Autocefalia si sinodalitatea - principii canonice fundamentale ale Bisericii Ortodoxe

Proclamarea unei Biserici ca autocefală reprezintă unul din cele mai însemnate acte pentru întreaga Biserică Ortodoxă, întrucât prin autocefalie se pro­duce o schimbare esențială în relațiile bisericești din cadrul Ortodoxiei Universale. Actul de pro­clamare a autocefaliei unei Biserici presupune interacțiunea a trei factori: a Bisericii care își reclamă autocefalia, a Bisericii-mamă de care a depins până acum și a Bisericii în totalitatea ei sau a Bisericii Ortodoxe Universale.

Prin autocefalie (din limba greacă, αύτός - însuși și κεφαλή - cap) înțelegem dreptul unei Biserici Ortodoxe locale de a se organiza și conduce de sine, prin conducere proprie, din neamul său, constituită prin Sinod propriu și independent, fiind un act de autoguvernare sau autoconducere deplină. Însă, această independență presupune în însăși ființa și existența ei mărturisirea aceleiași credințe, una și sfântă, cu întreaga Biserică drept­măritoare.

Biserica Ortodoxă, din punct de vedere administrativ, se defineşte ca o comuniune de Biserici locale, autocefale şi autonome, ce păstrează o interdependenţă dogmatică, canonică şi liturgică. Autocefalia bisericească reprezintă capacitatea unei Biserici locale de a-şi reglementa problemele potrivit legilor proprii, păstrând totodată unitatea cu Ortodoxia Universală.

Autocefalia exprimă deplina maturitate a unei Biserici organizate într-un sistem sinodal regional sau pluriregional, iar dobândirea autocefaliei nu este altceva decât recunoaşterea formală, canonică, a acestei maturităţi eclesiale. Autocefalia reprezintă, în limbajul bisericesc ortodox, statutul canonic al unei Biserici locale ce se bucură de o auto­nomie bisericească maximă şi de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă pe Întâistătătorul Bisericii respective, fără intervenţia nici unei alte autorităţi externe. O Biserică autocefală este aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă, fără să atârne sub nici o formă de un alt for exterior, religios sau statal.

În Ortodoxie, Bisericile locale autocefale sunt Biserici surori, egale între ele şi libere unele în raport cu celelalte în ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti. Autocefalia este expresia deplinei responabilităţi și maturități bisericeşti.

Dreptul la independență bisericească sau la autocefalie a fost consacrat printr-o practică îndelungată, transformată în rânduială cu caracter juridic, adică în obicei cu putere de lege. Acest statut consacrat în obiceiul canonic a fost înscris în diferite texte canonice, norme și legi elaborate încă din veacurile primare ale creștinismului și păstrate până astăzi în întreaga Ortodoxie. Dreptul de acordare a autocefaliei în Ortodoxie îl atestă și îl certifică în mod suveran și absolut toate Bisericile Ortodoxe autocefale, conform principiului „Consensus Ecclesiae Dispersae”, care are valoarea unei hotărâri date de un Sinod Ecumenic sau Panortodox, procedându-se pe cale de consens general la respingerea sau implicit confirmarea sau infirmarea calității de autocefală a unei unități bise­ricești, fără amestecul vreunei alte puteri sau entități exterioare de natură politică sau socială (principiul autonomiei bisericești).

Autocefalia sau dobândirea independenței unei Biserici locale este o problemă națională și bisericească, iar elementul mirean are un rol foarte important, în vederea obținerii autocefaliei, pe baza principiului autodeterminării și principiului organic sau constituțional-bisericesc. Problema autocefaliei este una complexă, cu foarte multe variabile și influențată de diverși factori de ordin politic, istoric, social, juridic, religios și etnic. Con­diția primordială a recunoaşterii autocefaliei unei Biserici este conservarea unității indisolubile a credinței în legătura dragostei, a unității euharistice și a comuniunii eclesiologice.

Astfel, principiul autocefaliei, prin care treburile unei Biserici locale sunt administrate independent de orice altă autoritate, se reflectă în legislația sinodală timpurie. Deși numele de autocefalie se face cunoscut mai târziu, totuși acest principiu a fost ratificat în cele din urmă prin canoane ale Sinodelor Ecumenice. Deși în epoca apostolică acest principiu constituia un obicei de drept, autocefaliei i s-a dat puterea de principiu fundamental datorită învestirii cu forță și prestigiu de cea mai înaltă autoritate eclesiastică, Sinodul Ecumenic.

Totodată, principiul autocefaliei, în comparație cu suveranitatea politică sau independența statală, presupune următoarele limite, și anume: neinter­venția în treburile interne al unei Biserici autocefale față de celelalte Biserici autocefale surori; integritatea frontierelor teritoriale canonice, adică respectarea jurisdicției canonice; și drepturile egale ale Bisericilor autocefale ca subiecți ai rela­țiilor interbisericești sau interortodoxe. Autocefalia trebuie înțeleasă în cadrul practicii eclesiologice ca o interdependență bisericească și nu ca o inde­pendență totală, care mai degrabă ar părea o ruptură sau o izolare, practică ce nu a existat nicio­dată și este străină de tradiția canonică răsăriteană, pentru că Bisericile Ortodoxe autocefale rămân întotdeauna în unitate dogmatică, canonică și liturgică.

Autocefalia, strâns legată de sinodalitate, se manifestă în cadrul interdependenței structurate de corespon­sabilitatea ierarhic-sinodală a întregii Biserici. Din acest motiv aspectele de ordin doctrinar, canonic sau liturgic care pot să apară în cadrul unei Biserici autocefale în lipsa unei rezolvări convenabile la nivel autocefal pot să fie rezolvate în cadrul sinodalității panortodoxe. Astfel, autocefalia este expresia voinței întregii comunități a Bisericilor Ortodoxe, fiind o problemă practică de evoluție administrativă și juridico-canonică. Între autocefalie şi sinodalitate există un raport de întrepătrundere, condiţionalitate și complementaritate, reflectat prin drepturile fundamentale ale unei Biserici Ortodoxe locale.

Totodată, sinodalitatea reprezintă modelul tradițional și constant de organizare a Bisericii, dar și activitatea de conducere a vieții bisericești fundamentată pe învățăturile și porun­cile Mântuitorului Hristos și urmată de către Sfinții Apostoli și de urmașii acestora, prin succesiune apostolică, până astăzi. În cuprinsul succesiunii apostolice intră, de fapt, transmiterea întregii puteri bisericești, aceasta reprezentând o unitate corespun­zătoare unității Bisericii, fiind transmisă integral și nu fragmentar sau parțial, pentru că ea a fost împărtășită complet de către Hristos Bisericii Sale, pentru a putea fi exercitată de către slujitorii ei în folosul credincioșilor. Sinodalitatea desemnează implicarea și participarea întregii Biserici la viața și misiunea sa, adică participarea activă a tuturor credincioșilor la organizarea comunităţii religioase.

Sinodul apostolic de la Ierusalim (aprox. anul 50 d.Hr.) reprezintă cea dintâi pildă de aplicare a principiului sinodal sau a formei sinodale de organizare și de conducere a Bisericii, ea constituind un imperativ și o normă pentru totdeauna în ceea ce privește viața bisericească autentică.

Numai în cadrul principiului sinodali­tății se realizează conștiința unității canonice, adică împreuna-lucrare sau sinergia la nivelul Ortodoxiei. Principiul sinodalității reprezintă principiul democratic în Biserică și de aceea a primit numele de constituționalism democratic bisericesc. Consti­tuționalismul democratic bisericesc este o formă de organizare a Bisericii care combină principiile constituționalismului, în sensul de respectare a sfintelor canoane şi a unui set clar de norme fundamentale (care definesc drepturile, îndatoririle și reglementările interne), asemănătoare cu preceptele democrației. În contextul Bisericii, acest lucru se traduce printr-o guvernare care respectă principiile de reprezentare și participare a membrilor (cler, monahi şi credincioşi), asigurându-se că puterea nu este concentrată într-o singură persoană sau într-un singur grup restrâns, ci este distribuită între episcopi (sinodalitate), iar deciziile sunt luate în comun, prin consens, și reglementată de norme clare, predictibile, luate prin trans­parență decizională.

Ideea complementarității dintre sinodalitatea episcopală și larga comuniune bisericească se constată încă din Biserica veche, în faptul că la sinoade participau și reprezentanții clerului, ai monahilor și ai poporului credincios, fiind întotdeauna con­sultați înainte de adoptarea definițiilor sino­dale. Astfel că, ordinea internă corelată cu cea a acquis-ului comunitar bisericesc a dat expresie și putere conducerii sinodale, ca unica formă de conducere reală, legitimă și fidelă voinței divine. Sinodalitatea trebuie să se manifeste în toată plenitudinea sa prin coresponsabilitate, prin întâlnirea obligatorie a episcopilor de două ori pe an, pentru a dezbate probleme de doctrină, de organizare și disciplină bisericească, potrivit tradiției apostolice și canonico-bisericești.

Biserica are o natură sinodală, este sinaxă și sinod, iar acest lucru se manifestă în întreg corpul eclesial, printr-o sinodalitate în trepte, atât la nivel local, prin comuniunea sinodală regională, cât și la nivel panortodox, ecumenic sau universal (oikumene), adică prin trăirea sinodalității Bisericii la nivel general, prin comuniunea Bisericilor locale autocefale. Profesorul Michel Stavrou, într-unul dintre articolele sale, subliniază ideea că Bisericile locale nu sunt variante diluate ale Bisericii Universale, iar sinodalitatea este singura realitate care poate potenţa această dinamică a viziunii ortodoxe asupra eclesiologiei.

Prin urmare, sinodalitatea se referă la principiul și procesul prin care Biserica ia decizii și își exercită autoritatea în mod colectiv (sinodal), prin colaborarea și consultarea între episcopi, dar și cu implicarea tuturor membrilor Bisericii. Este o practică de conducere comună, care pune accent pe comuniune, unitate și participare activă a tuturor membrilor Bisericii la viața ei spirituală și administrativă.

Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și universalitatea ei, adică sinodalitatea constituie expresia unității Bisericilor Ortodoxe locale autocefale între ele, dar și expresia Bisericii Una din lume, la nivel Panortodox. Fiecare Biserică locală autocefală este în comuniune cu celelalte Biserici locale, care se exprimă în și prin comuniunea episcopilor.

Așadar, participarea comunională prin sinodalitate într-o Biserică Ortodoxă locală autocefală elimină conceptul sau sentimentul de izolare, distanțare, independență și autonomie absolută, mai ales când ne referim la o sinodalitate integrativă (la nivel panortodox), iar nu la una exclusivă, realitate ce se identifică cu participarea relaţională în Dumnezeu (θέωσις), care ne cheamă să Îl urmăm, să fim misionari, împărtășind slava întrupată și eshatologică a Creatorului cerului și pământului.

Un articol de: Pr. conf. univ. dr. Cosmin Santi pentru Ziarul Lumina