Moravuri decazute la contemporanele noastre

Obiceiurile timpului, tradiţiile neamului, moravurile societăţii… Sunt expresii adesea utilizate în discuţiile celor ce le dau importanţă, care sunt preocupaţi serios de păstrarea valorilor culturale autentice. Pentru că am ajuns timpuri când puternicii lumii acesteia au pornit atacuri vehemente asupra civilizaţiei umane. Prin tactici diabolice ei vor să răstoarne tot ce e firesc în viaţă, tot ce a fost construit, educat, stabilit conform poruncilor dumnezeieşti şi vine în armonie cu frumuseţea creaţiei divine. Inspirat de Dumnezeu, omul a ştiut cum anume să-şi pună în echilibru starea materială cu cea spirituală. A onorat şi păstrat diferenţele atât dintre speciile cuvântătoare, cât şi cele din întreaga natură, că diversitatea Marii Creaţii, cu neasemuitul ei farmec, dintotdeauna l-a încântat pe omul credincios. Şi viaţa-i decurgea, în cea mai mare parte, după legităţile rânduite de cugete luminate.

Moravurile, conform tălmăcirilor din Dicţionarul Enciclopedic[1], sunt „Totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor unei colectivităţi (popor, pătură socială) ori ale unei persoane, constituind o componentă a modului de viaţă şi de comportare; conduită morală, moralitate”. Evident că ele s-au format, pornind de la începutul începuturilor, pe parcursul întregii existenţe a colectivităţii respective şi au devenit indici primordiali la determinarea identităţii şi culturii acesteia. Astăzi le avem în decădere, mai ales la contemporanele noastre. Cum se produce acest fenomen nefast, cum arată el? Mai întâi de toate, prin preferinţele ce le acordă sexul frumos pantalonilor. Poartă pantaloni femeile în general: şi elevele, şi fetele tinere, şi nevestele în floarea vârstei. Nu fac excepţie nici femeile în etate. Oricând şi oriunde pantalonii le sunt indispensabili, indiferent de faptul că alteori haina aceasta le scoate în evidenţă cusururile fizice. Vezi femei în pantaloni pe stradă şi la birou, la ceremonii oficiale şi la festivităţi familiale, în locuri de agrement şi în împrejurări casnice. Într-atât de universali au devenit pantalonii, că sunt îmbrăcaţi cu aceeaşi predilecţie pe ger şi pe arşiţă, pe timp frumos sau pe timp posomorât. Se creează imaginea unei epoci a femeilor în pantaloni, care de la cap până la brâu au rămas acelea care au fost, iar de la brâu în jos parcă ar fi bărbaţi. Adică farmecul feminin s-a înjumătăţit. Tot aşa şi eleganţa, fineţea, modestia. Femeile conştient îşi ştirbesc exteriorul în defavoarea lor.

De unde oare se trage o asemenea anormalitate? Nu cumva societatea se confruntă, pe nedeclarate, cu un atac vicios din partea homosexualilor? E de aşteptat să se opună acestor apucături înjositoare doamnele încadrate în procesul de educaţie – profesoarele, educatoarele din grădiniţe, mamele. Dar de unde, când ele însele nu se despart de pantaloni?! Exemplul din partea lor provoacă abateri de la ţinuta vestimentară a elevelor şi studentelor. Astfel se neglijează esteticul înfăţişării exterioare a femeii chiar din copilărie, din anii de şcoală, pentru ca acest fenomen negativ să continue apoi  la toate etapele de vârstă. Şi cum să zicem atunci  că moralitatea  colectivităţii feminine este neafectată? N-ai cum, căci adevărul este de netăgăduit.

Mai poartă contemporanele noastre şi alte atribute bărbăteşti - chipiuri şi căciuli, încălţăminte unisex, cămeşi etc. Cu tot dinadinsul ele caută să semene a bărbat şi nu se sinchisesc câtuşi de puţin de asta. Unele ca acestea nu mai vor să întruchipeze frumosul feminin fizic şi moral, precum se ştie că-l întruchipau cândva Ileana Cosânzeana,  prinţesele şi crăiesele fermecătoare şi ca dânsele încă atâtea şi atâtea domniţe îndrăgite de mulţi. Iată cu ce fel de personaje minunate din basmele populare româneşti erau comparate femeile de altă dată. Şi o meritau pe deplin. Dar azi, cu cine ar putea fi ele comparate azi? E greu de spus…

Dezgustul ţi-l măresc şi cazurile când adesea vezi femei fumând şi totodată ţinându-şi de mânuţă copilaşul, când le auzi, pe unele, înjurând urât de tot (de, ca bărbaţii!), când manifestă cruzime faţă de semenii lor. Văzând aşa ceva, te întrebi: oare unde este credinţa acestor femei? Unde le este frica de Dumnezeu? Ce se întâmplă cu morala lor, cu simţurile şi sentimentele curate, care în mod firesc înnobilează orice fiinţă omenească, iar sufletul femeii – cel mai mult? La aşa ceva se ajunge în cazul în care te îndepărtezi de credinţă şi rămâi cu sufletul întunecat, fără pic de lumină dumnezeiască în el. Iar dacă nu are lumină, sufletul se pomeneşte sub stăpânirea vrăjmaşului viclean, căci locul sfânt, conform proverbului popular, niciodată nu rămâne gol. Urmează apoi, sub influenţa răului, abaterile şi denaturările în comportament…

Stimate doamne de bună credinţă, haideţi să facem doar cele bineplăcute lui Dumnezeu! Să nu ponegrim Creaţia Sa! Să acceptăm frumuseţea cu care El pe toţi şi pe toate i-a înzestrat, bucurându-ne de ea. La maxim să respectăm armonia în frumosul ce ne înconjoară. Niciodată să nu uităm că trupul răsfăţat duce la pierderea sufletului[2], deci şi a vieţii veşnice.

Ajută, Doamne, la toată lumea să-şi trăiască viaţa după morala creştină!