a legii pentru a legitima actul de justiție pe care îl realizează în realitatea valorică superioară a principiilor metafizice ale dreptului. O asemenea ieșire din normalitatea formelor inadecvate realului concret este riscantă pentru judecător deoarece ordinea construită a legii își poate impune forța sa coercitivă.

 Justiția contemporană este dominată de ordinea normativității, a formelor ce nu sunt abstrase din realitate dar fac abstracție de ea.

 Ruptura maladivă dintre lege și dreptate (legea ca expresie a voinței legiuitorului, a puterii temporare fiind aceea care dorește o atare despărțire) ar trebui să se reflecte și în planul învățământului juridic. Pentru o corectă adecvare la criza justiției, reliefată prin această contradicție, dar și pentru a reflecta ordinea legii ci nu a dreptului ce este predată spre însușire studenților, facultățile de profil, nu ar trebui să se mai numească „de drept”, ci ”facultăți de legi”, așa cum era odinioară.    
 

 2) Contradicția dintre justiție și „lume”, înțelegând prin „lume” atât omul în individualitatea sa cât și societatea în ansamblul său. Se pare că este tot mai prezent în actualitatea justiției și pus la loc de cinste dictonul „Fiat justitia, et pereat mundus” [Să se facă dreptate chiar de-ar fi să piară lumea]. Nu este un simplu dicton; este o realitate tragică, o maladie a justiției, constând în legitimarea neautentică a separației justiției de om și de lume. Justiția nu poate să trăiască, să triumfe, să fie, dacă lumea moare. Între lume și justiție există o contradicție unilaterală: justiția poate contrazice lumea, dar lumea nu poate contrazice justiția, deoarece lumea este mediul, elementul ce justifică manifestările justiției. Dreptatea prin justiție implică omul atât ca realizator al actului de justiție cât și ca beneficiar.

 În manifestările sale contemporane, justiția aflată în criză realizează tot mai mult dictonul „Fiat justitia, et pereat mundus” încercând să devină un sistem închis, existând pentru el însuși, iar în unele cazuri chiar mai grav, îndreptat împotriva omului, singurul beneficiar al actului de justiție, negând astfel propria rațiune de a fi. Criza justiției, prin această maladie, se regăsește și în retorica lipsită de conținut a proclamării „omului abstract„ prin drepturi tot atât de abstracte cu intenția de a da o formă teleologică manifestărilor sale. Dar adevăratul sens existențial al justiției și finalitatea acesteia totodată este omul considerat în demnitatea sa de om. Retorica specifică separației dintre justiție și lume în favoarea omului abstract, impersonal, are manifestări evidente. În fața instanței, într-o hotărâre judecătorească, omul nu mai este în concretul demnității sale ca persoană, ci devine „numitul”, cel mult identificat printr-o calitate procesuală la fel de impersonală.

 Ruptura existențială dintre justiție și lume, mai mult, încercarea justiției de a-și nega propriul mediu care îi justifică rațiunea de a fi, nu poate confirma ordinea firească, dialectică ce ar trebui să caracterizeze o bună așezare a justiției în adevărul ei, ci ar putea avea la capăt de drum neantul, justiția ca formă goală, lipsită de plinătatea pe care o conferă „justul”, existent numai în raport cu demnitatea omului.        
 

 3) Contradicția dintre justiție - înțeleasă chiar și în accepție de ordine normativă a legii, iar pe de altă parte, actul de justiție - și magistratul care o realizează. În filozofie se vorbește de o lume autonomă a valorilor existente în sine și pentru sine, independentă chiar și față de om. Așa cum am precizat, justiția este incontestabil o realitate și un sistem instituțional normativ dar și valoric. Spre deosebire de alte sisteme de valori: morale, religioase și în general culturale, esența justiției constă în realizarea și împlinirea ei în și prin actul de justiție al magistratului, fără de care sistemul de justiție nu se închide. Se poate vorbi cel mult de autonomia dreptului, înțeles ca ordine valorică, dar nu și de autonomia justiției în afara actului prin care se concretizează. Spre deosebire de alte sisteme valorice sau de altă natură, justiția este exemplul clar al unui universal concret realizat prin actul de justiție al cărui expresie este în primul rând hotărârea judecătorului.

 Prin urmare, actul de justiție poate să confirme sau să infirme ordinea normativă a justiției și în egală măsură dreptul ca sistem valoric Este o situație similară cu raportul dintre experiment și teoria științifică, primul putând, după caz, infirma sau confirma teoria. Numai că în sfera teoriilor științifice un experiment poate infirma o teorie legitimând o ordine nouă, superioară care să o includă pe cea veche așa cum sa întâmplat cu teoria relativității elaborată de Einstein. Spre deosebire, actul de justiție, dacă este contrar ordinii normative sau ordinii valorice a dreptului, nu este decât o eroare judiciară, voită, nevoită, sau accidentală a magistratului, care neagă însăși justiția și implicit dreptul, abolind astfel ordinea juridicului și ordinea de drept având ca finalitate nu o altă ordine, ci dezordinea, haosul. Și câte erori judiciare sunt astăzi știute sau neștiute.

 Trebuie subliniat și aspectul că actul de justiție nu se poate disocia de persoana celui care îl înfăptuiește, de magistrat. O hotărâre judecătorească chiar anonimizată nu este anonimă: actul de justiție cuprinde în el însuși persoana dar și personalitatea magistratului. Se poate spune nu numai că magistratul este autorul actului de justiție, dar și actul de justiție „îl face” pe magistrat. Atunci când erorile judiciare devin evidente - cauza fiind abandonul de către magistrat a statutului moral, social și profesional, acesta pactizând cu dezordinea specifică nonvalorilor existențiale - există obiceiul de a spune că sunt cazuri izolate ce nu caracterizează sistemul de justiție și ordinea dreptului. Nu este adevărat. Justiția ca sistem valoric trebuie să fie confirmată în ființa sa, adeverită prin fiecare act de justiție, prin fiecare hotărâre judecătorească. O singură eroare judiciară, un singur magistrat corupt sau imoral, neagă, trimițând în neant, în neființă juridicul și ordinea de drept Realitatea contemporană continuă se ofere mult prea multe exemple de astfel de situații încât te întrebi dacă a mai rămas ceva din ființa valorică a justiției. Iată o manifestare acută și nu numai cronică a crizei justiției.

 Justiția, aflată în ființa și adevărul ei, impune magistratului, ca fapt de conștiință, obiectul judecății: faptele omului ci nu omul, adică fenomenalul specific omenescului din om. Conștientizând principiile dreptului și implicit dreptatea ca valoare specifică unei ordini superioare celei normative, judecătorul, realizând actul de justiție, trebuie totuși să se raporteze teleologic la omul concret chiar dacă se va pronunța numai asupra faptelor (acțiuni și omisiuni) ale acestuia.

 Spre deosebire, în cazul unei justiții maladive, judecătorul își închipuie că are puterea de a judeca omul ci nu numai faptele lui.      
 

 4) Căderea în exterioritate. Desigur, justiția realizată de om și pentru om este profană, ”la măsurile omului”, dar valorile sacre fac parte din ființa sa.

 Fiind o componentă a realității temporare umane, justiția înțeleasă în dimensiunea sa valorică implică raportul dintre transcendent și transcendental la care s-au referit Kant și Heidegger. Ca realitate a omului și a societății, justiția nu ar trebui să fie transcendentă adică „dincolo” de om și de lume și nici dincolo de propria sa rațiune de a fi. Dacă se întâmplă așa suntem în prezența unei manifestări maladive specifice crizei justiției, în primul rând prin separarea acesteia de „lume” așa cum am arătat mai sus. Justiția trebuie să fie și să rămână în ființa sa transcendentală respectiv „ dincoace” de precaritățile existențiale ale lumii acesteia și în afara conflictelor și intereselor politice de tot felul, fără implicații în lupta pentru putere sau în jocurile puterii. Transcendentalul justiției este ființa acesteia în dimensiunea sa valorică, este dreptul ca dreptate manifestată fenomenal prin actul de justiție.

 Criza contemporană a justiției înseamnă căderea din imuabilitatea transcendentalului valoric și existențial propriu în exterioritatea socială și politică cu consecința diminuării sau chiar pierderii ființei, a dreptului ca valoare. Exemplele sunt din nefericire mult prea multe: conflicte și contradicții în interiorul sistemului instituțional al justiției; transformarea justiției în instrument pentru actorii politici sau de alt gen; implicarea în lupta pentru puterea temporară sau în jocurile puterii atât a justiției în ansamblul său cât și a magistraților; trecerea de la mediatizarea actelor de justiție, la justiția mediatică, înfăptuită prim mas-media; abandonarea de către magistrați a statutului profesional și moral pentru câștigul iluzoriu conferit de implicarea în precaritățile, uneori mizeriile lumii; retorica arogantă și agresivă a formelor fără fond prin utilizarea la întâmplare și mai ales pentru satisfacerea unor interese egoiste, de multe ori imorale, a numelui sacru al justiției și al dreptului: ”în numele legii”, ”în numele dreptului” devin simple formule pentru a legitima ceea ce este lipsit de legitimitate. Căderea în exterioritate este o manifestare dureroasă a crizei justiției resimțită poate nu atât de mult de sistemul judiciar cât mai ales de cei care sunt beneficiarii acesteia: omul, oamenii societatea.

 

 Am vorbit de criza justiției. Există și o justiție a crizei constând în iluzia sistemului de a exista prin contradicțiile maladive mai sus expuse într-o lume aflată nu în realizarea „progresului în conștiința libertății” cum credea Hegel, cât mai ales într-un proces de des-ființare, de abandonare a ființei culturale valorice și înlocuirea acesteia prin elementele civilizației, tehnicizarea excesivă, într-un cuvânt prin dominația formelor de civilizație asupra culturii [valorii] și nu invers cum ar fi normal. În plan social și politic procesul de des-ființare a lumii se manifestă prin democrația maselor și a individualismului democratic cu consecința ignorării omului ca persoană și personalitate, omul devenind „individ” într-o ordine socială, normativă, economică sau politică în care nu își confirmă sinele deoarece a devenit un simplu număr preluat de retorica formelor și idealurilor goale.

 Justiția crizei nu poate avea ființă deoarece este în afara adevărului și a scopului ei, ca și societatea crizei de altfel la care încercă să se adapteze. Nu poate exista un raport adecvat între justiția aflată în grave contradicții maladive și o societate aflată în criză cu scopul de a legitima existența unei justiții a crizei. Justiția crizei poate fi totuși o realitate dar lipsită de adevăr, de ființă, pentru că nu tot ce există și este.

 

 Prietenul meu vorbea despre singurătatea și intransigența judecătorului oarecum cu nedumerire. Și pe bună dreptate. Judecătorul, magistratul în general, nu poate fi singur, nu se poate izola, nu poate fi un înstrăinat. Dar el poate fi un însingurat. Trăind în comunitate el trebuie să fie în comuniune cu toți ceilalți și în același timp să preia în ființa și mai ales în conștiința sa cât mai mult din sentimentele, valorile, aspirațiile celorlalți, bineînțeles dacă toate acestea au semnul ființei, sunt benefice și nu maladive. Binele comun, dar numai ca valoare creștină, trebuie să devină binele propriu. Însingurarea, retragerea în sine nu implică abandonarea mediului social, ci dimpotrivă regăsirea și evaluarea acestuia prin sinele propriu: „este în noi ceva mai adânc decât noi înșine„ spunea Fericitul Augustin. Numai prin însingurarea în sinele propriu judecătorul poate înțelege omul, îl poate prelua, poate înțelege câte ceva din sinele lumii. Însingurare și nu singurătate; a fi cu tine în sinele mai adânc, dar și în comuniune cu altul al tău.

 Judecătorul trebuie să se raporteze la omul concret și nu abstract, acesta din urmă înțeles de Goethe ca fiind dat prin totalitatea oamenilor. Trebuie să își apropie de ființa sa vorbele lui Eminescu: ”în fiecare om o lume își face încercarea”, descoperind și înțelegând această lume în fiecare om care vine înaintea scaunului de judecată. În însingurarea sa, bucuria judecătorului trebuie să fie aceea la care se referă Kant: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație și venerație: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine„.

Desigur, judecătorul privește în pământ (sau la pământ), precum arată mâna lui Aristotel din tabloul lui Rafael. Numai așa poate să își asume realul, concretul, existentul, pentru ca, împreună cu Platon, să se ridice la idee. Judecătorul privește la pământ, firește, pentru a putea simți și cunoaște nu numai raționalul din real, dar și realul ca rațiune, dar și pentru a conștientiza sensurile smereniei: ”Mai mare este omul în genunchi decât în picioare„ - părintele Arsenie Boca.

 Intransigența nu poate fi proprie ființei unui judecător, deoarece implică autoritatea impersonală, manifestată în numele legii și al dreptății, dar în fapt fără om și fără dreptate. Intransigența înseamnă situarea în planul exclusiv a logicii formale cu a sa distincție categorică între adevăr și fals între „da” și „nu”. Dar câte nuanțe, câtă bogăție de sensuri oferă viața între aceste valori extreme în care trebuie identificat și juridicul.

 Nu intransigența, ci smerenia, îndurarea, trebuie să caracterizeze judecătorul, deoarece numai astfel poate să vadă și să înțeleagă câte ceva din omenescul fiecărui om. Spunea Noica: „trebuie să ai îndurare pentru cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor”. Smerenia judecătorului este smerenia justiției. Ce bine exprima, la 1919, ființa și menirea justiției marele jurist Matei Cantacuzino și cât de mult ne depărtăm noi astăzi de adevărul justiției pentru a ne cufunda în neautenticul „celeilalte justiții”, a crizei: „Într-o bisericuță din Roma am văzut tabloul unei femei care ținea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrățișa cu căldură; expresia ei arăta că este o mamă, care cu ochii întorși spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui, lumină. Mă așteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiția! Justiția nelegată la ochi și înțelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiție, oarbă, cu spada într-o mână și în cealaltă ținând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile noastre”.