Iubire şi iubiri - cum să ne înțelegem mai bine copilul?

Cum să ne înţelegem copiii mai bine? – Este o întrebare care îi frământă pe mulţi părinţi, profesori… În cele ce urmează vom încerca să oferim câteva situaţii de viaţă în relaţia părinţi-copii, care solicită mai mult atenţia şi strategia părinţilor. Aşa cum nu e uşor să fii copil, tot astfel nici meseria de părinte nu este una facilă.

            Sigur că soluţia definitivă este iubirea. Însă, aplicarea iubirii este o artă care cere multă înţelegere. Nu tot ceea ce părinţii numesc iubire este într-adevăr aşa. Dacă la sfârşitul articolului acesta un părinte care la parcurs poate spune că a mai înţeles ceva în plus din diferenţa dintre Iubire şi iubiri, considerăm că scopul a fost atins.

           Obedienţă sau supunere

Într-o zi, având treabă prin Sibiu, am întâlnit pe stradă un convoi de copii însoţiţi de două învăţătoare. Erau, aşa, cam două clase de elevi care păreau a fi din ciclul primar. Copiii se deplasau ordonat ţinându-se de mână doi câte doi şi vorbeau între ei. Ceea ce m-a uimit a fost că una dintre învăţătoare nu înceta să-i admonesteze ca să tacă: „Ssst!! Linişte! Nu mai vorbiţi!” Sigur că m-am întrebat atunci dacă acei copii aveau voie să vorbească în acea situaţie. Oricum, nu erau la ore unde, în mod sigur, tăcerea era de aur ca să poată asimila cunoştinţele noi. Erau în una din acele situaţii de a fi împreună în care elevii nu se află prea des şi pe care şi-o doresc tocmai pentru că pot interacţiona altfel decât o fac de obicei. Când să mai vorbească dacă nici acum nu e voie? Mergând, m-am îndepărtat de convoiul de copii douăzeci-treizeci de metri şi încă mai auzeam: „Ssst! Linişte! Tăceţi!”.

Cred că noi românii, în general vorbind, avem un ideal paradoxal: pe de-o parte ne dorim copii creativi şi plini de iniţiativă şi, pe de alta, vrem să fie extrem de liniştiţi, să stea la locul lor. De fapt, mi se pare că uneori ca şi copil, mai important decât a da dovadă de originalitate şi decât a fi altfel decât ceilalţi, este să fi cuminte şi să-ţi vezi de treaba ta. Pare cumva nelalocul lui să ieşi în evidenţă, să ieşi din turmă şi astfel să fii luat la ochi de către ceilalţi. Cu cât ţi se observă prezenţa mai puţin cu atât mai bine. Să nu deranjezi pe nimeni cu nimic. E ca şi cum ai spune copilului tău: Chiar dacă ai dreptate într-o anumită situaţie, decât să spui adevărul şi să deranjezi pe cineva, mai bine taci şi laşi de la tine. Iar dacă o viaţă de om ai reuşit să îndeplineşti acest comandament probabil impus parental, la bătrâneţe vei putea spune cu superbie: Eu nu m-am certat cu nimeni toată viaţa. Însă, după ce vei zice auto-împăcat aceasta, să-ţi contabilizezi şi toate bolile şi afecţiunile care se bazează pe un sistem nervos slăbit. Aici nu e vorba de a încuraja revoluţia permanentă, ci de a putea identifica acele forme de exprimare sănătoase afectiv.

La un moment dat, o doamnă căreia soţul i-a murit la cincizeci şi opt de ani îşi împărtăşea recunoştinţa faţă de soţul proaspăt plecat la cele veşnice: „Niciodată, dar niciodată, Ioneluş al meu nu m-a deranjat cu vreun pai sau cu vreo vorbă nelalocul ei”. Şi, probabil, exact aşa a fost. Doar că Ioneluş a fost atât de cuminte şi a ţinut totul în el încât la un timp a cedat în faţa bolii… Acest „Ssst!” şi acest „Taci din gură!” a devenit interiorizat şi de acolo influenţează viaţa şi comportamentul. E doar o posibilă explicaţie.  

            Încrederea în sine a copilului se cultivă

De-a lungul timpului am putut observa un lucru: grupurile de străini care tranzitează ţara noastră nu ezită să vorbească cumva fără inhibiţii. Vorbesc tare şi cu încredere în ei înşişi. La fel şi copiii. Ori că este vorba despre italieni, germani sau englezi, aceeaşi dezinvoltură în vorbire se poate observa la toţi. Pentru că a-şi exprima emoţiile şi punctul de vedere reprezintă o latură forte în educaţia şi creşterea copiilor.

            Aşadar, idealul ar fi nu cuminţenia goală impusă prin diferite formule „clasice” şi care creează dependenţă şi obedienţă la copii, ci cultivarea independenţei lor începând din familie şi continuând apoi în grădiniţă şi de-a lungul şcolii.

            Mentorul neinspirat

Tinerii şi, în general, oamenii sunt minunaţi şi complecşi. Minunaţi deoarece dacă întâlnesc persoane potrivite în viaţă se pot dezvolta armonios sub influenţa acestora. Complecşi deoarece schimbarea lor în bine este o adevărată artă a înţelegerii şi abordării lor din partea adulţilor. Marea neşansă a tinerilor poate consta în întâlnirea unor persoane care nu îi înţeleg. De fapt, adulţii au în general înclinaţia de a judeca aşteptările copiilor lor în funcţie de experienţa lor de viaţă şi nu după aşteptările pe care le aveau ei înşişi când erau de vârsta copiilor lor.

Părinţii şi, în general, mentorii, pot uita că înainte de a deveni atotştiutori au fost şi ei părtaşi multiplelor eşecuri şi poate că sunt şi acum însă nu recunosc acest lucru. Ei se consideră acum experţi în viaţă şi se erijează în ipostaza sfătuitorului experimentat, irefuzabil şi de necontestat. Şi acest lucru nu se întâmplă pentru că într-adevăr ei sunt perfecţi, ci pentru că eul lor conştient care iubeşte claritatea găseşte că e mai uşor ca să proiecteze în afară, pe alţii, propriile lor neajunsuri.

Ori, din acest punct de vedere, copiii sunt o ţintă facilă. Acesta este clivajul arhetipal. Altfel spus, psihologic vorbind, acest concept înseamnă nu doar că fiecare tânăr are un adult sau un mentor interior, ci şi că fiecare mentor, părinte, profesor etc. are un tânăr ucenic sau elev interior. Numai că, aşa cum vă spuneam, pentru un adult e mai uşor să-şi proiecteze în exterior elevul interior (cf. Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 102-103).       

Reactualizăm acum o discuţie între un tânăr şi mentorul său. Titlul de mentor este folosit aici într-un sens cât se poate de larg şi poate include antrenori, îndrumători, preoţi, profesori şi, în general, orice persoană care are o semnificaţie exemplară pentru un tânăr. Să zicem că o astfel de figură semnificativă pentru tânăr, văzându-l într-o zi cu un telefon mobil de ultimă generaţie, îi spune moralizator: „Măi, Georgică, măi! De unde ai tu telefonul acela? Ce-ţi trebuie ţie un telefon ca acela? După ce că eşti amărât şi abia ai după ce bea apă, mai plăteşti şi rate pentru un telefon atât de scump?!”

Sigur că observaţia în sine este una obiectivă şi lucrurile în viaţa tânărului pot să stea exact aşa. Însă, ceea ce ne trage atenţia, este felul în care adultul respectiv a înţeles să remarce acest lucru. Fără nici cea mai elementară empatie, i-a spus drept în faţă un lucru care are un conţinut latent extrem de puternic: Tu nu trebuie să ai un asemenea telefon mobil. Nu-l meriţi pentru că nu este de nasul tău. Tu nu eşti atât de mare şi nu eşti atât de important încât să te afişezi cu un astfel de telefon. Doar te dai mare cu aşa ceva. Ori, exact în acest punct este şi problema: tânărul îşi doreşte tocmai să fie remarcat de către ceilalţi. El vrea să iasă în faţă, să fie vizibil. Cumva, el strigă: Sunt aici! Mă vede cineva?

            Aşadar, atunci când adultul îi adresează tânărului astfel de sfaturi el are dreptate din punct de vedere cognitiv, însă pierde din vedere ceea ce simte tânărul, adică faptul că se simte respins încă o dată. Chiar dacă nu recunoaşte – nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate deocamdată – e posibil ca tânărul respectiv să fi acumulat nişte frustrări de-a lungul vieţii şi în mod inconştient să sufere din pricina lor.

În general, dacă atunci când copilul este tratat de către părinţi cu indiferenţă şi dezvoltarea lui nu este validată la timpul potrivit de către aceştia, stima de sine a copilului nu se dezvoltă armonios (Satir, 2011, p. 92). În plus, dacă şi la şcoală i se fixează un loc mai jos în ierarhia clasei – şi asta se poate întâmpla şi datorită începutului deficitar al educaţiei în familie – atunci copilului nu-i mai rămâne decât anturajul de prieteni unde el de fapt se simte acceptat şi valorizat pentru ceea ce este el. Şi dacă stima lui de sine nu a avut prilejul să se dezvolte armonios de-a lungul vieţii, el poate apela acum la diferite substitute şi soluţii provizorii, prin care să-şi „petecească” această stimă zdrenţuită de sine.

Şi dacă pe acest fond al problemelor acumulate de-a lungul timpului mai vine şi acum cineva să-i ţină teoria băţului de chibrit, fără să dea dovadă de cel mai bazal simţ al empatiei pentru nevoia lui profundă de a fi recunoscut, atunci acesta are toate şansele să caute acele ocazii în cadrul cărora să se simtă confirmat şi acceptat.  

            Ce vrea să transmită copilul când fură?

            Deşi, în general, sunt morali, copiii pot apela şi la furt din diverse motive, fără ca aceasta să însemne că au un comportament anormal cel puţin până la o anumită vârstă. Noi insistăm acum pe două motive pentru care un copil poate apela la un asemenea gest:

1. să iasă în evidenţă cu o nevoie neîmplinită. Se pare că atunci când fură copiii mici vor, de fapt, ca mama lor să le fie mai aproape. Practic, într-un anumit sens, copiii îşi fură propria mamă (Winnicott, 2013, p. 203). O astfel de situaţie poate reflecta nevoia specifică a copilului de a fi mai mult timp împreună cu mama lui, lucru care acasă nu se întâmplă aşa cum îşi doreşte el din cauză că mama mai are şi alte responsabilităţi gospodăreşti. Sigur că poate fi vorba şi despre fraţii mai mari care au şi ei drepturile lor sau despre apariţia unui bebeluş care prin natura împrejurării ocupă locul central în atenţia mamei. Astfel, pentru că mama nu poate împlini total nevoia copilului de a fi cu el mai mult timp, acesta poate apela la gestul simbolic al  furtului prin care îşi doreşte să atragă atenţia mamei mai mult asupra lui.
2. pentru că aşa a văzut că se face. Chiar dacă părinţii sunt principiali şi îşi doresc o educaţie morală solidă pentru copiii lor, uneori greşesc. Iar copiii care se pare că au mai mult ochi decât urechi, acceptă şi urmează ca adevărat mai ales ceea ce fac aceştia şi ceea ce văd la ei şi nu ceea ce spun ei. Exemplul personal echivalează cu o sută de sfaturi.

Odată, un copil plimbându-se împreună cu tatăl lui pe malul unei ape, a fost martorul unei întâmplări care i-a ridicat semne de întrebare. Puţin mai departe decât ei era un pescar care îşi ţinea peştii prinşi într-un recipient undeva în spatele lui. Făcând semn copilului să tacă, tatăl s-a furişat şi a luat recipientul cu peştii după care s-au îndepărtat de zona respectivă. Fireşte că după toate acestea copilul şi-a întrebat tatăl de ce a furat peştii omului. „Oricum nu erau ai lui, răspunse tatăl, deoarece şi el i-a prins cu ajutorul momelii. Aşa cum i-a pescuit el, aşa i-am luat şi noi şi n-am făcut nimic rău”. Şi uite cum sămânţa delincvenţei juvenile a fost aruncată în pământul proaspăt al inimii şi minţii copilului.

            Soluţia: timpul de calitate pe care părinţii îl oferă copiilor

            Timpul de calitate pe care părinţii îl petrec împreună şi alături de copii este esenţial pentru dezvoltarea şi creşterea echilibrată a acestora. Dacă îi oferi copilului din timpul tău atunci el se simte valorizat. Discursul lui interior ar putea suna cam aşa: Uite că tati şi mami au timp de mine. Înseamnă că sunt valoros. Sunt vrednic de atenţia lor. Înseamnă că merit asta. Iar abordarea aceasta a copilului de către părinţii lui ar trebui să fie o constantă. Adică nu numai atunci când copilul are rezultate bune la şcoală sau când câştigă nu ştiu ce competiţie sportivă. Dragostea faţă de copii este necondiţionată. Te iubesc pentru că eşti tu şi pentru ceea ce eşti tu. Dacă însă te iubesc pentru ceea ce faci, de fapt mă iubesc tot pe mine însumi deoarece chiar fără să-mi dau seama mă simt împlinit ca părinte prin rezultatele tale. Altfel spus, discursul interior şi, poate, neconştientizat al părintelui poate fi acesta: Tot ce nu am avut eu să ai tu şi tot ce n-am putut câştiga eu să câştigi tu (pentru mine). Iubirea adevărată şi autentică între părinţi şi copii se întâmplă să fie atunci când, indiferent de capabilităţile copilului şi de rezultate, părinţii le sunt alături constant.

           Banii n-aduc fericirea

            S-ar putea ca unii părinţi să considere că a le oferi bani copiilor este mai mult decât suficient. E aşa, ca un fel de banc: Tatăl lucra la birou şi de fiecare dată fiind foarte ocupat, când se apropia băiatul lui de el îl întreba doar atât: „Cât?” Iar băiatul care a învăţat lecţia îi spunea tatălui cât doreşte, îşi primea banii şi se făcea nevăzut. Şi, probabil că peste câţiva ani, când copilul a ajuns să aibă nişte comportamente de tip delincvent, tot tatăl îi reproşa: „Păi n-ai primit întotdeauna ce ţi-ai dorit? Ce ţi-a lipsit de a trebuit să mai şi furi?! Nerecunoscătorule!” Subliniez tragi-comic şi importanţa unui astfel de feedback al părintelui care, oricum, este cu mult mai mult decât nimic. Sau cu mult mai mult decât nimicul banilor. Furând şi drogându-se, copilul a ajuns să atragă atenţia tatălui şi, în fond, asta şi-a dorit el de multă vreme…

            Sentimentul de vinovăţie şi dependenţa copilului

În zona opusă a exemplului de mai sus este şi o capcană; părinţii pot investi foarte mult emoţional (şi material) în relaţia cu fiii şi fiicele lor, pentru ca apoi să le scoată ochii că la bătrâneţe nu le acordă prea mare atenţie. Aceste emoţii parentale necontrolate pot funcţiona foarte bine ca nişte cătuşe pentru libertatea de afirmare a copilului şi a viitorului adult.

„Este mai ales cazul mamelor care nu mai au contact cu societatea. Nimic nu este mai teribil pentru copii, decât o mamă care le-ar putea spune: Am sacrificat totul pentru voi, adică o mamă care să fi trăit ca o văduvă falsă sau ca o falsă fată bătrână, sub pretextul că a avut grijă de copii. Repercusiunile se văd pe termen lung… la copii… îi bântuie sentimentul că au fost sadici. Sunt nişte copii care cred că şi-au sadizat mama” (Dolto, 2016, p. 45).

Mama divorţată şi dependenţa

Să luăm un exemplu dat de o mamă divorţată şi care a rămas singură cu băiatul ei, unic la părinţi. După specialişti, probabil că una dintre situaţiile în care o mamă se poate afla în urma divorţului, este să nu îşi dorească să se recăsătorească. Şi, mai ales, dacă este mamă de băiat, faptul că mama rămâne singură cu băiatul ei comportă anumite riscuri de creştere pentru el. Cu cât băiatul este de vârstă mai mică cu atât riscurile sunt mai mari.

Se pare că propriul băiat rămâne sprijinul principal pentru o mamă divorţată. Întreaga atenţie a mamei se poate concentra asupra lui şi, în acest sens, presiunea poate deveni prea mare pentru un copil. Mai ales dacă, în mod inconştient, mama îşi creează de la copil aşteptări neconforme cu vârsta lui psihologică, investindu-l acum ca „bărbat” în casă.

În general, copiii care se găsesc într-o astfel de situaţie se maturizează mai repede şi devin mai responsabili decât copiii de vârsta lor. Cu alte cuvinte, ei sunt cotaţi ca fiind mai cuminţi şi lucrul acesta pare de dorit pentru mamă şi exemplar pentru cei care observă situaţia din afară.

În fond, nu e chiar aşa cum pare la prima vedere, deoarece copilul în perioada lui de formare are acum nevoie de susţinere şi confirmare (nu de a primi responsabilităţi suplimentare, iar lucrurile nu se pot petrece astfel decât în cadrul de siguranţă emoţională al familiei alcătuită din mamă şi tată.

Aşa cum am spus, chiar dacă nu mai este vorba de tatăl natural al copilului, el are nevoie de o figură masculină la care să se raporteze şi al cărui comportament să-l modeleze. Sigur că rolul figurii masculine îl poate juca şi un unchi sau vreun verişor mai mare al băiatului, care are astfel posibilitatea de a-şi însuşi de la un adult  deprinderi şi comportamente necesare mai târziu în viaţă.

În plus, dacă aceste elemente lipsesc din viaţa băieţelului, acesta poate ajunge să se focuseze în chip exclusivist pe relaţia cu mama sa şi, la rândul ei, mama poate ajunge să-şi creeze aşteptări nerealiste faţă de copilul care acum devine singurul ţel al vieţii ei. În această situaţie, nu numai că presiunea emoţională asupra copilului creşte, ci şi bagajul lui de experienţe relaţionale diversificate este redus considerabil la relaţia quasi-exclusivă cu mama. Şi, astfel, pentru adultul de mai târziu, vor rămâne multe lucruri de recuperat şi de învăţat pentru a-şi putea el însuşi întemeia armonios o familie care să poată înainta pe drumul sănătos al echilibrului şi fericirii.

Dependenţa de mamă se bazează pe faptul că mama este persoana fundamentală în viaţa unui om. Relaţia între mamă şi copil este de neînlocuit atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional. Dar dacă mama nu-şi înţarcă la vreme copilul, această relaţie va avea efecte toxice în comportamentul copilului atunci când acesta îşi va întemeia propria familie. Închipuiţi-vă un bărbat căsătorit în toată firea şi care îşi planifică împreună cu soţia un concediu la Paris. Toate bune şi frumoase până în momentul în care bărbatul dă raportul propriei lui mame cu privire la această plecare. Acum sunt posibile doar două variante: fie mama nu se bagă şi aprobă tacit hotărârea lor, fie intervine cu diferite sfaturi şi sugestii care dacă sunt repetate în mod constant şi sunt susţinute atotştiutor pot atinge statutul de îndemnuri inevitabile. Nu ne trebuie o imaginaţie strălucitoare ca să ne dăm seama ce se poate întâmpla dacă soţul vine acasă şi îi propune un plan puţin schimbat soţiei în privinţa călătoriei la Paris.

Şi, da, ne putem întreba şi de unde ştie soţia că e vorba de amestecul soacrei ei. Răspunsul este cât se poate de simplu: soţia pur şi simplu vede şi simte. Ceea ce un bărbat poate considera ca fiind un act de înţelepciune să asculte mai ales de propria lui mamă chiar după ce s-a însurat, pentru soţie este o dovadă de imaturitate maritală a soţului… Şi asta se întâmplă mai ales dacă într-adevăr soţul nu poate separa apele şi nu poate realiza diferenţa între ingerinţele mamei lui şi hotărârile independente ale noii lui familii. Oricum, un bărbat care are tendinţa de a-şi asculta mama necondiţionat nu poate ascunde acest lucru de soţia lui, căci dependenţele acestea nu se construiesc peste noapte şi se manifestă cumva constant chiar dacă în alte forme.

            Ritualul de cult şi dependenţa/independenţa faţă de părinţi

Faptul că lucrurile este recomandat să rămână distincte şi „separarea puterilor” în familie este o condiţie de bază pentru o atmosferă familială liniştită şi paşnică, reiese şi din anumite atitudini şi poziţii pe care părinţii le ocupă ritualic în cadrul oficierii Tainei Căsătoriei. Cu aceasta ocazie prim planul îl ocupă mirii şi, alături de ei de o parte şi de alta sunt aşezaţi naşii. Iar părinţii mirelui şi ai miresei stau în planul secund, adică în spatele mirilor. Situaţia este grăitoare prin sine în ceea ce priveşte separarea rolurilor. Noua reconfigurare a familiei este sugerată şi de cuvintele Slujbei Cununiei care precizează limpede şi clar că doar „rugăciunile părinţilor întăresc casele copiilor” (Molitfelnic). Atenţie! E vorba de rugăciunile părinţilor! nu de sfaturile sau de amestecul lor în noua familie.

            Lucrurile încep să fie separate chiar cu Taina Botezului când copilul este preluat, purtat şi îmbrăcat de naşi. E una dintre primele separări de mama lui. În fond, aşa cum am arătat cu altă ocazie, însuşi actul naşterii reprezintă prima etapă a separării copilului de mamă. Apoi, pe parcurs, mama mai întârzie cu laptele sau cu satisfacerea altor nevoi ale bebeluşului şi, astfel, copilul începe să înţeleagă cu timpul că el şi mama lui nu sunt una şi aceeaşi persoană. Tatăl are şi el rolul lui de vreme ce de fiecare dată mama merge şi îşi urmează soţul care o cheamă şi, în această situaţie, o dată în plus, copilul pricepe că nu numai el este în centrul preocupărilor mamei. Iar dacă e vorba şi de fraţi mai mari care au şi ei solicitările lor particulare faţă de mamă, lucrurile sunt şi mai clare în privinţa separării personale a mamei de nou născut (Bîlbă, 2018).

            În concluzie, dacă lucrurile între mamă şi copil s-au petrecut firesc de-a lungul timpului şi dacă mama a ştiut să se achite de responsabilitatea ei cu iubire şi cu dreptate, copilul a avut numai de câştigat şi rucsacul lui de experienţe s-a încărcat cu acele atitudini şi înţelegeri care să-i permită mai târziu să fie un adult sănătos şi echilibrat.

            Exemplul părinţilor este fundamental pentru copii. Ceea ce văd la părinţii are o greutate mult mai mare decât cuvintele lor moralizatoare chiar dacă sunt bine intenţionate. A fi părinte este o artă şi nimeni nu se naşte artist de-a gata. Pe lângă talentul de tată şi mamă care cumva sunt înnăscute, mai e nevoie şi de munca susţinută de a creşte în calitatea de părinte. Copiii au nevoie în primul rând de înţelegere şi de dragoste. De fapt, iubirea este limbajul prin care le comunicăm că îi iubim şi îi acceptăm necondiţionat.

 Bibliografie:

1. BÎLBĂ, Ciprian, Valentin, (2018). Constelaţia familiei – cum sprijină ritualul de cult al Bisericii asumarea rolurilor familiale, în https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/2569, publicat în 22.10.1018.
2. DOLTO, Francoise şi ANGELINO, Ines, (2016). Când părinţii se despart: cum să prevenim suferinţele copiilor, Traducere de Smaranda Bedrosian şi Magdalena Popescu, Bucureşti: Editura Trei.
3. GUGGEMBUHL-CRAIG, Adolf, (2017). Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, sistenţi sociali, profesori şi preoţi, traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
4. MOLITFELNIC – Slujba Cununiei.
5. SATIR, Virginia, (2011). Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Bucureşti: Editura Trei.
6. WINNICOTT, Donald, W., (2013). Copilul, familia şi lumea exterioară, traducere de Nicoleta Dascălu, Bucureşti: Editura Trei.