Dezumanizarea copiilor, vina parintilor!

"Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea." 

(cf. Proverbe 22, 6).

Suntem cu toții cutremurați, oripilați, șocați de uciderea cu brutalitate si premeditare a lui Mario, un copil de 15 ani, de către alți doi copii, de vârstă apropiată. Întreaga societate a resimțit durerea, doliul, dar și revolta, neverosimilul situației. S-a scris mult ca ecou la tragedie. Se cere modificarea legii privind vârsta minimă de la care minorii pot primi pedeapsa cu privare de libertate. S-a reluat discuția despre generalizarea consumului de droguri, despre eșecul profesorilor de sprijin din școli în a influența în bine comportamente deviante. Dar, prea puțin ne asumăm cu pocăință, că noi toți purtăm o parte din vină. Este nu numai o fapta abominabilă a unor copii subjugați răului, ci și o vină colectivă a unei societăți care încă se declară majoritar ortodoxă, pentru a deveni în fapt, tot mai secularizată. Pilonii fundamentali: credința în Dumnezeu și educația celor șapte ani de acasă, se clatină vertiginos. "De obicei, omul rămâne pentru toată viaţa aşa cum a fost vreme de şase ani la sânul mamei sale. La urma urmei, nu degeaba se vorbeşte despre neajunsurile morale şi viciile pe care unii copii le-au moştenit de la părinţii lor." - (Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

Singura cale de a evita repetarea acestor tragedii, de a schimba ceva în bine, este asumarea cu pocăință a păcatului îndepărtării de Dumnezeu. Dacă am respecta cu toții cele 10 Porunci, sau măcar minunata Poruncă a Iubirii, lăsată nouă de Mântuitorul Hristos, nu am avea nevoie de nicio lege civilă sau penală. Pocăința se vădește la Taina Spovedaniei și se dovedește printr-o viață schimbată în bine, prin exemplul personal bun începând cu propria FAMILIE. Dar, sfințenia și reziliența familiei se zdruncină sub asaltul noilor ideologii de gen, al diluării importanței cununiei religioase între bărbat și femeie, prin înmulțirea așadar a desfrâului și concubinajului, prin facilitarea până la o simplă formalitate a divorțului, fără nicio milă și mustrare de conștiință privind distrugerea psiho-emoțională a copiilor.

"Familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ, pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a creşte copii credincioşi şi ascul­tători de Biserică, spre lauda Preasfintei Treimi, şi pentru a birui toate ispitele trupeşti şi sufleteşti care vin de la diavo­lul, de la lume şi de la trup", ne învață părintele Ioanichie Bălan. "O asemenea familie, for­mată din părinţi credincioşi, în mod sigur va avea şi copii buni, sănătoşi, ascultători şi binecredincioşi. Iar familia ruptă de Biserica Ortodoxă şi robită de păcate grele, ca beţia, desfrâul, uciderea de copii, înjurăturile, ura şi furtul, este o casă a iadului, prăvălie a diavolilor şi povară a societăţii. O aseme­nea familie bolnavă ucide viaţa adevărată pe pământ, naşte şi creşte copii răi, necredincioşi şi ucigaşi şi poate îmbolnăvi pe toţi cei din jur. Numai trăind în marea familie a Bisericii lui Hristos şi într-o familie cu adevărat creştină, omul rezistă mai uşor în faţa ispitelor de tot felul şi a greutăţilor vieţii, biruind singu­rătatea și tristeţea care îl lovesc aşa de mult pe pământ." (Părintele Ioanichie Bălan, Călăuza Ortodoxă în familie și societate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,

Cu scuza că trăim vremuri grele (când vreodată au fost ușoare...?!), alegem să slujim lui mamona, nu lui Dumnezeu. Ardem timp și cheltuim atâtea alte resurse pentru câștig material, pentru validare socială, pentru confortul trupului muritor, în timp ce l-am scos pe Dumnezeu din familie, din școală, de pretutindeni. Ne-am sălbăticit. Fără frica de Dumnezeu cea bună, ca început al înțelepciunii, supraviețuim, tot din marea Lui răbdare și milostivie, dar  de fapt, nu trăim. Sufletele noastre sunt pustii. Mințile noastre sunt înfierbântate de aburii nerăbdării, irascibilității, impresiei de sine, sunt stăpânite de dependența de plăceri imediate obținute facil, de pofte bolnăvicoase care ne ucid încet atât trupul, cât și sufletul. "Vreţi să-i aranjaţi singuri pe copiii voştri, iar lui Dumnezeu nu-I lăsaţi în seamă nimic... Dacă Dumnezeu nu-i va binecuvânta pe copii, voi singuri ce veţi reuşi să faceţi?... Agitându-vă nu veţi face nimic temeinic, iar Dumnezeu nu va face nimic pentru ei în locul vostru. În loc de bine va ieşi rău." - (Sfântul Teofan Zăvorâtul) De aceea, nu mai puțin vinovați de grave urmări în dezvoltarea psiho-emoțională și intelectuală a copiilor sunt și părinții care își răsfață excesiv copiii, care nu impun limite ale bunului simț, care își arată dragostea prin daruri materiale, în detrimentul timpului de calitate petrecut cu copiii și familia, în detrimentul discuțiilor despre viață și rostul omului pe pământ, care nu se îngrijesc deloc de starea duhovnicească, sufletească a copiilor, lipsindu-i de o relație deschisă și armonioasă atât cu familia, cât și cu sursa vieții, cu Dumnezeu.

Oricare ar fi fost motivul disputei dintre acești copii implicați în conflict și omucidere, gestul ucigaș nu iși găsește îndreptățire, dar are o explicație, o cauză adâncă și gravă, este asemenea unui păcat colectiv. A vedea că lupta pentru superioritate în grup, rivalitatea izvorâtă din invidie și egocentrism, au dus la anularea unui om, a unei vieți, a unei existențe considerate incomode, la înlăturarea atroce a ceea ce ucigașii au văzut drept obstacol în calea supremației abjecte și nemeritate în grupul de copii și tineri, este strigător la cer, dezgustător, revoltător, execrabil. A existat însă, un moment important, un moment delicat, în care acești copii deveniți astăzi ucigași cu sânge rece, nu își pierduseră încă inocența, în care ochii lor sclipeau încă a curăție, în care chipul lui Dumnezeu nu se desfigurase înca înlăuntrul lor. Atunci, oameni din jurul lor, smintindu-i în felurite moduri, le-au schimbat dramatic cursul vieții. Căci nu putem "arunca cu piatra" în copii fără a interoga părinții, bunicii, familia extinsă, cu privire la modelul lor de viață, la interacțiunea dintre ei, la valorile lor, la responsabilitatea creșterii unor prunci cândva nevinovați, într-o lume deșartă, schimonosită, îndepărtată de Dumnezeu. "De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala". - Matei 18

"Păcatul părinţilor îi duce pe urmaşi, direct sau indirect, la boală şi moarte. El nu se substituie deloc factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sociali etc., implicaţi în apariţia şi dezvoltarea maladiilor. Dimpotrivă, în general toate cauzele acţionează „mână în mână”, de parcă şi-ar transmite ştafeta una alteia. Medicina şi psihologia contemporană ne demonstrează în mod convingător lucrul acesta. Rezistenţa la boală depinde de ereditate, de imunitate, de educaţie, de mediul înconjurător etc. Un rol însemnat este jucat aici de reacţia noastră la evenimente, de nivelul controlului şi stăpânirii noastre de sine, de abilitatea de a face faţă propriilor emoţii şi simţăminte. Slăbiciunea de caracter, irascibilitatea, firea suspicioasă, ranchiunoasă, orgolioasă, mulţumirea de sine şi celelalte patimi ale adulţilor sunt aliaţi puternici ai bolilor. - (K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007)

Să nu aruncăm cu piatra înainte de a ne uita la noi înșine cu fărâma de conștiință care ne-a mai rămas, să părăsim indiferența față de suferința aproapelui, să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, în grija căruia să lăsăm toate celelalte, să nu ne temem să mergem contra curentului acestei lumi seducătoare, dar viclene, să ne amintim zi de zi ca trupul nostru este templu al Duhului Sfânt și că avem un suflet nemuritor, cu care vom merge în fața Dreptului Judecător și de felul cum vom da socoteală pentru viața de aici va atârna veșnicia. Dacă ne iubim pe noi, dacă îi iubim pe copiii noștri, dacă ne iubim familiile și neamul, să se aprindă în noi mânia cea care nu greșește, care vizează păcatul, să să aprindă voința de a urma binele și atunci Dumnezeu ne va da și putere pe Calea către Adevăr și Viață, singura care are sens!

 „Mamelor, mai întâi de toate, învăţaţi-vă pruncii să se însemneze cu semnul crucii, chiar înainte ca ei să fie în stare să facă acest lucru: însemnaţi-i voi. Când vor creşte mai mari, urmăriţi ca ei să se însemneze singuri, încet, fără grabă şi cu luare-aminte!”. Sfânta Cruce este pavăză nebiruită. - Sfântul Ioan Gură de Aur