Parenting digital: preocupari digitale si afecțiune parinteasca

Partenerii de viață, care cândva se uitau la televizor împreună și își împăr­tășeau ce mai aflau, acum folosesc al doilea ecran, în timp ce încearcă să-și împartă atenția între tabletă, telefon sau laptop, programul de la televizor și partener (Adam Gazzaley, Larry D. Rosen, Mintea distrată. Creiere vechi într-o lume puternic tehnologizată, traducere din engleză de Ruxandra Vișan, Editura TREI, București, 2019, p. 205).

La fel, la semafor, se poate observa zilnic cum, în afară de șofer, atent la condusul mașinii, toate celelalte persoane din autovehicul stau blocate în ecranul telefonului. Or, călătoriile împreună, în familie, mai scurte sau mai lungi, ar trebui să fie un prilej fericit pentru părinți de a strecura învățături și sfaturi copiilor lor. În cele mai scurte, pentru situații punctuale sau pentru ziua curentă. În cele mai lungi, pentru viață. Precum aprecia un specialist, „gene­rația viitoare se află în pericolul de a pierde arta conversației personale” (Gary Chapman, Arlene Pellicane, Creșterea copiilor în era tehnologiei. Copii sociabili într-o lume a ecranelor, traducere de Raluca Mirăuță, Editura Casa Cărții, Oradea, 2018, p. 41). Și nu întâmplător, o specialistă din cadrul MIT (Massachusetts Institute of Technology - SUA) și-a intitulat o carte Alone Together. Why we expect more from technology and less from each other, adică Singuri, împreună. De ce așteptăm mai mult de la tehnologie și mai puțin unii de la ceilalți (Sherry Turkle, Alone Together. Why we expect more from technology and less from each it, Basic Books Printing House, 2017) și, ca remediu, a alcătuit un volum purtând titlul Redescoperirea conversației. Puterea dialogului în epoca digitală (Sherry Turkle, Redescoperirea conver­sației. Puterea dialogului în epoca digitală, traducere din limba engleză de Teodora Maftei, Editura Humanitas, București, 2023).

În prezent, se vorbește tot mai des despre o „educație” sau despre o „inițiere digitală” a părinților, iar acestea nu privesc doar dobândirea unor cunoștințe generale privind tehnologia, ci vizează crearea unui model de comportament digital responsabil de către aceștia, atât pentru ei, cât și pentru copiii lor, un stil echilibrat și etic de folosire a dispozitivelor. Aceasta înseamnă ca părinții să fie prezenți, „acum și aici”, alături și împreună cu copiii lor, dând curs chemării acestora și căutând împreună răspunsuri la întrebările lor, soluții la neliniștile și frământările lor existențiale și nicidecum „mai târziu” sau „altă dată”. În vremuri în care nici copilăria nu mai este cea de odinioară și în care provocările la adresa ei sunt tot mai numeroase, iar persoanele care să le fie alături cu adevărat tot mai puține, prezența părinților alături de copiii lor este darul cel mai de preț pe care îl pot oferi acestora. Dimpotrivă, absența fizică sau emo­țională, tăcerea părinților îi vor îndrepta pe copii să caute răspunsuri în locuri străine, adeseori periculoase: anturaj, internet, Google. Nici o jucărie digitală, oricât de frumoasă, atractivă și prețioasă ar fi, nu poate suplini și cu atât mai puțin nu poate înlocui afec­țiunea umană, în general, și cea a părinților, în special. Sau, în exprimarea unui inspirat autor, „copiii tăi au nevoie să știe că ești mereu alături de ei. Nici un program informatic din lumea aceasta nu se poate compara cu un părinte implicat și iubitor, care îți îndrumă pașii în viață” (Gary Chapman, Arlene Pellicane, Creșterea copiilor în era tehnologiei..., p. 200) și aceasta întrucât „nici un copil nu vrea să concureze cu ecranele, pentru atenția părinților și nici nu ar trebui să se întâmple așa. Totuși, adulții devin tot mai dependenți de dispozitivele lor, ceea ce le erodează comunicarea cu propriii copii” (Gary Chapman, Arlene Pellicane, Creșterea copiilor în era tehnologiei..., p. 218).

Cele mai importante foruri academice și profesionale arată că un parenting digital eficient presupune supravegherea și ghidarea treptată, adaptată vârstei, etapei de dezvoltare psihologică și proiectului de viață ale copilului, pentru „alfabetizare”, iar apoi introducerea lor în lumea digitală. Astfel, Academia Americană de Pediatrie recomandă ca până la vârsta de 3 ani, copiii să nu fie expuși la nici un fel de ecran digital, nici măcar indirect. Între 3 și 6 ani, sub directa și stricta supraveghere a părinților, ei pot petrece alături de aceștia o jumătate, până la o oră pe dispozitive, cu scopul de a se întâlni cu bunicii sau rude aflate la depărtare sau a urmări, cu prudență, programe educative. După această vârstă și până la 12-14 ani, accesul lor la tehnologie poate fi de 2-3 ore pe zi, în scop mai mult educațional și formativ și mai puțin recreativ, alegându-se conținuturi folositoare intelectual și moral, cu relevanță pentru dezvoltarea lor fizică, afectivă și spirituală.

Dificultatea deosebită o reprezintă controlul parental la vârsta adolescenței, când tinerii sunt mult mai atrași de gadgeturile lor, de conținutul pe care îl pot urmări pe acestea, în mod deosebit rețelele sociale, la fete, și jocurile video, de către băieți. La această vârstă, „nativii digitali” au cu­noș­tințe mult mai bogate decât pă­rinții lor, „imigranți” și „vizitatori digitali”, iar mijloacele prin care pot păcăli vigilența acestora sunt numeroase. În astfel de momente, doar o relație apropiată cu ei, dragostea necon­diționată, grija responsabilă și rugăciunea neîncetată, comună, sau măcar a pă­rin­ților, îi mai pot ajuta și îndruma.

Concluzia unanimă a psihopedagogilor este: mai puțin ecran și mai multe relații directe ajută în formarea armonioasă, trupească și sufletească a copiilor (Anne-Lise Ducanda, în colaborare cu Berenice Bouty, Copiii în fața ecranelor. Cum îi protejăm, traducere din limba franceză de Carmen Dobre, prefața ediției în limba română de Diana Stănculeanu, Editura Corint, București, 2023, p. 220), în sensul că noi, ca părinți, trebuie „să păstrăm ecranele pentru toate aspectele lor pozitive din lumea adulților: medicină, teleco­mu­ni­cații, serviciu, acces la cunoaștere, divertisment. În schimb, să protejăm cu sfințenie lumea copilăriei, cea a creșelor, a grădinițelor, care trebuie populate mai degrabă cu desene și păpuși decât cu tablete. (...) A proteja copiii de lumea digitală înseamnă, în primul rând, a-i obișnui să se descurce fără ea, a nu le oferi gustul unui produs atractiv și care creează depen­dență, chiar dacă gustul este însoțit de vigilență motivată și de prudență” (Anne-Lise Ducanda, Copiii în fața ecranelor..., p. 238).

Sau, pentru a oferi un model frumos și sănătos, responsabil și moral față de copii, vrednic a fi urmat și de către aceștia, „părinții ar trebui să vorbească mai puțin la telefonul mobil și să utilizeze cât mai puțin tehnologia digitală în prezența acestora, să fie permanent conectați la viața reală, să participe la plimbări și jocuri în natură, să iubească și să protejeze natura, să citească ziare, ­reviste, cărți, să meargă la concerte, la expoziții, să practice un sport. Copiii trebuie învățați să scrie cât mai mult de mână, să de­seneze, să memoreze poezii pentru a-și dezvolta atenția, creativitatea, memoria, concentrarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, să aibă timpul ocupat cu activități benefice dezvoltării lor armonioase, nu cu un terminal, oricare ar fi el” (Adina-Brîndușa Baciu, Adicția digitală - boală a societății post­moderne, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 203).

Și, ca o concluzie-interogație, ce se dorește a fi un prilej de me­di­tație pentru părinți: care este, oare, explicația din spatele faptului că marii producători de tehnologie, ei înșiși părinți, amână cât mai mult cu putință momentul în care oferă copiilor lor telefoane, și acestea cât mai simple posibil și le permit accesul la tehnologie, strict controlat și restricționat cu maximă consecvență și fără negocieri? Sau faptul că producătorii celor mai performante gadgeturi sau ai celor mai atractive aplicații și mai accesate de tineri își înscriu copiii lor la școli în care prezența telefoanelor inteligente nu este permisă? Or, faptul că țări și școli care, în urmă cu 20-25 de ani, au fost vârf de lance în procesul digitalizării s-au reîntors, în ultimii ani, la tabla tradițională și la cretă, la caiet, creion, pix, stilou și radieră, în locul tablelor inteligente și al tabletelor digitale ori al școlii digitale - EdTech, iar exemplul lor este tot mai larg urmat?

Pentru a ne ajuta copiii să redescopere și să se reîntoarcă la adevărata copilărie, bazată pe relații reale, directe, empatice și asertive, caracterizate de sinceritate și simplitate, de afecțiune și bucurie, merită să încercăm. Să încercăm, pentru ei, dar și pentru noi, odată ce copiii sunt cea mai mare mângâiere a părinților și speranța lor la nemurire.

Ziarul Lumina