Educatia digitala are nevoie de discernamant

Domnule profesor, vorbiți într-un articol despre nevoia ca profesorii să se adapteze la ceea ce numiți „cybercultură“, ce presupune acest aspect?

Activitatea profesorului presupune mereu adaptabilitate, în special raportată la două repere esențiale: conținuturile valorice pe care le transmite în raport cu prescripțiile programului de studiu, dar și modul de transmitere, respectiv structura relațională educativă instituită de realitatea tehno-culturală actuală, dar și de profilul psiho-cultural al educaților. Copiii și tinerii actuali se definesc și prin conectivitate cu „oferte” culturale de neimaginat în alte timpuri, sub aspectul posibilității, rapidității, pe măsura interesului sau angajamentului personal.

Realitatea culturală prezentă e una extensivă, iar școala trebuie să țină cont de această dinamică. Asta nu înseamnă că referențialul de bază, cel clasic (cultura tezaurizată în structuri expresiv-obiectuale cum ar fi cartea, spectacolul muzical, sala de expoziții, casa memorială, muzeul), este diminuat sau afectat ca importanță, ci faptul că, alături de întrupări ale formelor culturale reale, sunt luate în seamă și ipostaze sau „dublete” ale acestora, ce pot fi transmise, resemnificate la nivel de structuri digitalizate, ce asigură atât avantaje, cât și servituți de ordin receptiv. Pe scurt, cybercultura s-ar referi la acele ipostaze culturale mediate, facilitate și potențate prin rețelele cibernetice. Însă, mai înainte de reperarea culturii de tip cyber, trebuie să ne conectăm, prin interiorizare serioasă, la cultura reală. Mai exact, profesorul de literatură, de pildă, nu va renunța, la citirea și aprofundarea operei, analizarea acesteia din multiple perspective, raportarea la biografia sau școala literară din care face parte autorul etc.

Dincolo de acestea, poate „prelungi” excursul didactic sugerând piste suplimentare de îmbogățire informativ-formative, accesând operativ resurse cum ar fi platforme didactice dedicate, operarea unor tururi virtuale în case memoriale, apelarea la cazuistici artistice co­nexe - teatru, film, realizarea unor abordări comparative sau interdisciplinare etc. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o suplinire sau înlocuire a ceva cu altceva, ci de o adăugare, o demonstrare, o întărire a ceea ce s-a prezentat deja. În plus, însăși transmisibilitatea, modul de mediere tehnologic poate înlesni deslușirea altor fațete ale faptului cultural respectiv, care, altfel, erau mai greu de sesizat, prin modelări sau simulări virtuale.

Care este impactul cel mai vizibil al rețe­lelor sociale asupra procesului de învățare la elevi și studenți?

Rețelele sociale, bazate pe noile tehnologii, pot funcționa ca niște „distractori”, într-un peisaj socio-cultural el însuși dezarticulat, bulversant și ambiguu din punct de vedere valoric. Una dintre consecințele cele mai vizibile este că această realitate ar putea conduce chiar la de-socializare, contrar etichetei arborate, la fragmentarea atenției și diminuarea capacității de procesare cognitivă.

Rețelele sociale de generație nouă influen­țează procesele de interiorizare a cunoașterii, în sensul că acestea stimulează un tip de învă­țare bazat pe reactivitate și aprobare instantanee, în timp real, mai puțin bazat pe reflecție, efort, evaluare, asimilare în cunoștință de cauză a ceea ce i se oferă. Copilul sau tânărul este adesea prins într-o logică a recompensei rapide, prin căutarea unei reactivități și luare în seamă de către congeneri - dar nu numai -, ceea ce diminuează motivația intrinsecă pentru cunoaș­tere, concentrarea înspre traiecte autentice ce conduc la îmbogățire personală, înlocuind obiectivul prioritar al învățării cu interesul de a fi remarcat, aplaudat, eventual urmat. În plus, intrarea în spațiul virtual și experiența în rețea pot constitui și preambulul sau corelatul a ceea ce se numește învățare complementară, informală și colaborativă, ocazie de achiziție nu mai puțin însoțită de virtuți, în anumite condiții, privind dezvoltarea individului.

Aceste medii tehno-sociale pot extinde sau flexibiliza cadrul clasic al instruirii, stimulând autoformarea, facilitând accesul la resurse diverse sau corelarea acțională a diverșilor actori în raport cu anumite afinități, interese sau pre­ocupări comune. Corelarea dintre ce face școala și pot face părinții, de pildă, ar primi noi reliefuri, dacă se fructifică și aceste oportunități. Dar până a ajunge la astfel de competențe, e nevoie de o formare și antrenare a spiritului critic în cadre naturale de interacțiune instructiv-educativă. Autonomia valorică se forjează în situații bine proiectate, ghidate de consemne atent proiectate didactic, iar acest proces presupune timp, exercițiu, probare, evaluare.

Inovația și provocarea aduse de rețelele sociale nu sunt doar de ordin tehnologic, ci presupun mutații de ordin antropologic, axiologic, sociologic. Orice avans tehnologic obligă și la un cadraj valoric și comportamental corespunzător - de aprobare, asimilare, întrebuințare benefică a acestuia. Dispozitivul digital trebuie să nască și o cultură a uzanței lui. Din păcate, evoluțiile tehnologiilor actuale nu sunt acompaniate și de asumări și valorizări pe măsura provocărilor lor la nivel personal, umanitar, universal.

Ați identificat influențe și asupra motivației școlare?

Motivația școlară constituie o variabilă care se modelează din interior, dar ține și de context, de stimuli externi. Iar mediul tehnologic vine cu presiuni motivaționale suplimentare, uneori derutante, chiar împotriva menirii ei, şi nu pot fi neglijate la nivelul structurilor de formare. De aceea, profesorul nu mai poate rămâne un simplu comunicator de cunoaștere, ci trebuie să devină, din ce în ce mai mult, un inițiator, un constructor și un dătător de sens. Nu doar informație va transmite acesta, ci și ancore valorice de semnificare a conținuturilor difuzate; nu numai cunoștințe declarative va prezenta, ci și cadre procedurale de generare, corelare, semnificare, întrebuințare a acestor repere.

În acest sens, vizarea formării unei autonomii și a unei competențe digitale trebuie completată de un comportament vigilent, în care vectorii etici se împletesc cu discernământul interpretativ și spiritul critic. Doar în acest fel se va putea fructifica potențialul educativ al conecti­vității bazată pe tehnologie, dincolo de cea concretă, pe care nu o va abandona.

Cum influențează utilizarea excesivă a tehnologiei digitale dezvoltarea abilităților cognitive precum atenția, memoria și gândirea critică?

Utilizarea tehnologiei în procesul de predare- învățare nu este rea, și excesul poate dăuna, conducând la efecte de nedorit. Istoria educației și învățământului demonstrează o corelare și influențare reciprocă dintre educație și tehnologie, pe direcție pozitivă, care nu pot fi negate. Ca într-un sistem de vase comunicante, acestea se pot susține și potența reciproc, cu condiția evitării exceselor sau poziționărilor exclusiviste.

Utilizarea excesivă a tehnologiei în învățare conduce, în primul rând, la fragmentarea aten­ției: excesul de stimuli digitali scurtează intervalele de concentrare necesare pentru o procesare de adâncime. Memoria este afectată în intensitatea ei, adică în capacitatea de interiorizare și retenție a unor conținuturi în raport cu care structurile mnezice se întăresc, se specializează. Operațiile gândirii tind să fie dezgolite de conținuturi, funcționând în calitate de forme fără fond. Gândirea se perfectează prin punere în exercițiu în raport cu un conținut, prin procesare a ceva, ori dacă nu ai depozitate în memorie cunoștințe bazale sau acestea sunt insuficiente, și operațiunile sau rezultatele ei vor fi de aceeași natură. Cu alte cuvinte, se slă­bește procesul de memorare semnificativă. Gândirea critică are de suferit, dacă mediul digital rămâne nefiltrat din punct de vedere valoric.

Accesul rapid la informaţie nu echivalează cu capacitatea de a judeca, contextualiza şi argumenta. Din perspectivă didactică, consecinţa esenţială este că formarea competenţelor cognitive trebuie vizată premeditat, sistematic, gradat, prin exerciţii de atenţie susţinută, pre­scrieri de sarcini de memorare conștientă şi activități care cer analiză și poziționare critică, nu doar performativitate de a naviga extensiv, la întâmplare, fără nici o „busolă”.

Ziarul Lumina