Biserica – călăuza cea mai de încredere a vietii mele

Un alt tărâm pe care am colaborat dezinteresat mai mulţi ani la rând a fost cel teologic. Începutul se datorează cunoştinţei cu Protoiereul Mitrofor Petru Buburuz, Parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău. În condiţiile democraţiei aduse de „perestroica”  (restructurarea – n. n.) gorbaciovistă la sfârşitul secolului trecut, Sfinţia Sa a fost ales deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Şi, ca toţi deputaţii, avea ore de audienţă pentru alegători, ca să le rezolve problemele arzătoare. M-am adresat şi eu cu propunerea să fie reeditată o cărticică de rugăciuni foarte învechită, însă bogată în conţinut, pe care mama mea o avea încă de la părinţii ei şi îmi căzuse cu tronc la inimă şi mie… Ce-i drept, posibilităţi de a o reedita nu s-au găsit, în schimb foarte în curând mai multe  biserici din Republica Moldova au început să pună la dispoziţia enoriaşilor literatură religioasă primită prin donaţie din România. Eu eram nespus de  bucuroasă că în sfârşit, fără careva obstacole, puteam face rost de literatură la care dintotdeauna visasem. Deosebit de încântată am rămas de colecţia în trei volume a Sfântului Ioan Gură de Aur. Am făcut-o şi cadou anumitor persoane, pe care le ştiam cu adevărat credincioase şi eram absolut convinsă că ele nu  vor rămâne indiferente la asemenea cărţi de mare valoare. Iar când Mitropolia Basarabiei (stil vechi) a fost reactivată după ce, la ordinul ocupanţilor sovietici, fusese interzisă  timp de câteva decenii la rând, a apărut  posibilitatea să colaboreze cu aşezămintele de cult din  cadrul Patriarhiei Române. Unul din obiectivele principiale şi de importanţă majoră ale acestei activităţi devenise trimiterea tinerilor absolvenţi în România pentru a-şi face  studiile în instituţiile respective. În componenţa Comisiei de Admitere se afla o pleiadă întreagă de preoţi tineri, foarte promiţători în profesia aleasă – Anatol Telembici, Vasile Petrov, Gheorghe Ioniţă, Anatol Goncear, Vlad Mihăilă, Alexandru  Magola şi alţii. Făceam parte şi eu din această Comisie, în calitate de examinator la  limba şi literatura română şi la limba franceză. Preşedinte al Comisiei de Admitere era Protoiereul Petru Buburuz. Dânsul îl avea adjunct pe un alt Protoiereu cu renume din spaţiul basarabean – pe Vasile Petrache. Lucram cu toţii dezinteresat, din contul timpului nostru liber. Totuşi Mitropolia a găsit o modalitate de încurajare pentru noi, organizându-ne un pelerinaj din cele mai impresionante şi îmbucurătoare la mai multe mănăstiri din ţara-mamă România. Ne-a făcut şi donaţii de literatură patristică, gestul bucurându-ne nespus de mult pe toţi. L-am considerat ca pe o răsplată prea generoasă pentru modesta noastră osteneală.

Preoţii pe care i-am cunoscut în acea perioadă slujeau Bisericii cu trup şi suflet. Majoritatea din ei au construit câte o parohie, unde până în ziua de azi, cu totală dăruire de sine, desfăşoară activităţi filantropice şi misionare. Unul din ei, Anatol Telembici, a înaintat cu deosebit succes în desăvârşire duhovnicească, peste câţiva ani devenind Preasfinţitul Antonie, Episcop de Bălţi. Cu toate că e mereu ocupat, totuşi Preasfinţitul Antonie găseşte timp să vină în ajutor oricui, când lumea i se adresează. De exemplu, mie mi-a recenzat două cărţulii şi chiar nu a uitat să mă invite şi la sărbătorirea Zilei Mironosiţelor în anul 2023. Mi-a înmânat atunci, „în semn de aleasă preţuire pentru servirea exemplară, cu dăruire şi abnegaţie, a cauzei Bisericii canonice din acest spaţiu – Mitropolia Basarabiei, pentru promovarea valorilor creştine şi româneşti, prin scris şi cuvânt rostit, precum şi pentru promovarea activă a ideii de unitate românească în spaţiul de la răsărit de Prut” , „CRUCEA BĂLŢEANĂ” a Episcopiei de Bălţi (fostă a Hotinului). PS Antonie a participat şi la câteva lansări de carte pe marginea lucrărilor mele, apreciindu-le într-o manieră duhovnicească foarte distinctă. În aceste lucrări sunt incluse  toate articolele de cugetări creştine, pe care fostul redactor al ziarului Misionarul al Mitropoliei Basarabiei, Anatol Telembici, mi le publica sistematic în paginile acestei ediţii periodice. Deseori când îi prezentam articolul domnia sa mă încuraja să scriu în continuare, să nu mă opresc din scris, pentru că temele abordate de mine sunt destul de actuale şi trezesc interesul cititorilor creştini ortodocşi. L-am ascultat, astfel mai târziu reuşind să editez câteva cărţi de cugetări creştine.

 La lansările de carte ce le organizam, de obicei, în incinta diferitor biblioteci, în repetate rânduri de asemenea i-am avut prezenţi pe Prot. Petru Buburuz şi Prot. Viorel Cojocaru. Participarea preoţilor la asemenea manifestări sporea substanţial interesul publicului pentru educaţia morală în societate. 

De Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” am fost foarte mult ataşată. Câţiva ani la rând Părintele Paroh Petru Buburuz mă acceptase ca membru al Consiliului parohial şi chiar funcţia de secretar al Consiliului mi-o încredinţase. Un timp oarecare am lucrat şi cu participanţii la Şcoala duminicală din cadrul parohiei. Organizam discuţii cu elevii-enoriaşi, diferite concursuri pe teme religioase, le povesteam din vieţile sfinţilor, despre comportamentul corect al creştinilor. O făceam cu cea mai mare satisfacţie sufletească! Îmi plăcea mult cum se lucra aici cu enoriaşii de vârstă şcolară. În cinstea Marilor Sărbători Domneşti, sub conducerea neobositului Părinte Viorel Cojocaru, se organizau activităţi culturale de o înaltă rezonanţă: corul de copii interpreta cântece religioase, colinde, răsunau poezii despre frumoasa noastră credinţă ortodoxă. Şi neapărat aceste manifestări sfârşeau cu împărţirea de daruri şi cadouri tuturor participanţilor.

Însă o atmosferă cu totul deosebită în aspect spiritual am aflat în Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Chişinău, unde era paroh Protoiereul Vasile Petrache. Se datora aceasta calităţilor excepţionale de predicator şi mare teolog ale Părintelui Vasile. L-am cunoscut pe la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, când restructurarea gorbaciovistă a făcut posibilă activarea bisericilor închise de regimul comunist. Acum pedagogii şi celelalte categorii de educatori nu mai erau opriţi şi persecutaţi pentru credinţa lor. Întâmplarea a făcut să mă duc la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din apropierea domiciliului meu. Aici l-am şi întâlnit pe Părintele Vasile Petrache în postura sa de paroh al Bisericii.  Felul de a oficia Sfânta Liturghie, vocea-i cu un timbru nemaipomenit de plăcut, predicile ţinute de Sfinţia Sa cu nespusă înţelepciune m-au fermecat de-a binelea şi m-au determinat să nu lipsesc duminica de la biserică. Avea Părintele Vasile capacitatea de a-şi înţelege enoriaşii, pe fiecare în parte, oricât de diferiţi ar fi fost ei. Avea stimă faţă de lume sau, cum se spune în limbajul bisericesc, sincer îşi iubea aproapele.  A reuşit să-i atragă la biserică pe mulţi intelectuali, chiar şi pe unii dintre aceia care se considerau ştiutori de toate şi Dumnezeu pentru dânşii timp îndelungat nu a prezentat un fenomen excepţional. Însă Părintele Vasile şi pe aceştia i-a făcut să înţeleagă just învăţătura ortodoxă, ca să nu mai rătăcească ei pe căi neştiute. Cu rară măiestrie Sfinţia Sa raporta esenţa pericopelor evanghelice la realitatea zilei, la faptele creştineşti din viaţa predecesorilor noştri. Astfel am aflat, de exemplu, lucruri interesante despre istoria întemeierii bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” în care Sfinţia Sa slujea. S-a dovedit că această biserică a fost construită şi deschisă pentru enoriaşi în anul 1901. A fost situată pe teritoriul Spitalului Republican. Întemeietorul ei, adică ctitorul principal, a fost Nicolae Ivanov – un simplu felcer, rus de naţionalitate,  din rândurile personalului medical, fiind el şi un creştin foarte evlavios. Copii nu avea, aşa că toate veniturile  ce le agonisise în viaţa sa le-a investit în construcţia bisericii. Dorinţa lui era să ajute, pe calea credinţei în Dumnezeu, la  alinarea grelelor suferinţe ale bolnavilor ce se tratau în acel spital. Aproape cinci decenii a funcţionat biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” întru binele obştesc, după care, în timpul ocupaţiei sovietice, a fost interzisă şi transformată în clubul de distracţii al Institutului de Medicină[1]. Aşa erau ponegrite de către cotropitori sfintele locaşuri. Libertatea de credinţă adusă de timpurile noi a făcut posibilă şi redeschiderea bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae”. Iar Părintele Vasile Petrache a fost parohul care a restabilit-o definitiv, amenajând-o după toate cerinţele canonice. A organizat şi un cor excepţional, dirijat chiar de fiica sa Nona, şi a atras la Slujbele bisericeşti atâţia enoriaşi, că localul bisericii nu întotdeauna îi încăpea pe toţi.

În ultimul său drum, la sfârşitul anilor '90, Părintele Vasile Petrache a fost petrecut de o mulţime imensă de creştini[2], care astfel şi-au manifestat recunoştinţa pentru promovarea de către Sfinţia Sa a suflului nou în viaţa creştinească, cea socială şi civică, un suflu ce ne umplea de speranţe într-o zi de mâine cu mult mai bună.

Amintirile legate de cunoştinţa cu Părintele Vasile deseori mă readuc la sfaturile duhovniceşti ce ni le spunea Părintele foarte clar şi cu nespusă delicateţe, ca să ajungă ele la cugetul fiecărui enoriaş. Şi ajungeau! De exemplu, în perioada posturilor de peste an neapărat ni se vorbea despre milostenia sufletească, despre păcatele grele şi cele strigătoare la cer, despre dragostea faţă de aproapele, despre lăcomia de bani şi ură, despre minciună şi lene. Pe scurt vorbind, toate aspectele moralei creştine erau scoase în deplină evidenţă, şi încă cu o colosală  putere de convingere. Ne educa Părintele sentimentul întrajutorării între creştini, compasiunii, altruismului, când, dacă le ai, poţi face fapte bune simplu de tot, neavând vreun oarecare suport material pentru aşa ceva, căci „Vorba dulce mult aduce”, după cum  se constată şi în proverbele populare. O vorbă de suflet, blândă, liniştită poate împrăştia tristeţi colosale, dăunătoare sănătăţii, te poate salva de tulburări sufleteşti provocate de gânduri grele şi apăsătoare, ba chiar îţi poate alina, pe drept cuvânt, şi durerea fizică ce-ţi toceşte toată fiinţa, când o boală sau alta se cuibăreşte adânc în organismul omenesc încărcat de păcate. Deci milostenia la general şi cea sufletească în special, afirma Părintele Vasile, constituie  o adevărată alifie pentru suferinţele păcătoşilor. Ni le-a lăsat Dumnezeu ca un scut trainic în lupta cu mulţimea de păcate ce ne împresoară.

Predicile Părintelui Vasile Petrache înviorau simţitor trăirile sufleteşti ale enoriaşilor, influenţau pozitiv comportamentul oamenilor creştini, le insuflau o ţinută de om neclintit în credinţă. Aşa mi-a rămas în memorie ca personalitate distinsă, cu calităţi sufleteşti întru totul deosebite, Părintele Vasile Petrache. Veşnică să-i fie pomenirea!

Un alt duhovnic ce l-am avut a fost Părintele Victor Grăjdianu. Părintele Victor mărturisea cu atâta atenţie şi atâta răbdare, că îţi aminteai şi-i dezvăluiai chiar şi păcatele prea mici la prima vedere. Ne sfătuia să stăruim în rugăciune, iar când ne rugăm, zicea Sfinţia Sa, să-L simţim mereu alături pe Atotputernicul Dumnezeu. Momentul când rugăciunile citite de Părintele Victor au făcut să-mi dispară nişte dureri de nervi foarte acute, aproape insuportabile ce mi-au apărut ca din senin, nu-l mai pot uita. Anume atunci m-am convins de-a binelea că  Părintele era foarte vrednic înaintea lui Dumnezeu şi era auzit şi ascultat de El, când înălţa rugăciuni pentru vindecarea credincioşilor bolnavi.

Însă cel mai puternic a influenţat asupra mea Părintele Alexandru Stănciulescu din localitatea Bârda, judeţul Mehedinţi. Sfinţia Sa poseda cunoştinţe vaste în diferite domenii, ca o adevărată personalitate enciclopedică.  A lăsat amprente de neşters în întreaga mea activitate, mi-a înseninat starea de creştină ortodoxă timp de peste două decenii. Nu l-am cunoscut personal. Comunicam cu Sfinţia Sa doar prin poşta electronică şi pin intermediul instituţiilor poştale, când îmi trimitea colete de cărţi noi, scoase de sub tipar la Editura „Cuget Românesc” din cadrul parohiei sale, dar era imposibil să nu-i observ atitudinea cu totul ieşită din comun faţă de oamenii cei credincioşi. Ea se manifesta, mai întâi de toate, prin informarea sistematică a doritorilor asupra „gândurilor bune” extrase din lucrările mai multor Părinţi duhovniceşti. Din categoria unor asemenea doritori făceam parte şi eu, cea care întotdeauna aşteptam cu nerăbdare scrisorile cu pasajele religioase ce mi le trimitea. Ne distribuia gratuit toate apariţiile lunare ale Scrisorii Pastorale ce o edita, iar în această Scrisoare..., de rând cu articolele  pe teme religioase, aflam şi numeroase lucrări de cultură generală, unele dintre care aveau caracter istoric, iar altele erau scrise pe marginea investigaţiilor ştiinţifice realizate de-a lungul anilor de însuşi Părintele Alexandru.  Diversitatea creaţiei scriitoriceşti a domniei sale era copleşitoare, însă Părintele îşi situase creaţia pe două principii de bază - demnitatea naţională şi marele patriotism, ceea ce îi asigura integritatea şi stilul specific.   

Cu asemenea modele de personalităţi extrem de erudite mă simţeam îmbogăţind în cele bune şi eu. Astăzi exprim recunoştinţă enormă tuturor dascălilor mei de la care am învăţat a trăi şi a-L iubi neclintit pe Dumnezeu. (Extras din cartea subsemnatei în curs de apariţie cu denumirea “În largul micului univers”.)

03.01.2025,

Poşta Veche din Chişinău.