România pustie

“Fii și fiice veți naște, dar nu-i veți avea pentru că vor fi luați în robie”. (Deut. 28, 41)

“Străinătatea este mai amară ca moartea”. M-a cutremurat acest cuvânt, auzit nu de mult, într-un cântec ardelenesc, închinat românilor plecați din țară, pentru o bucată de „pită mai bună”.

Prin urmare e vorba de o suferință, de o ardere și de o chinuire mai cumplite decât moartea. Sigur, în iad, poate să fie ceva asemănător.

Oricâtă analiză am face nu aflăm un răspuns la cauzele ce au condus la acest exod înspăimântător din istoria românilor. Ne mai întrec doar sirienii, dar acolo este un război total și civil de vreo patru ani.

Dar, după eforturi îndelungate, răspunsul îl aflăm în Sfânta Scriptură. „Cercetați Scripturile că în ele veți afla Adevărul”. Este chiar cuvântul Domnului într-una din Evanghelii.

Poate că nu m-aș fi oprit la această temă, dacă nu simțeam golul lăsat în prezent, - simțit peste tot în localități, prin plecarea masivă a tineretului din România. E o evidență că „și-au luat lumea-n cap” stăpâniți de un sentiment de frondă îndârjită împotriva nedreptăților și a corupției care sfâșie România de peste un sfert de veac. Și tristețea este la fel de neagră fiindcă mulți din tineri și-au propus să nu mai vină niciodată în patrie. De ce această respingere negativă, ca să nu-i spun ură!?

Din câte auzim, parte sunt scârbiți de conducerea politică, de slujbașii îngrășați din sângele poporului. Apoi sunt dezgustați și dezamăgiți de lipsa mesajului evanghelic din strategia educației și a învățământului, a celor din poliție, din sănătate și administrație. Îmi povestea un șofer tânăr că un coleg și-a rupt piciorul și a ajuns în spital. Aici, fiindcă nu a avut bani, parcă 300 de euro i s-au cerut!, a fost lăsat de izbeliște și îndopat cu sedative trei zile, până când colegii au făcut chetă și au adunat banii ceruți.

Au venit tinerii din străinătate în data de 10 august la București - acolo unde răsare soarele pentru toți românii, - să vorbească și să le împărtășească aleșilor neamului. Dar aceștia erau cu toții plecați în vacanță. Așa că Jandarmeria și Poliția, s-au erijat în putere supremă, și au îndreptat către ei tunurile de apă și grenadele lacrimogene. Parcă nu plânseseră ei destul în amara străinătate. Domnilor, tinerii noștri sunt bolnavi de supărare, de insomnie și de osteneală. Nu înțelegeți, dragilor compatrioți, că acolo în străinătate ei nu își pot scoate România din inimă. Poartă țara în cămara inimii spirituale dar fără să o aibă aievea. E o lipsă acută de lumina de acasă. Se poate durere mai mare ca aceasta? Dar ei sunt lipsiți și de acoperământul Îngerului Neamului românesc, care apără orice popor în hotarele sale.

Așa se face că în 2017, numărul nou-născuților din diaspora, l-a întrecut pe al acelora care au văzut lumina zilei acasă, în țară. Repetăm: tinerii români nu își pot scoate Țara din inimă nici cu cea mai sofisticată tehnică laser. Și nu o pot tolera datorită răutăților și nedreptăților de la legea lui Dumnezeu.

Singura cale de salvare pe care o au la îndemână, frații noștri din străinătate, este Biserica.

Se întâlnesc Acolo și… în tăcerea cosmică a Sfintei Liturghii își aud suspinele inimilor așezate (răstignite) pe crucea străinătății. Aici află liniștea care le oferă învierea speranței, - în sensul că această jertfă e musai s-o facă cu iubire. Acestea sunt momentele când pătrunde lumina în sufletele lor. Dar cum părăsesc Sfânta Biserică, începe să-i tortureze iarăși grija pentru cei rămași acasă: copii, părinți, soți, soții, morminte, bunici, satul natal, apa vie care trece prin mijlocul satului și Biserica din deal.

Atunci, ca o ultimă mângâiere și speranță, Domnul le trimite darul lacrimilor. Da, plânsul e singurul care e în stare să stingă focul suferinței și a condiției umile de rob, a se citi sclav modern. Noi, cei rămași acasă facem ceva pentru ei? Ne arde suferința lor? Durerea lor ne trimite la cetatea rugăciunii?! Da, pentru că “rugăciunea este Dumnezeu. Rugăciunea este Evanghelia lui Dumnezeu”. Acolo e bine să ne ducem cu mintea pentru a primi iertarea și topirea urii care ne macină precum un cumplit cancer.