Credinta si educatia in familia de alta data

Astăzi nevoia de a comunica din suflet cu semenii este nespus de acută în întreaga societate. Mai ales la răspântia dintre generaţii. Aici persoanele în etate rămân surprinzător şocate de sensibilitatea inimii la cei mai tineri, sensibilitate cu adevărat infimă. Tocmai de aceea astfel de inimi  nu mai dau naştere zvâcnelilor de bucurie, nu creează stări de compasiune, nici durere nu simt pentru aproapele sau măcar un bob de recunoştinţă pentru comodităţile ce li se pun la îndemână. E o situaţie ce îmi adumbreşte viaţa aidoma unor nouri grei, apăsători şi din care e greu de imaginat cum ai putea ieşi. Înţeleg că în condiţiile slăbirii de-a binelea a firescului divin din viaţa generaţiilor moderne, când acestea cu maximă îndărătnicie pretind a urma numai şi numai propriul stil de viaţă, iar el nici pe departe nu este corect şi sănătos, iată în asemenea condiţii noi, credincioşii de rând, nu suntem în stare să schimbăm radical fiinţa urmaşilor noştri aflaţi în rătăcire duhovnicească. Astfel se neglijează moştenirea culturală a neamului, din care cauză dispar, parcă ducându-se de râpă, tradiţiile noastre frumoase şi nespus de folositoare vieţuirii cu demnitate!.. Mi-a căzut soarta să fiu martora unor asemenea prăbuşiri sufleteşti… Şi mă apasă puternic senzaţia că şi eu sunt complice la un act de mare trădare. O asemenea situaţie îmi umple sufletul de tristeţe...

Amintirile îmi dau năvală. Încep să roiască în capul meu ca albinele în stup. Sunt amintiri cu drept de preţuire, aduceri-aminte de întâmplări ce mi-au creat de-a lungul  anilor nenumărate impresii, unele din ele destul de plăcute, pe când altele triste de-a binelea. Căci am avut trăiri de toată mâna:  şi înălţătoare, şi schimbătoare, şi de cele care mă menţineau liniştit pe valurile  trecătoare ale vieţii, iar altele şi spre disperare mă împingeau. Însă întotdeauna  sprijin mi-au fost valorile moralei creştine, altoite în sufletul meu cu multă dragoste şi osteneală de părinţi. Ei îşi învăţau copiii să fie respectuoşi şi amabili cu toată lumea, să ştie de ruşine, să-şi recunoască faptele lor urâte, indiferent dacă acestea se comiteau dinadins sau pe neprins de veste în timp ce se jucau cu prietenii, îi povăţuiau să se deprindă cu stilul de viaţă modest, căci acesta se obţine prin muncă cinstită şi te îndepărtează de situaţiile urâte şi înjositoare. Mulţumindu-te cu ceea ce ai, câştigi mai mult, ne mai spuneau mama şi tata, fiindcă nemulţumitului i se ia darul şi el rămâne şi fără de ceea ce a avut. Tot în contextul de a evita lăcomia ne mai spuneau, că cea mai mare comoară pe care o deţine omul este sufletul lui şi noi trebuie să avem mare grijă ca să nu-l  vătămăm. "Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va păgubi?"[2]  De mici copii părinţii ne învăţau de asemenea, cum să ne bucurăm de tot ce e bun şi frumos, cum să ne ferim de cele rele, să fim harnici şi la muncă şi la carte, pentru a ne câştiga traiul.  În acest context, o importanţă deosebită ei acordau exemplului din partea celor vârstnici, adică educaţiei prin săvârşirea faptelor bune de către educatori. Astfel fraţii noştri au deprins de la tata, ajutându-i la lucru, cum se clădeşte o sobă, cum se face un cuptor, un gard, cum trebuie îngrijite animalele domestice şi multe alte ocupaţii bărbăteşti. În rezultat fiii i-au devenit gospodari la locul lor. Iar noi, fetele, mereu ne învârteam în jurul mamei când ea cocea pâine, plăcinte, alivancă, vărzare şi babă, găluşte şi plachie, când ţesea ştergare şi lăicere, covoare şi aşternuturi pentru pat. Îi admiram dibăcia şi cu sinceritate copilărească ne bucuram de lucrul ei. Pentru toată viaţa mi-a rămas în amintire şi arta bucătăriei de toate zilele, pe care mama avea grijă s-o însuşim. Zeama de găină, colţunaşii, friptura de porc, borşul cu varză, borşul cu sfeclă roşie, fasolea şi cartofii pregătiţi foarte variat şi încă câte şi mai câte feluri de mâncare obişnuită în familia noastră nu le pot da uitării…După cum se vede, bucatele mamei purtau în sine binecuvântare dumnezeiască, de aceea păreau deosebit de gustoase. Căci mama mereu era cu gândul la Dumnezeu, chiar şi când pregătea de mâncare. De altfel, manifestările de credinţă  din partea părinţilor m-au impresionat mai mult ca orice în anii copilăriei. Fiind pe atunci la putere regimul sovietic comunist, despre Dumnezeu nu aveai voie să vorbeşti nici la şcoală, nici în sat – absolut nicăieri. Cu toate acestea sărbătorile, tradiţiile şi rânduielile creştine la noi se ţineau şi erau onorate. Ele ne aduceau cele mai mari bucurii! Deseori mama ne vorbea despre semnificaţia Marilor Sărbători Domneşti, despre Sfintele Taine şi foloasele lor miraculoase, despre Sfânta Treime şi Mântuitorul Iisus Hristos, despre Maica Domnului şi Sfinţii martiri. Ea căuta să ne convingă pe toţi că succesele şi realizările noastre au loc, şi întotdeauna aşa va fi, doar din voia Domnului şi cu ajutorul Lui, ne trezea interesul faţă de frumuseţile din jur create de Atotputernicul Dumnezeu. Asta m-a făcut din vârstă fragedă să-mi îndrăgesc baştina cu toată fiinţa mea, să preţuiesc farmecul pitoresc al stâncilor ce o înconjoară din trei părţi, al albiei râului Ciugur ce-şi mână neobosit apele, pe atunci încă foarte limpezi, în râul Prut. Avea satul nostru Horodişte locuri foarte speciale: Valea Morii, Vatra Iazului, Bulhacul, Coada Stâncii,  Stâncuţa, Toloaca, Racovăţul. Pentru noi, copiii, acestea erau locurile unde ne jucam voioşi de-a ascunselea, de-a baba-oarba, ne întreceam la alergări, băteam mingea, ne zbenguiam şi ne simţeam în culmea fericirii. În Valea Morii şi pe Toloacă mai păşteam mieii, ieduţii, gâştele, raţele, iar Stâncuţa era cel mai potrivit loc pentru săniuş. Tot pe Toloacă era şi lutăria satului, dispărută fără urmă în ziua de azi. Îmi amintesc cu freamăt în suflet drumul pe care l-am făcut o dată, împreună cu o săteancă mai în vârstă ca mine, prin stâncă, de-a dreptul, într-o zi de vară cu arşiţă dogorâtoare, până în satul vecin, Druţa. Admiram încântată largul întinsului ce-l străbăteam, stâncile cu configuraţia lor măreaţă, cărăruşele întortocheate, peşterile din calea noastră. Nu departe de sat se întindeau  şi două fâşii de pădure – Pădurea de la Rada şi Ciuhureţul. Deseori părinţii ne luau cu dânşii la pădure după pomuşoare sau ca să aducem vreascuri de foc. Ei au fost aceia care ne-au transmis dragostea  lor pentru natură, ne-au cunoscut îndeaproape cu flora ţinutului, ne-au fost şi primii profesori de botanică, aş zice eu, familiarizându-ne cu denumirile mai multor plante, arbori decorativi şi tufari. Povestirile lor întotdeauna mă impresionau şi mi-au fost de mare folos la cunoaşterea naturii, în special  a mediul înconjurător. 

 Mama ne mai spunea, că Biserica unde se oficiază Sfânta Liturghie, este mireasa Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi apărătoarea credincioşilor de atacurile diavoleşti. Pentru a asculta Sfânta Liturghie, mama deseori făcea pe jos dus-întors  zeci de kilometri până la cea mai apropiată biserică deschisă.[3]  Iar cu câteva ore înainte de moarte ea a rostit fraza: „Eu am ţinut cu biserica, mă va ierta Dumnezeu!” În acel moment am înţeles cu toată fiinţa mea că credinţa mamei în Dumnezeu şi Biserica Lui era foarte sinceră şi de neclintit. Ea nu încălca rânduielile bisericeşti şi tradiţiile creştine. Dacă era zi de sărbătoare – o ţinea, nu lucra pentru nimic în lume. Dacă veneau posturile – postea; niciodată nu uita de rugăciune. Şi a ajuns până la adânci bătrâneţe, fără a suferi cândva de inimă sau de ficat sau de vreo altă boală serioasă. Nu a avut  nici depuneri calcaroase pe oase, nici arterioscleroze supărătoare. Evident că asta a fost rezultatul unui stil de viaţă sănătos, cu dietă folositoare. Aici e bine să ţinem cont şi de sfaturile medicilor calificaţi, care afirmă că printre cei ce ţin sistematic posturile de peste an cu toate rânduielile lor, boala de cancer, de exemplu, se întâlneşte foarte rar.[4] Dar şi multe alte boli nu se prea leagă de ei, după cum putem conchide din practica de toate zilele. Asemenea persoane nu lipsesc  de la biserică nici în duminici, nici în zilele de sărbători din cursul săptămânii, adică sunt credincioase nu doar cu numele, ci şi cu fapta.

Credinţa părinţilor mei a lăsat urme pronunţate în educaţia ce mi-au dat-o. Ea mi-a trezit interesul  pentru cele adevărate în viaţă, a constituit temelia de piatră a celor şapte ani de acasă, sau mai bine zis a şcolii de acasă, cum numeşte această perioadă Părintele Calistrat Chifan de la Mănăstirea Vlădiceni din Iaşi, mi-au fost un început prielnic în procesul instruirii de mai departe. Vorbele lui tata că „creşte lume nouă”, spuse de el când mă aflam cu copilul într-o vacanţă de vară la părinţi, mi s-au întipărit în minte pe toată viaţa. M-au făcut să cuget asupra fenomenului veşnicei mişcări, cu schimbări şi înnoiri, cu orientare spre eternitate. Tot tata, cu un ton deosebit de convingător, mi-a spus odată, fiind eu supărată mai mult timp pe o rudă apropiată, că nu e bine să ne urâm aproapele, că nu trebuie să luăm în seamă înjosirile şi vorbele nechibzuite ale celor din jur. Vorba lui îmi pătrundea adânc în suflet. Consideram că tata e foarte puternic în apărarea noastră de orice întâmplări neplăcute. Iar mama era întruchiparea blândeţii, a milosteniei, a dragostei pentru credinţa ortodoxă.

Cugetând astăzi asupra învăţăturii creştin-ortodoxe şi raportând comportamentul religios al părinţilor mei la poruncile biblice,  conştientizez faptul că ei posedau acea pace sufletească, despre care ne vorbeşte în lucrările sale Sfântul Ioan din Kronştadt. „Fără pace sufletească – atunci când inima este chinuită şi strâmtorată – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material sau spiritual, nu-l încearcă nici o bucurie dintre acelea care vin de la simţământul adevărului, binelui, frumosului. Aceasta fiindcă i-a fost strivit şi ucis nucleul central al vieţii – inima, adică omul cel dinăuntru” – relata Sfântul Ioan în cartea sa „Viţa mea întru Hristos”[5]. Acest adevăr incontestabil redă  întru totul starea de spirit a generaţiei tinere de azi, care în vâltoarea vârstei frumoase s-a lăsat ademenită de momelile duhului rău şi în mare parte, rătăcind orbeşte pe drumurile vieţii, a pierdut simţul înălţător al speciei umane. Zic părinţii duhovniceşti că tineretul de azi se va adapta, din voia Domnului, în mod adecvat la schimbările ce se produc în societate atât de surprinzător. Aşteptăm să se întâmple aceasta spre bucuria tuturor, că nemărginită e puterea Domnului.

Părinţii noştri prin fapte ne-au arătat şi ce înseamnă să fii harnic. Preţuiau timpul şi nu-şi permiteau să-l piardă în zadar. Întotdeauna îşi găseau de lucru în gospodărie, îngrijind ba de grădină, ba de  animalele de lângă casă. Tata avea grijă mai cu seamă de menţinerea ordinii împrejurul şi în interiorul construcţiilor auxiliare. iar pe umerii mamei se afla reparaţia încăperilor de locuit, curăţenia în casă, toate grijile legate de bucătărie.  Cu multă râvnă părinţii noştri pregăteau împreună rezerve pentru iarnă. Puneau varză la murat, castraveţi, roşii, achiziţionau îndeajuns cartofi. Fasole, ceapă, usturoi, sfeclă roşie, morcov de obicei le ajungea din propria recoltă. Într-un timp tata şi butoaie cu vin avea, vin bun, făcut parcă de un adevărat vinificator. Niciodată nu dispăreau din rezervele familiei brânza de oaie, untura de porc, carnea de porc topită. Toate acestea se  agoniseau prin multă muncă. Unde mai pui că părinţii lucrau şi la câmp, că aveau norme în colhoz. Pe atunci fiecare colhoznic, cum venea toamna, preda la stat recolta strânsă de el. Şi an de an părinţii mei reuşeau să iasă la final cu rezultate mai frumoase în comparaţie cu alţi ţărani, fapt pentru care li se calcula şi plată suplimentară. Rezultatele îmbucurătoare în munca realizată ei le explicau prin faptul că aşa este întotdeauna, când îţi faci lucrul cu dragoste.

Părinţii ne-au fost exemplu viu şi în respectarea poruncii a cincea din Decalogul biblic: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie.”[6] Ei deseori îşi aminteau de sfaturile primite de la ai lor părinţi, le urmau şi din multe situaţii complicate ieşeau cu bine. De exemplu, când nouă, celor mici, ni se schimbau dinţii, ei la timp îi extrăgeau cu aţă pe cei ce se clătinau. Era dureros, dar răbdam, fiindcă nimeni nu dorea să-i crească strâmb dinţii cei noi. Aşa că mai târziu nu a fost nevoie de corecţia dinţilor, precum se întâmplă în ziua de azi cu mai mulţi copii. Vorba ceea, cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.

Tata şi mama nu au fost indiferenţi nici la portul nostru, se străduiau să ne educe gustul unei ţinute vestimentare adecvate portului creştin. Şi când venise moda rochiilor şi fustelor mini şi fetele umblau cu picioarele dezgolite cu mult mai sus de genunchi, ei categoric au fost împotrivă ca fiicele lor să urmeze această modă. Ţin minte că l-am indispus foarte tare pe tata, când mi-am scurtat o haină, ca să-mi fie puţin mai sus de nivelul genunchilor. Însă neascultarea mea nu s-a mai repetat.  

Tot din anii copilăriei mi s-au întipărit adânc în memorie şi vizitele mamei la rudele bolnave sau neputincioase de bătrâneţe, milosteniile ce le făcea dânsa faţă de cei nevoiaşi, săraci sau pur şi simplu oropsiţi de soartă. Iar nouă, copiilor, ne spunea, că dacă poţi să faci un bine şi nu-l faci, mare păcat mai ai. Şi multe alte pericope evanghelice ni le tălmăcea. Adesea părinţii ne luau cu ei când mergeau la vreo clacă din sat, ca să vedem cum lumea se ajută reciproc la construirea caselor pentru familiile tinere. De fapt clăci se organizau şi în alte scopuri, când era vorba de lucrări voluminoase. Sătenii atunci puneau toţi umăr la umăr şi se isprăveau de minune cu toate greutăţile. Fiindcă în simplitatea lor ei nu erau lipsiţi de înţelepciunea vieţii, pe care o moşteneau din tată în fiu. Asta le ajuta să reziste şi la diverse încercări, şi să pună capăt la timp certurilor şi neînţelegerilor ce se iscau uneori pe dreptate, da alteori răbufneau ca din senin. Am observat asemenea calităţi mai ales la tata. Iar mai târziu am aflat, din spusele mamei, că el a ştiut să discute cu multă pricepere şi putere de convingere chiar cu „activiştii” puterii, care venise tare devreme în dimineaţa zilei de 6 iulie 1949 şi la poarta casei noastre ca să ne deporteze familia în Siberia. Părinţii nimerise în lista cea neagră pe motiv că erau consideraţi chiaburi, adică ţărani bogaţi, înstăriţi, având mai mult pământ transmis lor drept moştenire din tată în fiu. Evident că şi lucrători cu ziua angajau, de altfel nu s-ar fi isprăvit cu toate lucrările agricole. Dar sovieticilor nu le conveneau oamenii harnici, gospodăroşi, dezgheţaţi la minte. Ei mizau pe sprijinul celor trândavi, linguşitori, făţarnici, trădători de interes naţional. Nu era deci de mirare, că realizatorii planului diabolic de deportare a ţăranilor înstăriţi pusese ochii şi pe familia lui Vanea Sofroni.  Însă după o discuţie de câteva minute cu tata, aceştia au făcut cale întoarsă, familia noastră rămânând pe loc, acasă, „la cuibul nostru”, cum zicea mama, amintindu-şi, cuprinsă de fiori,  de cele ce puteau să se întâmple.

Întâlnirile cu rudele la masa de sărbătoare erau un prilej de bucurie deosebită atât pentru gospodarii casei, cât şi pentru musafirii lor. Bineînţeles că bucuria se răsfrângea şi asupra copiilor şi atunci  atmosfera festivă devenea mult mai veselă şi mult mai luminoasă. Se simţea, în asemenea împrejurări, respectul reciproc, bunăvoinţa, dragostea, sinceritatea celor prezenţi. Pe fondalul realităţii în care mă aflu azi, când defel nu reuşesc să-mi  adun nepoţii sau alte rude la o masă comună nici chiar în Ziua de Paşti, aceste amintiri îmi par nişte file din poveşti uimitor de frumoase. Le-aş povesti cu nespusă plăcere celor apropiaţi ai mei, altora interesaţi de istoria scrisă de generaţia noastră, ca ei să înţeleagă de unde li se trag rădăcinile, de unde vin şi cine sunt, cum de au ajuns să fie continuatori ai unui neam care şi-a păstrat identitatea de-a lungul anilor.   Însă de unde? Nepoţii mei, de exemplu, sunt toţi foarte indiferenţi la ceea ce le povestesc eu. Părerile şi  sfaturile mele pe dânşii categoric nu-i interesează. Nici măcar nu ţin cont că ei sunt sânge din sângele meu, iar sângele, după cum zice un proverb popular, apă nu se face, oricât de tare şi-ar dori-o cei rătăciţi de la tradiţiile neamului. Bine ar fi, dacă urmaşii noştri ar conştientiza faptul, că lor le revine o misiune foarte specială în viaţa pământească, cea de a contribui nu doar la continuitatea neamului din sânul căruia  ei provin, ci chiar şi a speciei umane în general.

Dumnezeu să le lumineze mintea şi calea!