Istrate Micescu - un om de drept întru credința ortodoxă și dragostea de neam și țară

I. Cultură şi personalităţi culturale în spaţiul românesc. Cultura juridică

Filosoful Constantin Noica, cunoscut ca fiind foarte exigent, referindu-se la cultura română, spunea în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei fiinţei şi a devenirii întru fiinţă, că a stat sub semnul „era să fie” sau şi mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem şi spiritualitatea ontologică în spaţiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate şi prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca şi beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma: „până acum cel puţin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu şi opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoaşterea Imperiului Otoman şi prin „Descripţio”). Caracteristic e cazul Haşdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucereşte, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural, principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei, regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul”, altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial ontologică şi nu numai, a încercărilor prin fapte culturale, trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă şi în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valenţa universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările ştiinţelor, a tehnicii, a artei şi nu în ultimul rând a filosofiei.

În spaţiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenţei individuale, adică a personalităţilor culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăşi un aspect minimalizator la adresa creaţiei culturale şi spirituale româneşti şi cu atât mai puţin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spaţiu mioritic ca fiinţa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creaţiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanenţa şi au putut defini un întreg spaţiu geografic ca fiind şi unul cultural, deşi nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă şi pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală şi în plan universal, există la nivelul unor individualităţi care şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost şi rămâne Shakespeare iar în Germania, Goethe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români şi ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost şi rămân Eminescu („omul deplin al culturii româneşti, cum spunea Noica”) şi Brâncuşi.

O întrebare legitimă este aceea referitoare la dacă este posibilă o creaţie (în sens cultural) în sfera juridicului. Cu regretul că spaţiul nu ne permite o analiză mai amplă asupra acestei interesate probleme, precizăm de la început că elaborarea statală a unei norme juridice nu este o creaţie culturală, atâta timp cât nu are clar exprimată şi valenţa spirituală şi de ce nu, sensibilă. De aceea, tot mai mult se vorbeşte în prezent de „norme tehnice”, lipsite de pretenţia oricărei valori morale, însă cu destinaţia de a defini ordinea specifică stării juridice a omului.

Există totuşi creaţie juridică şi implicit cultură juridică? Răspundem afirmativ la o astfel de întrebare şi fără a mai dezvolta subiectul identificăm următoarele modalităţi de exprimare a juridicului, care prin esenţa lor pot fi şi chiar cuprind uneori fapte de cultură şi spiritualitate juridică: filosofia dreptului, teoria generală a dreptului, jurisprudenţa şi retorica juridică.

      Sistemul juridic al societăți este înțeles mai mult sub aspectul actelor normative care îl alcătuiesc și mai puțin ca parte componentă a culturii unui popor. Dreptul are o sferă mult mai largă decât sistemul normativ în vigoare la un moment dat deoarece cuprinde valori și principii morale, elaborări doctrinare complexe, opera de interpretare și aplicare a legilor și nu în ultimul rând reflectarea adevărurilor de credință ortodoxe.  Dreptul este și rezultatul creației unor personalități care au existat în toate timpurile în spațiul european și nu numai. Prin urmare noi considerăm că dreptul este o parte componentă a culturii și civilizației unui popor.

       În România întâlnim personalități care au contribuit prin creația lor la opera de realizare și împlinirea a unei veritabile culturi juridice. Ne referim în mod deosebit la perioada interbelică în care au existat personalități remarcabile ale dreptului și culturii juridice, care au creat școli de drept și prin efortul lor creator au contribuit decisiv la formarea unei adevărate culturi juridice în România. Istrate Micescu este una dintre marile personalități ale culturii juridice din România dar și universale, a cărui existență este legată de spațiul argeșean.

       Istrate Micescu este incontestabil o personalitate a culturii juridice, fapt demonstrat poate, mai bine, decât orice analiză teoretică în apelativul cu care era caracterizat şi recunoscut de contemporani, adică „om de drept”. De altfel, însuşi maestrul barei, care interioriza pe deplin universul ideatic în care se manifesta, obişnuia să spună nu avocat, nu om politic şi nici profesor universitar, ci, lapidar, „om de drept”

       Creaţia juridică a lui Istrate Micescu este relevantă nu numai în planul jurisprudenţei şi al retoricii ca ştiinţă juridică, dar şi în domeniul teoriei dreptului. Micescu a fost unicul doctrinal, în cea mai autentică accepţiune a cuvântului, dintre profesorii Facultăţii de Drept din Bucureşti, din perioada interbelică, cu o viziune generală a dreptului şi cu o teorie proprie asupra ştiinţei dreptului civil. De aceea, incontestabil, maestrul barei a fost un creator de drept pentru că mai înainte de orice a fost un gânditor al ştiinţei şi artei dreptului. Această realitate rezidă din prelegerile sale universitare, dar şi din puţinele scrieri care au rămas. Cursul său a avut inegalabila virtute de tratare umanistă a ştiinţei dreptului, graţie culturii adâncite de care Istrate Micescu beneficia. În prelegerile sale de drept civil, Istrate Micescu nu s-a mulţumit niciodată să transmită studenţilor, aşa cum se obişnuieşte, doar cunoştinţele cerute de programa analitică. Adesea el a evocat probleme fundamentale ale dreptului, propunând soluţii proprii originale.

      Particularitățile culturii juridice înțeleasă ca parte componentă a spiritualității și civilizației unui popor, precum și personalitatea maestrului și profesorului Istrate Micescu sunt principalele aspecte pe care dorim să le evocăm în expunerea noastră  

1. Istrate Micescu -o viață închinată dreptului și dreptății

   Istrate Micescu s-a născut la 22 mai 1881, în orașul Ploiești, în familia profesorului Nicolae Micescu. După absolvirea Liceului "I. C. Brătianu" din Pitești (1899), a urmat cursuri de drept la Paris, unde și-a luat licența (1903) și doctoratul în drept (1906).

   Revenit în România, a profesat ca avocat mai întâi la Baroul Argeș și apoi la Baroul Ilfov, al cărui decan a fost în două rânduri (1923–1928, 1936). Începând din anul 1912 a predat cursuri de drept civil și filosofia dreptului la Facultatea de Drept din București.

   În anul 1918, profesorul Micescu a devenit membru al Partidului Național Liberal, fiind ales deputat în trei legislaturi (1920, 1927 și 1931). În anul 1931 este ales și vicepreședinte al Camerei Deputaților. El a intrat în conflict cu conducerea partidului din care făcea parte, creând în ianuarie 1925 un grup disident și o publicație „Răspunderea”, în care cerea vehement „refacerea moralității și credibilității partidului”.

  Odată cu instaurarea domniei regelui Carol al II-lea  Istrate Micescu s-a apropiat de grupul liberal condus de Gheorghe I Brătianu. După alegerile din anul 1937, el a făcut parte din guvernarea Goga-AC Cuza în calitate de ministru de externe (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938).

     După instaurarea dictaturii regale la 10 februarie 1938, profesorul Micescu a fost însărcinat cu elaborarea unei noi Constituții prin care se intenționa să se legitimeze noul regim. Proiectul elaborat de el nu a corespuns întru totul așteptărilor Regelui deoarece: „îngrădește puterea regală, toate puterile statului izvorăsc din națiunea română, iar regele nu este decât primul cetățean al țării, dar care se supune legilor acesteia”. Este numit apoi membru al Consiliului Superior Național al Frontului Renașterii Naționale, senator în noul Parlament și ministru al justiției în guvernul Gheorghe Tătărescu (24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940).

    În anul 1945, după venirea comuniștilor la putere, profesorul Istrate Micescu a fost exclus din barou. A fost apoi arestat, acuzat de „acțiuni de rezistență împotriva regimului de democrație populară” și condamnat la data de 1 iulie 1948 la 20 de ani de temniță grea.

   După cum relatează cei prezenți în sală, în momentul în care și-a auzit sentința, prof. Micescu a replicat judecătorilor astfel: „Mulțumesc generozității Înaltei Curți că mi-a dorit o viață atât de lungă în care probabil voi face doi sau trei, iar restul îi veți face voi!”.

   Istrate Micescu a încetat din viață la 22 mai 1951 în vîrstă de 70 de ani în penitenciarul Aiud.

   Încercăm să facem o scurtă prezentare a vieții și personalității maestrului.

   Familia Miceștilor a stăpânit moșiile de la Ciumești și Micești din județul Argeș încă din secolul al XVI-lea. Dintre membrii acestei familii, cel mai cunoscut este Istrate N. Micescu, acesta fiind considerat cel mai mare avocat român al acelor vremuri însă renumele sau s-a păstrat până în timpul actual. În epocă, era cunoscut și pentru pasiunile sale: cărțile, având peste 33.000 de volume, vânătoarea și femeile, fiind căsătorit de patru ori.

pentru două luni în 1947, a fost din nou arestat și judecat în 1948, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare. A murit la 29 mai 1951, la vârsta de 70 de ani, în închisoarea de la Aiud.

   Conacul familiei Micescu este alcătuit din două clădiri. Principala clădire  a fost terminată în 1928, Casa Muzelor, cea de a două clădire  denumită astfel chiar de către ilustrul profesor a fost construită în 1935. La ambele clădiri, Gheorghe Ungureanu a executat șarpantele, sculptorul Jurcă a creat decorațiile, iar Ruffer a realizat șemineele.

   Clădirea principală în stil neoromânesc clasic, cu un turn de colț, prezintă elemente arhitecturale - coloane, colonada portalului, profiluri, frumos sculptate în piatră. Se regăsesc atât elemente ale reședințelor boierești fortificate, cât și detalii ale caselor țărănești din Muntenia subcarpatică. Două motive arhitecturale sunt recurente în compoziția imobilului, loggia și foișorul, tratate diferit. Zidăria este de cărămidă, iar planșeele principale din beton armat. Pentru soclu s-a folosit piatră de râu.

   Conacul număra 22 de camere, având patru niveluri, demisol, parter, etaj și mansardă, numai turnul numărând cinci niveluri. Dintre toate încăperile, biblioteca și salonul turcesc erau cel mai bogat decorate. Pe pereți erau tablouri ale pictorilor Eustațiu Stoenescu, Grigorescu și Dărăscu, avocatul Micescu fiind un mare colecționar de artă. Șemineul din holul principal era realizat de Ruffer din ceramică venețiană.

     Volumetria Casei Muzelor este inspirată din arhitectura tradițională. Clădirea, relația cu peisajul, materialele folosite încorporează un spirit regional, fără ornamentații. Construcția are parter, etaj și mansardă, la parter și la etaj având terase. Interioarele, păstrându-se aproape intacte, demonstrează o perfectă continuitate a fațadelor, redând formele tradiționale. La etaj s-a păstrat un șemineu Ruffer din ceramică albastră, dar și mare parte din mobilierul din lemn masiv. În liniștea bibliotecii din cabana de vânătoare sau „casa muzelor”, cum o mai numea avocatul Micescu, acesta a elaborat Constituția României din 1938.

      Fiul lui Istrate Micescu povestește că la Micești „era momentul de destindere, dar nu era un moment de destindere frivol, pentru ca acolo tata îl citea pe Platon, pe Tucidide; momentul ăsta de liniște sufletească era împănat cu discuții care erau discursuri, cu versuri care se făceau și care se recitau și, în serile de liniște, cânta la flaut. Dar asta nu putea să și-o permită decât acolo, unde nu erau clienți".

     După cărți, o altă pasiune era vânătoarea. În pădurile Budeasa, Trivalea si Purcăreanca îi avea adesea invitați la vânătoare pe „zeii” timpului, printre care: Liviu Rebreanu  Ion Minulescu, Lucian Blaga, Octavian Goga  Dinu Brătianu, Pamfil Șeicaru.

     Mormântul avocatului, profesorului și omului politic Istrate N. Micescu este unul simplu, acesta fiind înmormântat, împreună cu cea de-a patra soție (Lizetta Micescu 1909-1987), lângă biserica din satul Ciumești (județul Argeș), nu în capela familiei.

     Nicolae Carandino a realizat un frumos portret în cuvinte al ilustrului om de drept:  "În toată Facultatea de Drept ne copleșea pe atunci Istrate Micescu - profesorul, nu politicianul. Avea înfățișarea unui filozof alexandrin. Slab și rasat, purta barba ascuțită. (...) Umbla foarte elegant îmbrăcat și avea grija ținutei și a gesturilor chiar și atunci când nu se afla la tribună. Era poate puțin prea conștient de valoarea lui (...). Era un om de mare cultură. Știa latinește și grecește cum știau puțini (...), nu erau secrete ale discursului care să-i fie străine. I se citau cuvintele de spirit în toate saloanele și în toate cafenelele. Aventurile sale matrimoniale provocau, în schimb, surâsuri."   

      III Constituția din 1938

    Istrate Micescu este autorul de fapt al acestei Constituții. Starea politică, socială și economică a țării din acel moment istoric erau potrivnice valorilor democrației constituționale. Cu toate acestea Istrate Micescu a luptat cu toată puterea să mențină cât mai multe dintre valorile democrației în textul acestei Legi Fundamentale și s-a opus public legiferării prin Constituție a puterii discreționare și absolute a Regelui.

Premisele istorice ale adoptării acestei Constituţii sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935.

Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al II‑lea. Acest eve­niment a însemnat şi o transformare radicală a democratismului tradi­ţional instaurat în baza Constituţiei din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele drepturi şi libertăţi fundamentale, a concentrat puterea politică la nivelul instituţiei şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi practic, s‑a eliminat din viaţa statală pluralismul politic, limitându‑se activitatea partidelor politice.

    După lovitura de stat din noaptea 10/11 februarie 1938, Carol al II-lea, a doua zi, a desemnat o comisie formată din apropiaţi, printre care îi regăsim pe Istrate Micescu, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu şi Mircea Cancicov, pentru elaborarea unui nou act fundamental, opus Constituţiei liberale de la 1923. Comisia, coordonată de Istrate Micescu, a redactat textul noii Constituţii care va fi publicat la 20 februarie, iar la 24 februarie a fost supusă „spre bună ştiinţă şi învoială” cetăţenilor României.

     Plebiscitul organizat pe data de 24 februarie a dat rezultatele pe care regimul le aştepta, adică 4297581 voturi pentru şi 5843 contra. proiectul plebiscitat a trecut cu 99% în favoarea Constituţiei şi a regimului carlist. Votul cetăţenilor nu a fost unul secret şi direct. El s-a desfăşurat deschis şi la vedere, cu listă separată pentru opozanţii regimului.

     Noua Constituţie a fost promulgată în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal, în prezenţa tuturor membrilor guvernului, în ziua de 27 februarie. Cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Miron Cristea, a rostit un amplu rechizitoriu la adresa partidelor politice. Seful Bisericii Ortodoxe Române, considera că „prin noua Constituţie vechiul regim nu se mai putea regăsi în configuraţia actuală a statului. (...) „Astăzi s-a mai distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile, şi în locul lor se vor întrona liniştea, munca, pacea, şi unirea, pecetluite de frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”. Teme ale discursului politic precum instaurarea ordinii şi eliminarea politicianismului au devenit dominante în cei doi ani şi jumătate de existenţă a regimului carlist.
       Votarea constituției coincidea cu acceptarea şi legitimarea regimului autoritar de către cetăţeni. Noul regim, prin atomizarea şi uniformizarea societăţii şi vieţii publice, nu a permis niciun fel de acţiune politică oficială. Participarea la viaţa politică ţinea, pe cale de consecinţă, de acceptarea şi recunoaşterea monarhiei autoritare şi, implicit, de cea a viitorului partidului unic.
     Acest document constituţional cuprindea 100 de articole gru­pate în 8 titluri.

• Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar.
• Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin Guvern.
• Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva par­lamentul, avea dreptul de graţiere a pedepselor.
• Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor.
• Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani.
• Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respec­tiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.
• Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi cele­lalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra prin­cipiul legalităţii privind organi­zarea instanţelor judecătoreşti şi faptul că se conferea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale, funcţia de a contro­la actele administrative, respectiv de a exercita atri­buţii de contencios administrativ.
• Constituţia din 1938 cuprindea şi reglementări de principiu pri­vind puterile statale, respectiv naţiunea putea să‑şi exercite atribuţiile numai prin reprezentare.

Puterea legislativă era exercitată de către rege şi parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul naţional unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului.

Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923.

Erau consacrate drepturi precum: libertatea individuală; inviolabilitatea domiciliului; libertatea de conştiinţă; secretul corespondenţei; libertatea de întrunire şi asociere etc. Drepturile cetățenești puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor se considera că se aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al II‑lea.

Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea, de orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor şi asupra statului erau considerate inviolabile şi garantate. Existau dispoziţii în legătură cu procedura de expropriere, nu­mai pentru cazuri de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Era interzisă pedeapsa confiscării averilor, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute de lege.

     Constituţia de la 27 februarie 1938 a fost analizată imediat după apariția ei de profesorul de drept public Paul Negulescu, în Enciclopedia României. El considera Legea Fundamentală de la 27 februarie drept o Constituţie statut, adică o manifestare de voinţă a monarhului, care a fost supusă spre învoire poporului în ziua de 24 februarie 1938, care şi-a manifestat voinţa în mod categoric, dându-şi adeziunea pentru noua aşezare constituţională. Constituţia de la 27 februarie „întruneşte manifestarea de voinţă a regelui, cu contrasemnarea întregului Consiliu de Miniştri, aprobarea populară, actul de promulgare şi publicarea în Monitorul Oficial”.

Paul Negulescu caracterizează Constituţia de la 27 februarie 1938 prin trei principii:

   Constituţia de la 27 februarie 1938 menţinea totuşi o serie de principii din Legea Fundamentală de la 1923. Astfel, principiul suveranităţii naţionale îl avea în vedere pe Rege. Acesta era Capul Statului şi în această calitate el era organul prin care naţiunea, titulara suveranităţii, îşi manifesta toate puterile. Prin urmare, „Regele exercită puterea legislativă prin Reprezentaţiunea Naţională, iar puterea executivă prin Guvern. Regele are o putere activă în noua Constituţie, colaborând cu miniştrii săi în opera de guvernare, dobândindu-şi un rol preponderent, întrucât miniştrii, nemaiavând bază parlamentară, ca reprezentanţi ai majorităţilor, devin simpli senatori ai regelui, responsabili numai faţă de rege”.
    Un alt mare istoric al dreptului și jurist  Andrei Rădulescu era de părere că noua Constituţie menţine sistemul guvernământului reprezentativ, proclamând prin art. 20 că: „Toate puterile Statului emană de la naţiunea română, ele însă nu se pot exercita decât prin delegaţiune”, dar îndeplineşte în acelaşi timp o reformă necesară şi fundamentală: „suprimarea regimului parlamentar, prin faptul că elimină dintre instituţiile noastre principiul responsabilităţii politice a miniştrilor în faţa parlamentului, care răspundere este instituţiunea de bază a regimului parlamentar şi eliberează în acest fel guvernul de ipoteca intereselor lăuntrice, electorale”
     Despre principiul guvernării reprezentative, marele teoretician român al dreptului constituțional  Paul Negulescu consideră că „înlocuirea regimului parlamentar, în care miniştrii sunt reprezentanţii majorităţilor parlamentare de a căror interese se bucură şi sunt răspunzători faţă de ele, prin regimul reprezentativ simplu, în care miniştrii sunt recrutaţi de rege fără să se ţină seamă de încrederea parlamentului, înlătură răspundere politică a acestora faţă de parlament”. Datorită faptului că miniştrii aveau răspundere politică numai fată de rege, art. 65 din constituţie preciza că, dreptul de control al parlamentului asupra guvernului este redus în mod cu totul simţitor ceea ce era considerat ca un factor de progres în exercitarea guvernării  

   Parlamentul nu mai avea dreptul de a adresa interpelări, de a institui anchete parlamentare şi de a manifesta, ca un drept de sancţiune politică, neîncrederea în Guvern.
    Constantin Rarincescu, un alt mare doctrinar al dreptului public, analizând principiul separaţiunii puterilor în stat, considera, că „regele concentrează în mâinile sale atât puterea executivă, cât şi cea legislativă, prin dreptul său de iniţiativă, sancţiune şi promulgare a legilor şi că cel puţin între aceste puteri nu ar mai putea fi vorba de separaţiune” Pe de altă parte, Gheorghe Alexianu şi Paul Negulescu erau de părere că, „aşezarea constituţională introduce sistemul concentrării puterii, deşi formal păstrează principiul separaţiei puterilor”.
    Principiile Constituţiei din 1938 au fost, pe de o parte, păstrate din Constituţia din 1923, iar, pe de altă parte au fost dezvoltate altele noi datorită creşterii, pe plan extern, a naţionalismului. Principiul separării puterilor în stat, prin art. 30 al noii Constituţii, îl declara pe Rege ca fiind Capul Statului. Prin acest articol, Constantin Rarincescu aminteşte faptul că „se încredinţează Regelui atât puterea executivă, cât şi puterea legiuitoare, care vor fi exercitate prin Guvernul Său şi prin Reprezentanţa Naţională, iar prin aceste texte observăm că s-a urmărit afirmaţiunea solemnă că Regele constituie în Stat principala sursă a puterii politice”.

    Constantin Rarincescu, pe de altă parte, arată că Legea Fundamentală de la 1938 mai prevedea posibilitatea legiferării pe calea decretelor-legi. Această posibilitate era prevăzută în două situaţii: ’’a) de art. 98 din Constituție, ca o situaţie temporară şi tranzitorie până la convocarea noilor corpuri legiuitoare şi prin care să dispună că „până la convocarea Adunărilor Legiuitoare, toate Decretele au putere de lege, fără a mai fi nevoie de ratificarea lor. În acest caz, s-a dat dreptul Capului Statului să legifereze pe cale de decret, fără să mai fie nevoie ca aceste decrete să fie ulterior ratificate de noul parlament constituit. b) Art. 46. prevede că „Regele poate, în timpul când Adunările sunt dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni, să se facă în orice privinţă Decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse Adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune. Acest mod de legiferare rămâne considerat ca un fenomen anormal atribuit în mod excepţional Executivului’’.

      Andrei Rădulescu, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi profesor universitar la Facultatea de Drept, susţinea că guvernul nu este al doilea factor al puterii executive, ca în alte constituții, ci organismul care exercita puterea executivă în numele Regelui, ca reprezentat al acestuia, dar nu oricum, ci pe răspunderea miniştrilor. „Guvernul trebuie să ţină seama de voinţa Regelui care are dreptul de a decide. Prin urmare, Regele are dreptul să aleagă miniştrii, cum va crede mai nimerit, iar miniştrii au răspundere politică numai faţă de Rege”. Despre drepturile puterii executive, Andrei Rădulescu afirma că acestea erau subordonate prevederilor Constituției şi la aproape oricare dintre ele se stipula că trebuiau să fie exercitate în conformitate cu legile. „

    ’’Scopul noii puteri executive este acela de a apăra Statul înlăuntru şi în afară, de a-i da posibilitatea să aibă o cârmuire, ca să nu atârne de agitaţiile parlamentare, de a face ca viaţa poporului să nu fie continuu turburată, ci să se desfăşoare în ritmul cerut, pe o linie consecventă”.
     Constituția monarhiei autoritare promovează instituirea statului pe baze comunitar-naţionaliste în locul individualismului şi consacră principiul primatului etnic românesc.

    G.G. Mironescu, în Inovaţiile Constituției din 1938, arăta că ideea cu adevărat fundamentală a organizării Statului, în noua Constituție, nu a fost reprezentată nici de principiul profesionalismului, corporatismului sau de înlăturarea individualismului, ci de obligaţia firească de a folosi naţiunii printr-o muncă efectivă. Mironescu, era de părere că „numai cine munceşte efectiv în câmpul diverselor profesiuni are rol în cârmuirea Statului, căci organizarea Statului, după noua Constituție, este întemeiată pe Regalitatea Muncii. (...) Principiul muncii efective constă în faptul că, pentru ca cineva să fie alegător sau ales, pe lângă alte consideraţiuni, trebuie să exercite în mod efectiv una din îndeletnicirile următoare: muncă manuală şi agricultură, industrie şi comerţ şi ocupaţiuni intelectuale”.

    Constituția de la 27 februarie 1938 a instaurat principiile statului corporatist prin introducerea profesiei, ca principiu de selecţie şi de alegere al noului Parlament, tot cu caracter corporatist. Deşi a fost copiată din legea italiană a corporaţiilor, legea înfiinţării breslelor s-a vrut a fi adaptată la realităţile româneşti. Mihail Ralea, era de părere că legea breslelor nu ar fi o ideologie de import; astăzi, susţinea el, „nu mai importăm idei direct din spiritul vremii, ci le adaptăm felului nostru de a fi”. Caracterul de noutate pe care a vrut să-l introducă instituţia breslei se fundamenta pe ideea corporatistă, a etatismului.

     Despre principiul primatului etnic românesc, introdus în Constituţia din 27 februarie 1938, profesorul Negulescu susţinea că pentru prima dată, Constituţia proclama primatul rasei, al originii etnice româneşti. Astfel, art. 27. alin. (1) din Constituţie preciza că: „numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiile publice, civile şi militare, ţinându-se seamă de caracterul majoritar şi creator de Stat al Naţiunii române”. Prin urmare, „numai românii pot dobândi şi deţine imobile rurale în România, făcând deosebirea între români şi cei naturalizaţi”. Primatul etnic românesc era proclamat şi în art. 67 al Constituţiei: „Nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii. Dar tocmai prin acest adaos spune că şi cei deveniţi români, prin naturalizarea ascendenţilor lor, în a treia generaţie, pot fi miniştri”. Istoricii au considerat că, prin articolul 67 din Constituţia regelui Carol al II-lea, se făcea directă trimitere la Codreanu, care nu era român decât de la a doua generaţie, ceea ce îl punea, juridic şi constituţional, în imposibilitatea de a fi prim-ministru.

      G.G. Mironescu, prim-ministru al României în anul 1930, referindu-se la primatul etnic românesc, arăta că „legiuitorul a voit să asigure întâietatea naţională şi să întărească pătura curat românească, căci aceste tendințe sunt naturale şi explicabile, mai ales în recrudescenţa generală actuală de naţionalism. Ele nu implică decât dorinţa legitimă de a întări neamul românesc, fără nici o ostilitate contra altor neamuri şi fără a tăgădui drepturile naţionalităţilor conlocuitoare”.
       Tudor Drăganu considera că prin „Constituţia din 1938, se decreta în termeni de o clară raritate desfiinţarea regimului parlamentar, prevăzând că miniştrii au răspundere politică numai faţă de rege. Pe această cale, ca şi prin suprimarea dreptului de anchetă şi de interpelare al adunărilor legiuitoare, dar şi a principalelor drepturi şi libertăţi, această Constituţie desfiinţa practic controlul asupra actelor politice ale executivului şi permitea aplicarea discreţionară a legii în cadrul societăţii, asupra grupurilor şi indivizilor” şi astfel „o epocă de aproape 80 de ani de regim democratic liberal întemeiat pe un echilibru între puterile statului, pe limitarea prerogativelor şefului statului şi pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului, s-a încheiat”.

   Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, mo­ment în care sunt reduse prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline în stat preşedintele Con­siliului de Miniştri.

  IV.   Omul, dreptul şi dreptatea

Istrate Micescu este incontestabil o personalitate a culturii juridice, fapt demonstrat poate, mai bine, decât orice analiză teoretică în apelativul cu care era caracterizat şi recunoscut de contemporani, adică „om de drept”. De altfel, însuşi maestrul barei, care interioriza pe deplin universul ideatic în care se manifesta, obişnuia să spună nu avocat, nu om politic şi nici profesor universitar, ci, lapidar, „om de drept”.

În persoana lui Istrate Micescu se verifică exactitatea cugetării filosofilor limbajului, după care „toată forţa inteligenţei rezidă în artificiul limbajului”. De aceea, este bine să amintim ca un prim domeniu de manifestare a faptelor de creaţie juridică ale maestrului, retorica: Micescu a avut geniu verbal. Ascultat la bară, în marile procese, la catedră, la cursurile în care îşi demonstra originalitatea teoriilor de drept, era literalmente fascinant. Micescu nu folosea metodele şi tehnicile oratorice pentru a impune cu orice preţ o idee, ci de multe ori făcea apel la sensibilitatea ideii şi nu la rigoarea unei demonstraţii formale a acesteia. Oratoria lui fascina, fermeca, seducea, tulbura şi captiva prin uluitoarea putere a demonstraţiei bazate pe îmbinarea dintre sensibilitatea gândului şi ideea transpusă într-un fapt sensibil. Oratoria lui era expresia forţei propulsive a gândirii sale, niciodată a vorbelor potrivite în căutare de efecte. Exista în arta maestrului o corespondenţă deplină între gând şi cuvânt. Totul era gândit, dar se resimţea în oralitate ceea ce în scris nu se putea cuprinde, adică bogăţia de nuanţe şi inflexiuni ale cuvântului rostit în măsură să transmită de multe ori intuitiv şi să convingă în acelaşi timp asupra unei idei, care într-o formă elaborată scrisă nu ar fi avut nimic din căldura unei argumentaţii specifice limbii române.

Unul din aspectele acestui talent oratoric stătea în capacitatea de a nu fi niciodată limitat numai la o demonstraţie în termeni stricţi juridici. Era un bun cunoscător al dreptului roman, dar spre deosebire de profesorii specializaţi în această materie, care discutau despre instituţiile dreptului roman numai ca fapte istorice, Micescu reuşea să dea prin oratoria sa multă culoare textelor, în aşa fel încât le insufla viaţă, astfel spus, rostirea sa devenea creaţie juridică şi implicit provoca interesul auditoriului pentru texte juridice altfel aride şi fără coloratură. Elabora cu uşurinţă, dar niciodată cu indiferenţă. Pentru a înţelege cel mai complicat proces îi era îndeajuns timpul unei ore, dar până la pledoarie problemele litigiului îl pasionau fără contenire. Procesele dificile la studia cu multă atenţie şi migală, iar după pledoarie depunea concluzii scrise, adevărate monografii şi chiar opere juridice nu numai prin dimensiunile lor, dar şi prin conţinut. Faptele le reducea la elemente schematice, când nu cuprindeau în ele însele esenţa litigiului. În schimb, analiza juridică lua totdeauna amploare. Când procesul era axat în special pe fapte, ca în litigiile penale, arta lui de a le disemina, de a le da culoare şi relief şi de multe ori lua aspecte de antologie, aşa cum a fost cazul în afacerea Lăzărescu – Păltineanu pledată în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie. Arta oratorică a maestrului a reprezentat şi reprezintă un incontestabil fapt de cultură şi creaţie juridică. Istrate Micescu era avocatul care pleda în drept prin excelenţă cu un eşafodaj de argumente pe cât de luxuriante, pe atât de stringente în logica lor. Experienţa şi erudiţia îi permiteau să descopere pe loc cheia procesului şi să îşi elaboreze discursul care nu era o simplă pledoarie a unui avocat, ci o veritabilă operă culturală juridică în care se îmbinau în mod armonios interpretările conferite faptului, ideile abstracte ale teoriei dreptului, interpretările normelor aplicabile, după care tot eşafodajul argumentativ se întorcea astfel îmbogăţit la destinatarul său, respectiv instanţa care trebuia să decidă, dar şi omul ca beneficiar al actului de justiţie.

Creaţia juridică a lui Istrate Micescu este relevantă nu numai în planul jurisprudenţei şi al retoricii ca ştiinţă juridică, dar şi în domeniul teoriei dreptului. Micescu a fost unicul doctrinal, în cea mai autentică accepţiune a cuvântului, dintre profesorii Facultăţii de Drept din Bucureşti, din perioada interbelică, cu o viziune generală a dreptului şi cu o teorie proprie asupra ştiinţei dreptului civil. De aceea, incontestabil, maestrul barei a fost un creator de drept pentru că mai înainte de orice a fost un gânditor al ştiinţei şi artei dreptului. Această realitate rezidă din prelegerile sale universitare, dar şi din puţinele scrieri care au rămas. Cursul său a avut inegalabila virtute de tratare umanistă a ştiinţei dreptului, graţie culturii adâncite de care Istrate Micescu beneficia. În prelegerile sale de drept civil, Istrate Micescu nu s-a mulţumit niciodată să transmită studenţilor, aşa cum se obişnuieşte, doar cunoştinţele cerute de programa analitică. Adesea el a evocat probleme fundamentale ale dreptului, propunând soluţii proprii originale.

În cele ce urmează dorim să facem succinte referiri la una dintre cele mai importate contribuţii pe care Istrarte Micescu a avut-o la dezvoltarea teoriei dreptului, cu menţiunea că realizările marelui savant piteştean au nu numai o valoare istorică, dar implicit o imensă valoare ştiinţifică pentru zilele noastre, care ar trebuie să fie mai bine valorificată.

Străduindu-se, după mulţi alţi autori, să dea o definiţie a dreptului ca disciplină ştiinţifică, ajunge la concluzia că ea este ştiinţa dreptului şi tehnica obligaţiilor. În concepţia sa primordiale sunt drepturile, iar legile nu sunt decât mijloace tehnice pentru realizarea drepturilor. În disputa dintre partizanii dreptului natural, care postulează existenţa unui „drept etern” bazat pe prescripţii imuabile şi impus de raţiunea umană, drept care conferă persoanelor fizice prerogative inerente naturii umane, iar pe de altă parte, teoreticienii pozitivismului politic, pentru care drepturile izvorăsc exclusiv din lege, din normele dreptului obiectiv, Istrate Micescu se declară încredinţat că drepturile fundamentale ale omului preexistă legilor, care nu le creează ci doar le recunosc. Această idee este clar exprimată şi demonstrată în „Cursul de Drept Civil”, predat studenţilor în anul universitar 1931-1932. Micescu, atunci când dă definiţia dreptului civil, este încredinţat ca şi Leibniz, iar mai aproape de zilele noastre Heidegger şi Constantin Noica, că în cuvinte sunt depozitate adevăruri umane esenţiale. Prin urmare, el caută originea dreptului, explorând etimologia cuvântului latin jus.

Este mai bine decât orice altă argumentare să dăm cuvântul maestrului pentru a explica raportul dintre drept şi lege: „A porunci înseamnă a avea dreptul să porunceşti. Ceea ce este anterior şi superior în noţiunea de poruncă este dreptul de a o lansa, este virtutea de a o impune (...). Drepturile reprezintă în ordine ierarhică elementul superior, anterior legilor (...). Dacă noţiunea drepturilor a apărut cea dintâi şi noţiunea legilor a apărut după ea, este firesc ca noţiunea legilor să fie subordonată noţiunii dreptului (...). Legile, ca norme de conduită nu pot să aibă altă justificare (...) decât de a porunci respectul drepturilor.”

Această idee fundamentată de Istrate Micescu despre anterioritatea drepturilor în raport cu legile, este actuală şi deosebit de importantă pentru a găsi un criteriu de delimitare între puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor statului. Istoria şi realităţile contemporane demonstrează că pozitivismul juridic bazat pe principiul supremaţiei legii fundamentale, nu este suficient pentru a împiedica ca guvernanţii să îşi utilizeze prerogative încuviinţate prin lege în alte scopuri decât acelea pentru care însăşi legea le-a creat. Prin urmare, este necesar a considera că nu drepturile sunt în serviciul legii, ci invers, în sensul că legea nu face altceva decât să concretizeze şi să exprime drepturile, aşa cum cuvintele exprimă gândurile a căror existenţă este anterioară. O astfel de abordare afirmă în primul rând supremaţia drepturilor, din care decurge firesc supremaţia constituţiei şi a legii.

Corolarul unei astfel de concepţii despre drept este semnificaţia pe care Istrate Micescu o atribuie ştiinţei dreptului: „A construi o ştiinţă a dreptului înseamnă a construi o ştiinţă a drepturilor în serviciul cărora apar legile. A studia în această ştiinţă înseamnă mijloacele graţie cărora scopul final al respectului legilor poate fi atins.”

Unele concluzii

Sunt unii istorici sau constituționalisti care susțin că Legea Fundamentală din 1938 a creat cadrul normativ dorit de Carol al II-lea pentru instaurarea a ceea ce s-a numit  ’’dictatura regală’’.  Cred că această opinie nu ține seamă în suficientă măsură de bazele democratice ale organizării și exercitării puterii statale pe care această Constituție le consacra normativ și care infirmă caracterul dictatorial al puterii statale din aceea vreme.  Astfel, organizarea puterilor statului se realiza conform principiului democratic al separației puterilor în stat. Puterea nu era concentrată la nivelul Regelui. Au fost reglementate forme de control reciproc între cele trei puteri  legislativă, executivă și judecătorească. Erau consacrate și garantate drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Independența justiției și inamovabilitatea judecătorilor au fost proclamate și garantate în așezământul politic și juridic reprezentat de Constituția din 1938.

Esența democratică a Legii Fundamentale adoptate din inițiativa Regelui Carol al II-lea este opera ilustrului jurist Istrate Micescu  care cu adevărat a dovedit că este un om de drept  atașat valorilor dreptei credințe ortodoxe a poporului român, dar și un bun patriot iubitor de neam și țară  cum astăzi din nefericire nu mai întâlnim în rândul politicienilor și guvernanților noștri care, prin exces de putere vor să stăpânească ci nu să slujească cu frică și dragoste de Dumnezeu poporului și țării  

Guvernanții noștri au căzut din creștinism. Dar, ’’creștinismul nu cade’’, așa cum cu bună dreptate afirmă Părintele Arsenie Boca.  Poporul român  a fost,  a rămas și va rămâne în dreapta credință ortodoxă.

Guvernanții de astăzi vor să stăpânească și nu să slujească poporul care, conform principiilor statului de drept este singurul deținător al puterii în stat.  Integrarea europeană   s-a dovedit a fi tot o modalitate de concentrare a puterii de decizie la nivelul câtorva state care evident  vor să-și realizeze propriile interese de multe ori pe seama statelor considerate a fi ’’de mâna a doua’’, cum este considerată și România. Mai grav este ca această politică orientată spre stăpânire la nivel național sau internațional are ca scop anihilarea sentimentului național, excluderea și defăimarea credinței creștine și în special ortodoxe, transformarea omului într-un individ lipsit de demnitate și personalitate, supus, iar progresul social să se bazeze pe acumulări materiale și concentrări de putere cu excluderea existenței valorilor  spirituale.

      Este un proces complex, dirijat atent de cei care exercită puterea, de depersonalizare a omului, înlăturarea umanismului social și înlocuirea acestuia cu tehnologia, cu așa zisa inteligență artificială, un surogat pentru ceea ce se consideră a fi fericirea existențială a omului.

     Istrate Micescu pentru vremea sa, dar și pentru timpul care ni s-a dat, ne transmite mesajul sau: dreptatea este mai mare și mai importantă decât legea guvernanților și adevărata democrație, singura care își merită numele trebuie să se bazeze pe cuvintele Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos :

     „Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu,10, 42-45).