Migratia ca provocare continua a slujirii Bisericii Ortodoxe

Fără a cădea în diferite analize sociologice, mi-a venit firesc în minte între­barea ce mai înseamnă migrația astăzi în condițiile în care conceptul de graniță este unul din ce în ce mai permeabil. În condițiile în care accentul în Occident, cel puțin la nivel declarativ, este pus pe ceea ce ne unește, din punct de vedere cultural, lingvistic, istoric, și nu pe ceea ce ne-ar despărți în mod firesc - limba, anumite tradiții și, de ce să nu o amintim răspicat, raportarea la sacru? Amintesc, în treacăt, că la începutul anilor 2000 s-a renunţat, de asemenea, la menţionarea în preambulul Tratatului Constituţional, de la Lisabona - 2004, a referirii la originea creştină a UE, un rol important dacă nu chiar capital jucându-l preșe­dintele Franței de atunci, Jacques Chirac. Acesta amintea că „Franța este un stat laic. Acest lucru înseamnă că trebuie să respectăm laicitatea. Este esențial pentru liniștea spațiului nostru cultural. De aceea noi nu vrem să favorizăm prin mijloace indirecte o religie în detrimentul alteia”. Excelența Sa ambasadorul Ion Jinga amintea încă din 2008 că „Uniunea Europeană este o comunitate de valori, fiind produsul mai multor mari tradiţii religioase şi filosofice. Ideile grecilor şi ale romanilor, creştinismul, iudaismul, umanismul şi iluminismul ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. Experienţa celui de-Al Doilea ­Război Mondial i-a învăţat pe europeni cât de fundamentală este acceptarea unor valori comune: pace, stabilitate, prosperitate”.

Revenind, mai putem vorbi noi de migrație în condițiile în care nu mai asistăm la un exod masiv ca în anii ’90 sau în primul deceniu din acest mileniu? La firul ierbii, adică la nivelul parohiilor, pot spune că în continuare vedem acest fenomen. Indiferent că sunt veniți din altă țară a Uniunii Europene, după câțiva ani buni de locuit acolo, uneori chiar și 20 ani, asistăm sau mai bine spus trăim în continuare acest fenomen al migrației în căutarea unei vieți mai bune, mai liniștite. Pe de altă parte, copiii românilor stabiliți de ani de zile aici nu pot fi considerați migranți pentru simplul fapt că ei nu au plecat dintr-o țară în alta. Născuți într-o țară diferită, cu o administrație și legislație diferită, cel puțin au fost etichetați, împreună cu părinții lor, ca fiind străini, chiar dacă unul din părinți sau ambii ar fi obținut între timp naturalizarea sau cetățenia statului unde locuiesc. Ceva din pribegia părinților lor tot au moștenit și vor duce mai departe chiar dacă proporția ar scădea.

Nu mică mi-a fost mirarea când unii credincioși îmi spuneau, în diferite discuții, că au plecat din țară având o carte de rugăciuni. Pentru alții, dimpotrivă, care nu se gândeau că vor rămâne de tot într-o altă țară, că își vor întemeia aici și nu în România familia, cartea de rugăciuni nu a făcut parte din bagaj, dar au regăsit-o ulterior în bisericile românești din afara granițelor țării. Pentru că bagajul conținea în mod tainic și spiritualitatea ortodoxă în care am fost și au fost botezați, în care am crescut mai mult sau mai puțin conștient și pe care, în pofida lumii secularizate și a noilor forme de religiozitate întâlnite cu predilecție în Occident, o punem în practică în momentele de rugăciune personală, în duminici și sărbători, în clipele când întreabă firesc preotul comunității dacă la biserică se fac „ca în România” botezuri, cununii, înmormântări, slujbe de sfințire a casei etc. De aceea îndrăznesc să spun că moștenirea pe care o lasă un migrant botezat ortodox copiilor săi nu este atât de natură materială, cât una spirituală. Întrebările sincere cu care m-am confruntat la diferite cursuri de formare pentru personalul abilitat (cândva erau doar preoții sau clericii, acum sunt formați și laicii) să intervină în spitale și/sau în închisori, adică să viziteze bolnavi și/sau deținuți, cu privire la ce înseamnă să fii ortodox, care este diferența de credință și în practica vieții cotidiene dintre un ortodox și un catolic sau protestant, de ce ­Biserica Ortodoxă nu acceptă ­incinerarea etc., mă determină să susțin și să cred lucrul pe care l-am afirmat mai sus.

Pentru ca moștenirea să fie cea a Împărăției cerurilor, a vieții veșnice și a mântuirii, după cuvântul Mântuitorului trebuie ca noi, ca Biserică, să îi putem forma în biserică nu atât pentru lumea aceasta (pe care, în treacăt fie spus, nici noi ca adulți nu o stăpânim cu adevărat), prin valorile creștine, asumate sau diluate de societatea în care trăim, cât mai ales pentru Împărăția lui Dumnezeu. Să le reamintim sau, mai bine spus, să-i învățăm că a fi creștin nu înseamnă doar a trece pragul bisericii ocazional, ci un angajament, început de la Taina Sfântului Botez cu un sens de fidelitate profund față de Hristos Domnul și de jertfa Sa pentru noi. Cel care vine la Botez este numit nou ales ostaş al lui Hristos, el devenind prin această Sfântă Taină oaie cuvântătoare a turmei celei sfinte a lui Hristos, mădular cinstit al Bisericii, fiu al Împărăţiei (Rânduiala Sfântului Botez din Molitfelnic). La slujba Înmormântării cerem să redevenim cetăţeni ai raiului (făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului - Binecuvântările morţilor, Molitfelnic), fapt ce ne duce cu gândul la starea primordială a omului şi la vocaţia sa de a sta lângă Dumnezeu, amintindu-ne că şederea noastră pe pământ este efemeră, că suntem aici doar nişte migranți care ne-am înstrăinat și care tânjim după ceea ce am lăsat în urmă, dorind să revenim acolo, în lăcaşurile Tatălui, cât mai curând.

Menirea unui creştin este să facă tot posibilul pentru lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu care poate avea loc doar prin creşterea numărului (nu atât cantitativ, cât calitativ) celor care-L urmează pe Iisus Hristos, ce se numesc creştini şi trăiesc cu adevărat o viaţă creştină. Astfel, odată cu această lărgire, fie în familie, fie în mijlocul unui mic grup de oameni, fie la nivel de neam/na­țiune, se instaurează valorile şi regulile Împărăţiei lui Dumnezeu care sunt: nu fura, nu minţi, iubeşte-ţi aproapele, să nu fii implicat în acte imorale etc. Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist se exprima astfel: „Biserica noastră are astăzi mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii româneşti este de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 7, 40), eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de Duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni”. Iar vocația și răspunderea Bisericii este să aibă grijă de toți fiii ei, indiferent de țara unde vremelnic sau definitiv locuiesc.

Ziarul Lumina