Comunicarea dintre parinte si copil - gestionarea emotiilor

Gestionarea emoțiilor și comunicarea cu cei mici pot pune părinții, uneori, la adevărate încercări. Emoțiile nu pot oprite, dar pot fi înțelese și controlate prin empatie și o bună comunicare. Cu puțină bunăvoință, oricine poate învăța să se descurce cu ele.

Cum putem ajuta copilul să-și înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile, mai ales cele negative?

Întâi trebuie să înțelegem noi, ca părinți, ce poate fi în spatele unui comportament nepotrivit. Poate să vină fie din nevoia lui de a se simți în siguranță, fie din nevoile astea de bază: poate îi e foame, poate e obosit. A doua cauză a anumitor comportamente ar putea să fie nevoia de conectare. E un lucru firesc. Cu toții ne dorim să simțim că aparținem cuiva și, când se rupe legătura asta, ajungem să facem și lucruri neplăcute, astfel încât celălalt să ne dea atenție. Deci, în educație e important să-mi răspund la trei întrebări: de ce se poartă copilul meu așa? (poate e flămând, obosit, furios, se simte singur sau nu se simte în siguranță), ce vreau să-l învăț pe termen lung? și cum pot s-o fac? Adică, fără a ști ce vreau să-l învăț pe termen lung, e greu să fac educație fiindcă, de cele mai multe ori, e o luptă de putere. Nu știu ce vreau să-l învăț pe copil pe termen lung, dar eu vreau să-l liniștesc acum, și cât mai repede. Și atunci, dacă mă concentrez pe aceste trei întrebări și pe răspunsurile la ele, se schimbă cu totul abordarea situației tensionate. 

Să spunem că este o ceartă între frați și unul țipă: „Mi-a luat desenul, l-a mâzgălit și eu am muncit la el”. Ce zice Daniel Siegel? Sunt niște pași. Primul pas este să mă conectez cu copilul tulburat. Ce înseamnă să mă conectez cu el? Înseamnă să mă las la nivelul lui, să nu fiu la înălțime fiindcă, dacă sunt mai mare decât copilul, din start pare o amenințare și amigdala lui reacționează după „luptă, fugi sau încremenește”. În momentul în care mă las la nivelul lui, copilul începe să se simtă în siguranță, e important să-l ating. Pot să-i pun mâna pe încheietura mâinii, pot să-i pun mâna pe umăr, pot să-l mângâi pe cap, pot să-l iau în brațe, dacă copilul acceptă. Dar nu mă duc într-un mod abuziv spre copil. Tot ce înseamnă atingere declanșează oxitocina și-l calmează pe copil. Deci primul pas e conectarea. 

Daniel Siegel compară creierul cu o căsuță. La parter sunt amigdala și sistemul limbic și tot ce ține de furie și de frică, de „luptă, fugi sau încremenește”, iar la etaj este cortexul prefrontal care ține de rezolvarea problemelor, prioritizare, morală, empatie, gestionare a timpului. În momentul în care e o situație de felul celei pe care o spuneai tu, e important să-l mut pe copil de la parter la etajul superior, ca să mă audă. Și de asta încep cu conectarea și apoi mă duc în direcția copilului în felul acesta: descriind, ca și cum o cameră de luat vederi ar surprinde scena. Văd – și descriu ce văd: „Văd că plângi, văd că ai pumnii strânși, văd că ești încruntat”. Aud – „Aud că spui că fratele tău a făcut x”. Nu zici: „Aud că țipi”, pentru că deja copilul se închide în el. 

Dar, de cele mai multe ori, ei nu-și dau seama că țipă.

Da, ei nu-și dau seama, dar în momentul în care tu spui asta, el o să țipe și mai tare, fiindcă o să i se pară că îl nedreptățești și intră imediat în starea de luptă. „Aud că spui că sora ta e o nesuferită” – dacă așa a spus. Deci tu reproduci exact ce a spus copilul, da? Apoi, „îmi imaginez”, întâi vorbesc despre ce-mi imaginez eu. „Îmi imaginez că ești foarte furios, poți să-mi spui ce se întâmplă?” Și felul ăsta în care eu descriu „ce văd, ce aud și ce îmi imaginez” îl face pe copil să se simtă în siguranță, fiindcă nu se simte judecat de etichete: „Ești obraznic, urli…” Când i-ai spus „urli”, urlă și mai tare. Deci, „îmi imaginez că…, poți să-mi spui ce se întâmplă?” și copilul o să-ți spună ce se întâmplă. S-ar putea să nu spună din prima, dar continuă să ții mâna pe mâna lui și să-i spui „Sunt aici pentru tine, când ești pregătit, să-mi spui.”. Mai stai cu el două-trei minute – de obicei, o să vorbească. Dacă nu, îi spui: „Mă duc în bucătărie și, când ești pregătit, vii și mă cauți, da?”. 

Apoi, când copilul începe să-ți spună: „Mi-a făcut asta, mi-a stricat desenul etc.”, indiferent ce spune copilul, important este să validezi simțirea, nu felul în care trăiește supărarea. „Înțeleg că ești furios, și eu sunt furioasă uneori când mi se întâmplă asta sau asta”, dar nu validezi comportamentul. Îți validez emoția, indiferent care ar fi ea, dar nu validez, nu sunt de acord cu ceea ce faci când ai această emoție. Da? Și-l aud pe copil, îi validez emoția și cumva vorbesc și despre mine: „Și mie mi s-a întâmplat cu sora mea, și mie mi s-a întâmplat când eram mică etc.”, dacă am lucruri în care pot să-i arăt că e normal, că lucrurile astea se întâmplă. Abia după ce validez ce simte, copilul e pregătit spre un plan, spre soluții. Urmăresc insight-ul (introspecția, înțelegerea situației) și insight-ul l-am făcut deja, urmăresc empatia și urmăresc planul concret. Insight-ul l-am făcut, copilul știe ce simte și de ce. Empatia: „Oare cum crezi că se simte sora ta? Oare ce crezi că își dorea ea? Oare crezi că ea a venit special să te supere pe tine și să-ți facă ție rău?”. Și, când copilul este deja în cortexul pre-frontal, fiindcă s-a simțit văzut și auzit, fiindcă a avut conectarea cu tine și încă o are, el e pregătit să aibă și această empatie și să înțeleagă că soră-sa n-a venit special să-i distrugă lui desenul și munca, ci faptul că avea și ea o nevoie – de conectare, de cele mai multe ori, de a aparține. Apoi fac un plan împreună cu copilul: cum pot să fac altfel?

Ca să nu se mai repete.

Da. Sau când se repetă, că eu nu pot să previn chiar tot. Îi dau lui soluții ce să facă altădată, când sora lui vine în cameră: cum își ia desenul, cum se duce spre ea și se conectează cu ea. Deci fac un plan cu el.

Și repet acești pași și cu celălalt?

Da, aceeași pași și cu celălalt copil implicat în conflict. 

Când lucrez cursul ăsta cu neuroștiința în educația copiilor, pentru ajutorul părinților, am și multe jocuri de rol, în care lucrăm pe situații concrete cu care se confruntă părinții. Și o mămică de trei fete povestea o problemă cu niște șosete, deja făcusem jocul de rol un sfert de oră și, extenuată, îmi zice: „Știi ce, maică? Eu îi dau două la fund și termin treaba într-un minut. Ce atâta muncă pentru niște șosete!”. Dar nu e vorba de șosete, ci despre ce vreau să-l învăț pe copil pe termen lung. 

Iar despre bătaie trebuie să vă spun ceva foarte important și-mi doresc ca oricine citește, dacă a lovit copilul, să nu mai facă asta: durerea fizică pe care copilul o simte când este bătut se simte în aceea zonă din creier unde se simte respingerea socială. Nu mai spun acum despre faptul că nici nu e eficientă decât pe moment. Dar vreau să subliniez că un copil bătut va crește cu gândul că oamenii îl resping. Eu am confirmarea asta și la clasă. Aveam o fetiță care era bătută mult de părinți și, la un moment dat, lucram cu ei în grupuri mici – nimerise cu cele mai cuminți fetițe din clasă. Și, cu toate astea, a venit să se plângă de ele, că au ceva cu ea și n-a vrut să lucreze în echipă cu ele. Și, la un moment dat, a venit la mine și mi-a zis: „Maică, știu ce se întâmplă! Dimineață m-am certat cu mami și m-a bătut!”. Deci, ce spune știința s-a confirmat atunci, ea se simțea respinsă din start, fără niciun motiv. 

Sigur, nu vorbim despre bătaie dacă i-ai dat odată o palmă la fund și peste trei ani i-ai mai dat una, că n-ai putut atunci să-ți gestionezi propriile emoții. Atunci e un accident. Dar e important ca părintele să știe că nu-i firesc să-l lovească pe copil și să nu considere asta ca metodă de educație, ci s-o numească cădere și să se pocăiască pentru ea. Repet, dacă se întâmplă câteodată și vorbim doar despre o palmă la fund, nu e același lucru cu o bătaie serioasă.

Ce ar trebui să aibă în vedere părinții pentru o comunicare bună cu copilul? Cum să vorbim astfel încât să ne asculte?

Poate e nevoie de conectare, de „văd…, aud…, îmi imaginez…” și validare. Și copilul reacționează foarte bine, adică tot ce am explicat mai devreme cu creierul ca o căsuță se potrivește foarte bine. Și încă ceva: este foarte important ca eu să am o stare emoțională bună. Amigdala din creierul nostru, din sistemul limbic (nu mă refer la amigdala din gât) citește toate informațiile care ajung la ea ca fiind periculoase sau nu. Și dacă informația este considerată de amigdală ca fiind periculoasă, noi reacționăm după modelul: luptă, fugi sau încremenește, dacă informația nu pare periculoasă, e lăsată de amigdală să ajungă la cortexul prefrontal și eu pot să iau o decizie conștientă. Doar că amigdala mea nu face diferența între real și imaginar. Și dacă vă arăt acum o poză cu un om furios, amigdala noastră reacționează ca și cum pericolul e în față. Asta se întâmplă și atunci când ne uităm la filme de groază, la orice. În momentul în care eu, ca părinte, sunt furios, tulburat, eu nu am cum să-l ajut pe copilul meu să audă și e nevoie să fac pașii respectivi cu: „văd, aud, îmi imaginez” după ce eu mă calmez. Dacă eu sunt furioasă, dacă eu sunt tulburată, nu am cum. 

Primul pas când părintele se simte copleșit de emoții este acela de a se opri. Pur și simplu mă opresc din tot de fac, nu mai gândesc, nu mai acuz, nu mai țip, ci mă opresc. Pasul doi este să respir, și anume: expirația să fie de două ori mai lungă ca inspirația. Ca să înțelegeți, sistemul nervos autonom are două părți: simpaticul și parasimpaticul. Simpaticul ține de luptă, fugi sau încremenește și are legătură cu inspirația, cu felul în care inspir. Parasimpaticul are legătură cu o stare de calm, de bine, și ține de expirație.

În momentul în care eu sunt furios, o metodă bună de a ne calma – și are legătură cu felul în care ne-a făcut Dumnezeu – este să număr până la 3 când trag aerul în piept, iar când expir să număr până la 6, să fie dublu. E important și să număr, pentru că asta mă împiedică să fiu focusat pe gând, pe ce m-a supărat. Pentru că eu pot să respir așa și 10 minute – dacă continui să-mi alimentez starea de gânduri, nu mă calmez. Deci mă opresc, respir, dacă respir așa de trei, patru ori și mai adaug și o rugăciune scurtă, mă calmez. Și pasul trei și cel mai important se numește ancora. Ancora poate să fie o amintire plăcută cu copilul care acum mă supără, dar pe care eu îl iubesc, de fapt.

Ancorele astea mi le stabilesc când sunt bine, pentru că atunci mintea mea e mai limpede. Fiecare părinte are atâtea amintiri plăcute cu copiii și e nevoie ca în momentul acela să mă opresc, să respir și să mă duc la ancora asta. Cât de mult îl iubesc eu pe copilul acesta și câte momente grozave am avut împreună. Și asta îmi calmează cu totul amigdala. Pentru că nu mă mai simt în pericol, copilul nu este un pericol pentru mine. Copilul acesta, care acum are o stare proastă, nu este dușmanul meu și ancorele astea ne ajută să ne aducem aminte de esențial: îl iubesc pe copilul meu. Și, după ce eu mă calmez, fac pașii pe care ți i-am spus.

Ce să facem când copilul vrea să ne povestească ceva și noi nu avem timp sau poate nu avem dispoziția necesară? Dacă-l refuzăm, se simte respins cu totul?

Întâi îl validezi pe el: „Înțeleg că ai nevoie să-mi spui și asta mă bucură foarte mult, fiindcă îmi arată că e o relație bună între noi. Acum însă sunt într-un moment în care nu pot să te ascult, dar aș putea peste 10 minute sau peste o oră”. Și dacă promiteți peste o oră, să vă țineți de cuvânt. Altfel, copilul își pierde încrederea. Sau, „Aș putea să te ascult mâine seară”. Însă nu amânați la nesfârșit. Încercați ca în ziua respectivă să planificați un moment în care să puteți să-l ascultați.

Cum procedăm când copilul nu vrea să audă ce ai de spus, cu atât mai puțin să facă ceea ce i-ai cerut?

Singura soluție rapidă este cea cu respirația, care funcționează în clipa aceea.

Și o poate face și copilul?

Da. Copilului știi cum îi place? Eu am folosit asta la clasă cu ei. Să le cumpărați flacoane cu soluție de făcut baloane de săpun (nu baloane obișnuite, acelea activează furia). În momentul în care noi suflăm în soluția aceea, dacă suflăm repede, ies multe baloane mici. Sarcina copilului este să sufle încetișor, așa încât să iasă baloane mari. Și în acest fel el se calmează.

Dar trebuie să înțelegem că sunt momente în care copilul chiar nu poate să vă audă. Când este flămând, obosit, a fost singur sau este furios, copilul nu are cum să vă audă. E pierdere de timp și de energie. Dacă insistați, este degeaba, atunci el este la parter. Este nevoie să-l ajutați să fie în etajul superior.

Un exemplu de la clasă: am intrat odată în clasă și un elev era pe bancă. Și i-am zis așa: „Văd că ești pe bancă”. Nu i-am zis că faci ca Tarzan. Altfel, copilul ar fi atacat și clasa ar fi râs. Dar eu am descris exact ce văd: „Văd că ești pe bancă. Aud sunetul pe care-l scoți. Îmi imaginez că n-ai auzit că s-a sunat de intrare. Poți să-mi spui ce se întâmplă?”. A stat, s-a gândit și mi-a spus următorul lucru: „Da, aseară am fost în vizită, ne-am întors târziu, am dormit mai puțin și dimineață n-am avut timp nici de micul dejun și mi-e foame”. Deci era și flămând, și obosit, și îi era prea greu să se poarte cum trebuie. De cele mai multe ori, părinții iau foarte personal refuzurile copiilor sau comportamentele nepotrivite, au gânduri rele și intră în luptă. „Are ceva cu mine, vrea să mă scoată din minți”, dar nu-i despre asta. De fapt, este vorba doar despre niște nevoi care nu sunt împlinite. Și când copilul este flămând, obosit, a fost singur, este furios, n-are cum să vă audă. În momentul acela mă las la nivelul copilului, mă conectez cu el și descriu ce văd, ce aud, ce-mi imaginez, îl ajut și pe el să-mi spună ce se întâmplă. Și abia după aceea îl pot ajuta să înțeleagă de ce e nevoie să facă ceea ce i-am cerut. Amintindu-mi că scopul este să îl învăț ceva pe termen lung, nu să mă asculte imediat.