Home Evenimente 3,5%

Editura Agaton eBiblioteca Librărie Forum

Autori

Arhiva

2026 2025 2024 2023 2022 2021 2020 2019

2018 2017 2016 2015 2014 2013 2012 2011

2010 2009 2008 2007 2006 2005 2004 2003

2002 2001 2000 1999 1998

Formular de comandă CARTI

Ed.Agaton (-0%) XLS | PDF

Oferta completă (-0%) PDF

Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 475

Monahi si monahii cu vietuire filocalica si marturisitori ai credintei in veacul al XX-lea

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: martiri; marturisitori; comunism;

Titlul acestei conferințe a fost ales de Biserica Ortodoxă Română la București. Înainte a de a intra propriu-zis în carnea subiectului, câteva remarci care pot să nu apară ca evidente la primul contact cu acest titlu:

Sigur că, demografic vorbind, bărbații au suferit în număr dominant de-a lungul regimurilor totalitare și, cu toate acestea, observăm un interes inspirat și crescând pentru monahii și, în general, pentru femei mărturisitoare cu viață filocalică;
Doar în secolul XX, Holocaustul roșu a adus peste 100 de milioane de victime în întreaga lume. Numărul creștinilor implicați a fost, deci, uriaș. Mărturisitorii din timpul regimurilor represive reprezintă un bun al creștinismului universal, fără a lăsa loc măcar celui mai elementar filetism ori naționalism autosuficient și xenofob;
E vorba de întregul secol XX, care, la noi, la români, a trecut prin mai multe dictaturi. Cercurile de rezistență ale patrioților credincioși au fost suficient de largi, astfel încât să poate circumscrie modele de viață filocalică și românească originale, chiar dacă, pentru moment, greu digerabile.

A. Introducere pentru spațiul românesc

Tema se încadrează cât se poate de inspirat în acest an pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.

În pastorala pe care Sfântul Sinod ne-a adresat-o anul acesta, la prima duminică a postului Nașterii Domnului se consemnează sintetic : „În cei 100 de ani de activitate, Patriarhia Română s-a afirmat ca o instituție fundamentală pentru păstrarea identității naționale și spirituale a poporului român. Ea a traversat și perioade istorice foarte dificile, ca dictatura regală, regimul antonescian, dar mai ales regimul comunist ateu, unind suferința cu speranța și supraviețuind cu vigoare, pentru a înflori, după 1989, într-o perioadă de renaștere spirituală și misionară de mare amploare”.

Monahi Sfinți

Tot în anul acesta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat și canonizarea a 16 sfinți români care au mărturisit credința ortodoxă în dificila perioadă a regimului comunist ateu, printre acești sfinți regăsindu-se și reprezentanți ai cinului monahal: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, isihast care mărturisindu-L pe Hristos a murit mucenicește în penitenciarul de la Târgu Ocna; Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, care bătut cumplit fiind a murit mărturisind credința în Hristos la mănăstirea Lainici; Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, rugător isihast și pictor de biserici, care a fost numit de către Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria „Apostolul Bucureștilor”; Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, care a trecut prin patru detenții și a fost obligat să locuiască printre mireni în lume, păstrând în taină viețuirea monahală și filocalică; Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, mărturisindu-L pe Domnul vreme de opt ani prin lagărele de muncă din Uniunea Sovietică, iar după plecarea în veșnicie ne-a lăsat sfintele sale moaște izvorâtoare de mir; Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, îndrumător duhovnicesc cu smerenie și cu dragoste al celor ce îl cercetau, făcător de minuni după adormirea sa în Domnul; Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, un duhovnic român preaiubit de credincioși, mare predicator și apărător al credinței în Hristos și făcător de minuni; Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, numit de popor „Apostolul moților”, neagonistor și milostiv; Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, inspirat călăuzitor de suflete, înainte-văzător și făcător de minuni; Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, mare râvnitor care pentru smerenia și nevoințele sale a primit de la Dumnezeu darul vindecării și al izgonirii duhurilor necurate.

Deținuți și apoi monahi

Pe lângă toți acești monahi cu viață îmbunătățită și plină de har pentru comunitate, amintim o altă categorie de monahi care după ce au mărturisit credința în Hristos prin lagărele și penitenciarele comuniste și atee ca credincioși cu viață filocalică, eliberați fiind, au decis să îmbogățească și să înfrumusețeze cu jertfa lor tagma călugărească: Nicolae Ciolacu, devenit monahul Nectarie de la Sâmbăta; Alexandru Ștefănescu, devenit monahul Atanasie de la Petru Vodă; Costică Dumitrescu, monahul Marcu de la Sihăstria pe care îl cinstea mult inclusiv Părintele Cleopa; Dumitru Văduva, devenit monahul Serafim de la Prodromu în Athos; Ghiță Clapon, ajuns monahul Paulin de la Petru Vodă; Anghel Papacioc, arhimandritul Arsenie de la Techirghiol și mulți alții încă (Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Editura Agaton, Făgăraș, 2014, p. 88).

Monahii mărturisitoare în detenție

Nici femeile nu s-au lăsat mai prejos în mărturisirea credinței în Hristos, eroismul lor fiind unul proverbial, ca și în cazul Maicii Mihaela Iordache (1914 – 1963) de la mănăstirea Vladimirești. Născută în familie de mărturisitori, trei dintre ei au trecut prin torturi și chinuri. Absolvă Academia Națională de Educație Fizică și audiază cursurile Facultății de Filosofie. În anul 1942 intră în obștea de la Vladimirești și fiind singura viețuitoare cu studii superioare i-a fost încredințată conducerea mănăstirii. Smerenia și dragostea strălucea în tot ceea ce făcea.

În noaptea de 30 martie 1955 securitatea intervine în forță și astfel continuă drumul Crucii și al mărturisirii Domnului prin penitenciarele de la Galați, Jilava, Arad și Miercurea Ciuc. Aici, în 1963, a murit paralizată, bătută și plină de sânge, după 24 de ani de la asasinarea tot la Miercurea Ciuc a fratelui ei, Nicoară Iordache.

Un alt nume răsunător în monahismul mărturisitor român și ortodox este cel al Zoricăi Lațcu (1917 – 1990) care mai târziu a intrat în mănăstirea Valdimirești primind numele de călugărie, Teodosia. Absolventă de Litere la Cluj devine specialistă în filologie clasică și modernă, cu o licență în greacă, latină și franceză. A scris mai multe volume de poezii printre care și „Poemele Iubirii” pe care îl dedică Părintelui Arsenie Boca aflat pe vremea aceea la Mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus.

Până în 1948 a lucrat ca „preparator” la Muzeul Limbii Române, la dicționarul Sextil Pușcariu. Facem acum o paranteză pentru a arăta modul în care regimul comunist ateu a căutat să distrugă poporul român lovindu-i cultura. Astfel, procedând la o „epurare” a Academiei de tot ce însemna element „reacționar” și „dușmănos”, regimul ateu a adus în loc slujitori care să omagieze noii academicieni (Nicolae și Elena Ceaușescu s. n.) „și, în felul acesta, au distrus simbolul excelenței spiritului care este Academia și pe ei odată cu acesta” (Gabriel Liiceanu, Trei eseuri: despre minciună, despre ură , despre seducție, Humanitas, București, p. 131).

În sensul aceste noi ordini academice, într-un raport despre o ședință care a avut loc la 31 mai 1949, s-a specificat că este necesară apariția unui Dicționar al Limbii Române care să fie finalizat în 4 ani și nu unul la care să se lucreze de vreo 50 de ani cum era cel al savantului Sextil Pușcariu. Și, bineînțeles că dicționarul trebuia epurat de tot ceea ce reprezintă „element reacționar” la materialismul științific...

Concluzionăm această paranteză asupra percepției culturii în perioada comunistă cu cuvintele post-factum ale filosofului Petre Țuțea: „Când mulțimea îi refuză tiranului încrederea, ăsta calcă în gol. Așa a călcat Ceaușescu – în gol” (322 de vorbe memorabile ale lui petre Țuțea, Editura Humanitas, București 2017, p. 28).

Ne întoarcem la Maica Teodosia Lațcu și la drama de la Vladimirești din 1955, când ieromonahul Ioan Iovan și stareța Veronica Gurău sunt arestați și condamnați la pușcărie. Tot astfel s-a întâmplat și cu cle 300 de viețuitoare, cărora li s-au intentat procese pentru „port ilegal de uniformă”. Deși Maica Teodosia ar fi trebuit să fie scutită de închisoare datorită handicapului ei fizic, acest lucru nu s-a întâmplat și, într-un exces de zel, tribunalul militar comunist a condamnat-o la 3 ani de închisoare, apoi domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Între ani 1970 și 1990, Maica Teodosia va locui la Brașov, unde va colabora cu distinsul preot profesor Teodor Bodogae la traduceri din operele Sfinților Părinți, apărute în colecția Părinți și Scriitori Bisericești (PSB).

„Monahismul interiorizat”

Sigur că șirul celor care și-au vărsat sângele pentru credință și neam și L-au mărturisit pe Hristos cu prețul pierderii privilegiilor sociale și materiale și chiar al despărțirii de cei dragi ai lor, nu au fost toți monahi sau monahii în mod oficial. Ca trăire însă da, au practicat ceea ce Sfântul Tihon de Zadonsk a numit monahismul interiorizat. Paul Evdokimov ne spune că chiar Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când „poruncește să urmăm calea cea strâmtă, el se adresează tuturor oamenilor. Călugărul și mireanul trebuie să atingă aceleași înălțimi”. Concluzia: „Se vede bine, nu există decât o singură spiritualitate pentru toți, fără nici o deosebire în ceea ce privește exigența, fie că se referă la episcop, călugăr sau mirean” (Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, Christiana, București, 1993, p. 116).

Se pare că de 2000 de ani de creștinism, spiritualitatea a fost una și unitară, fără deosebiri și privilegii acordate vreunei categorii de creștini unii față de alții, deoarece „Iisus Hristos ieri și azi și în veci este Același” (Evrei 13, 8).

În plus, spiritul omenesc tinde după adevărul absolut și năzuiește după o ordine spirituală eternă și acesta e un impuls mai puternic decât voința ( Sfântul Cuvios Mărturisitor, Dumitru Stăniloae, Națiune și Creștinism, Editura Elion, București, 2004, p. 104-105).

În consecință, numărul martirilor și al mărturisitorilor lui Hristos este mult mai mare de-a lungul dictaturilor din secolul al XX-lea în România și, în felul acesta, omagierea Centenarului Patriarhiei Române (1925 – 2025) ne oferă un nor de mărturii și mărturisiri ale Domnului Hristos în cele mai dificile condiții, cărora noi cei de astăzi le suntem recunoscători, deoarece lor și eroilor neamului nostru le datorăm dăinuirea noastră și păstrarea în libertate a limbii și credinței noastre strămoșești. Regimurile opresive lovesc în „pământ, limbă și dor”, care sunt elemente constitutive existenței românești, și tocmai în acest epicentru se concentrează atacul (Ciprian Bîlbă, Răz-bunări de gând, Editura Agaton, Făgăraș, 2023, pp. 170, 171 ș.u.).

Așadar, pomelnicul celor care nu doar că nu s-au lepădat de credință, ci L-au mărturisit pe Hristos cu prețul vieții, atât bărbați cât și femei, atât călugări cât și mireni, atât oameni cu carte, academicieni, filosofi, profesori cât și oameni simpli dar cu credință curată, este mult mai mare și în chip complet îl știe doar Dumnezeu.

a. Alți mărturisitori

Mai amintim ca modele de jertfelnicie pentru credință și neam și alte nume: Dumitru Bordeianu (1921 – 2002), care a trecut prin reeducarea de la Pitești, reeducare ce nu a reușit să-l smulgă din pământul cel bun al mărturisirii Domnului Hristos, om al rugăciunii care „nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieșea din gura lui era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare (Pr. Calciu); Nicolae Borzea (1921 – 2005). A fost dat afară de la Facultatea de Teologie din Timișoara și de la Conservator, a absolvit apoi Facultatea de Litere din Cluj, devenind profesor de limba și literatura română, a trecut prin penitenciarele Uranus, Jilava, Aiud de unde în 1964 a fost eliberat, fiind mereu urmărit și marginalizat; arhimandritul Roman Braga, trecut și el prin reeducarea de la Pitești, pe la Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov, eliberat în 1964, membru al Rugului Aprins; preotul Liviu Brânzaș (1930 – 1998), a considerat condamnarea ca o decorație și un titlu de onoare, trecut pe la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla, eliberat în 1964, își scrie memoriile unde evocă peste 300 de nume, fiind un om domol, iertător și rugător; Ion Flueraș (1882 – 1953), luptător pentru Unire, implicat în viața politică a românilor a fost deputat în trei rânduri, temnița fiind pentru el școală a rugăciunii, la Gherla deschizându-și inima lui Dumnezeu și descoperind Adevărul eliberator și tot acolo în groapa comună se odihnesc și oasele sale alături de ale altor sute de morți, martiri ai credinței și neamului românesc; părintele Aurel Lazarov (1921 – 1960), despre care camaradul său de suferință, preotul Liviu Brânzaș, a dat mărturie despre viața lui de sfințenie. Și mulți alții mai mult sau mai puțin cunoscuți, dar știuți de Dumnezeu.

b. Alte mărturisitoare

Femeile nu s-au lăsat intimidate și au luptat cu dârzenie în fel și chip pentru credință și neam, mărturisindu-L pe Hristos: Maria Musaclu Baicu (1925 – 2008), condamnată în timpul dictaturii antonesciene (1941 – 1944), dusă în lagărul de la Hălchiu, Brașov, unde deși a fost torturată și drogată nu a renunțat la credință; Elena Ana Bumbac (1938 – 1964), fiică de preot, medic de profesie, încarcerată la Mislea, Miercurea Ciuc, Arad, Canal, eliberată în 1964; Ecaterina Gâță (1924 – 1949), arestată în 1938 în timpul dictaturii carliste, suferă și sub dictatura antonesciană apoi, ajunge în lagărul de la Sădăclia în Basarabia împreună cu alte femei și cu prințesa Ioana Cantacuzino, intră în monahism cu binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca, arestată din nou își grăbește sfârșitul scuipând-o în ochi pe Ana Pauker; Natalița Nicolicescu, medic de profesie, a ajuns la Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea, Arad, prețuind prietenia le-a îngrijit în mod deosebit pe alte două mărturisitoare, Maica Mihaela și pe doctorița Adela Blănaru; Elisabeta Rizea (1912 – 2003), femeie simplă de la țară și cu o dârzenie a mărturisirii care i-a umplut de ură pe anchetatori care pur și simplu au atârnat-o de păr de un cârlig și trăgându-i masa de sub picioare a rămas fără podoaba capilară și fără pielea de pe cap, apoi bătută cu un băț până la sânge, se ruga lui Dumnezeu și își făcea cruce cu limba pentru a fi întărită în dureri.

Mai pot fi adăugate multe, multe nume pe care istoria le-a consemnat: Demostene Andronescu, Ioan Arbore, Părintele Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, preotul Dumitru Bârjoveanu, ieromonahul Pimen Bărbieru, Atanasie Berzescu, arhimandritul Mina Dobzeu, Viorel Ghiorghiță, preotul Ilie Imbrescu, poeții Radu Gyr și Vasile Voiculescu, filosoful Petre Țuțea, Gheorghe Jimboiu, Zaharia Marineasa, Vasile Militaru, Aspazia Oțel Petrescu, ieromonahul Arsenie Praja, preotul Gheorghe Șerban, monahul Atanasie Ștefănescu, Aurel Suciu, monahul Nicolae Steinhardt, Dumitru Uță, arhimandritul Haralambie Vasilache și mulți, mulți alții care se află în recunoștința noastră și în pomenirea lui Dumnezeu.

B. Creștinismul internațional sub asediu în veacul XX

La nivelul întregului mapamond, în secolul al XX-lea a curs mai mult sânge mucenicesc decât în primele secole ale creștinismului. Asta s-a întâmplat și pentru că ștatele vechi ale vicleniei demonice s-au înnoit metodologic întru răutate și, în plus, cantitatea de rău a crescut direct proporțional cu demografia și cu performanțele tehnologice. Nazismul și comunismul au beneficiat de toate aceste producții pe care le-au aplicat ideologic oamenilor atât la modul individual cât și la nivel populațional prin genocid, scopul fiind înregimentarea și subordonarea tuturor, fapt ce se putea realiza mult mai ușor dacă omul era rupt de realitatea spirituală a existenței.

Astfel martiri și mărturisitori au fost în China la începutul secolului XX când a avut loc așa-numita Răscoală a boxerilor, când la fel ca în primele secole creștine, asupra creștinilor erau aruncate toate învinuirile posibile, ei devenind „țapi ispășitori pentru toate relele Chinei, atât reale, cât și imaginare, fie că era vorba de secetă, de foamete, colaps economic, fie de infectarea și uciderea copiilor chinezi prin intermediul rugăciunilor creștine” (Moorey, p. 29). Atunci au mărturisit 222 de ortodocși chinezi, 182 misionari protestanți, 500 de protestanți chinezi, 48 misionari catolici, 18 000 de catolici chinezi.

Peste o jumătate de veac între 1966 și 1976 când Mao a murit, Revoluția culturală chineză a ucis trei milioane de oameni , printre aceștia fiind și mulți creștini ortodocși.

În Asia Mică, pe la 1915 și 1916 și după aceea, s-au desfășurat genocidurile armean și grecesc, când Imperiul Otoman a zdrobit între 600 000 și 1,5 milioane de creștini armeni dintre care și 4000 de clerici, și între o jumătate de milion și un milion de creștini greci.

Însă persecuția creștinilor în Turcia nu s-a încheiat prin tratatul de la Lausanne (1923) și în 1955 au avut loc Revoltele de la Istanbul când creștinii greci „atât femeile, cât și bărbații au fost violați, iar bărbații, inclusiv preoții, au fost circumscriși cu forța... Moaște ale sfinților, furate din biserici, au fost arse sau aruncate la câini, iar cimitirele grecești au fost profanate” (Ibidem p. 268-270).

Sigur că se pot spune multe și despre martirii și mărturisitorii lui Hristos în URSS, în Imperiul Austro-Ungar, în Germania nazistă, în Albania, în secolul XX numai comunismul ucigând o sută de milioane de oameni.

Câteva portrete de martiri-mărturisitori

Damaskinos Papandreou, Arhiepiscopul Atenei între 1941 – 1945, după ocupația nazistă a Greciei începând cu 1941, și-a luat angajamentul de a salva cât mai mulți evrei de la exterminare. A luat astfel, printr-o scrisoare, apărarea a 60 000 de evrei cărora le aprecia „sentimentele, atitudinea frățească, activitatea economică și, cel mai important, patriotismul neobosit”. Când a citit-o, comandantul militar nazist, generalul SS Jurgen Stroop, s-a înfuriat atât de tare încât l-a amenințat pe arhiepiscop cu împușcarea. Răspunsul lui a fost proverbial: „Arhiereii greci nu sunt împușcați, ci spânzurați”.

Colaborând foarte bine cu comisarul poliției din Atena, Anghelos Evert, Arhipăstorul Atenei a furnizat mii de certificate false de botez pentru evrei, în vreme ce comisarul a supravegheat emiterea a peste 27 000 de cărți de identitate false pentru evrei, în care se stipula că religia lor este „creștin-ortodoxă”.

Viața lui Damaskinos Arhiepiscopul era pândită de pericole la tot pasul și tocmai de aceea Evert l-a îndemnat să părăsească Atena și chiar Grecia, dar răspunsul lui a fost ferm: „Cum este posibil ca acum, când floarea rezistenței grecești este dusă în lagăre de concentrare, eu, arhipăstorul Greciei, să plec de bunăvoie și să nu fiu părtaș la soarta lor?”

Până la urmă, Gestapoul l-a plasat în arest la domiciliu, urmând ca apoi să fie dus la Auschwitz, lucru care nu s-a mai întâmplat datorită reputației și prestigiului său internațional, fiind vizitat și prețuit de nume mari ale lumii, cum ar fi ambasadorul Elveției sau reprezentanți de frunte de la Crucea Roșie Internațională.

Oare faptul că Gestapoul s-a temut să mai ia măsuri împotriva lui poate cumva să scadă capacitatea mărturisitoare și autenticitatea vieții filocalice în Hristos a Arhiepiscopului Damaskinos?

Mitropolitul Dimitrios Chrysostomos de Zakynthos, împreună cu primarul insulei, Lucas Carrer, au luptat de asemenea pentru protejarea evreilor, și când naziștii veniți acolo în 1943 le-au cerut o listă cu toți evreii, Chrysostomos le-a înmânat o listă cu două nume: al său și al lui Lucas Carrer. „Aici sunt evreii voștri!” a spus răspicat mitropolitul.

Ca urmare a acestor fapte de mărinimie creștină iubitoare și jertfelnică față de evreii năpăstuiți, atât Arhiepiscopul Damaskinos cât și Anghelos Evert, atât mitropolitul Chrysostomos cât și Lucas Carrer, au fost onorați ca „Drepți între Popoare” de Memorialul Yad Vashem (Memorialul Victimelor Holocaustului, instituție oficială a Statului Israel, constituită în anul 1953 la Ierusalim).

Valeriu Gafencu s-a născut în 1921 în Basarabia, a studiat dreptul și filosofia, s-a înscris într-un grup de tineri care la un moment dat a fost declarat ilegal și astfel a ajuns în penitenciar. Nefiind impus încă regimul comunist, a putut studia în detenție fiind, Biblia, Sfinții Părinți, Filocalia. Se spovedea și se împărtășea, beneficiind și de îndrumarea duhovnicească a preoților și călugărilor întemnițați împreună cu el, având viața unui călugăr, deși nu a primit niciodată voturile monahale.

Tortura, frigul și malnutriția i-au adus tuberculoza, dar în orice situație dragostea îngerului cu ochi albaștri, cum a fost numit, biruia peste toate suferințele și neputințele. Astfel, atunci când în spitalul închisorii a pătruns o mică doză de streptomicină care a ajuns la Valeriu, acesta nu a vrut să o ia și a dăruit-o imediat unui alt deținut, pastorul Richard Wurmbrandt, salvându-i viața. Discuțiile între cei doi au fost profunde și în urma lor a cerul să fie botezat ortodox, purtând chiar numele Valeriu. Apoi se pare că a ascuns lucrul acesta fiind încă oscilant pentru a merge până la capăt (Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 171).

Printre învățămintele care ne-au rămas de la el, a fost și acesta de o profunzime creștină biblică: „Nu uitați să vă rugați lui Dumnezeu să ne întâlnim cu toții acolo. Doamne, dă-mi robia care îmi eliberează sufletul și ia-mi libertatea care îmi înrobește sufletul”. Doar așa se poate câștiga pacea în Hristos Cel Răstignit și Înviat, și inima se poate umple de bucuria pe care martirul lui Hristos, Valeriu, ne-a transmis-o și nouă, strigând: „Totul e o minune!”

Alexander Schmorell (Germania, 1943) s-a născut în 1917 în Rusia din mamă rusoaică, fiică de preot ortodox, iar tatăl său era un medic german născut în Rusia. Rămas orfan de la vârsta de doi ani, tatăl său s-a recăsătorit cu o nemțoaică împreună cu care, luându-l pe Alexander, s-au refugiat din calea bolșevismului la Munchen. Se socotea în egală măsură rus și german și asta în ciuda faptului că în Germania a odrăslit nazismul hitlerist, iar în Rusia stăpânea bolșevismul.

Alături de alți doi tineri a înființat grupul de rezistență Trandafirul Alb. Cu sinceritate și curaj ieșit din comun, a scris pe porțile Universității din Munchen „Libertate”, cuvânt care era suficient pentru a beneficia din partea naziștilor de calificativul de trădător. Deși tânăr, viziunea lui asupra viitorului Europei și al Germaniei era realistă: „Ideologia imperialistă a forței, din oricare parte ar veni, trebuie să fie spulberată pentru totdeauna. Numai printr-o colaborarea pe scară largă între națiunile Europei poate fi pregătit terenul pentru reconstrucție. Hegemonia centralizată, precum cea pe care statul prusac a încercat să o exercite în Germania și în Europa, trebuie eliminată de la bun început” (Moorey. p. 203).

Judecat de naziști pentru înaltă trădare, la vârsta de abia 25 de ani, a fost executat prin ghilotinare, împreună cu Kurt Huber.

Două chipuri de femei creștine mărturisitoare

Marea ducesă Elisabeta Feodorovna (1918) a fost sora mai mare a Alexandrei care a devenit soția țarului Nicolae al II-lea. S-a căsătorit cu Marele Duce Serghei al Rusiei, fiul țarului Alexandru al II-lea. Deși protestantă, Elisabeta se îndrăgostește de ortodoxia rusească nu pentru strălucirea ei exterioară, deoarece „semnele exterioare sunt doar pentru a ne aminti de cele lăuntrice”.

Viziunea ei sănătoasă și profundă asupra ortodoxiei ca mod de viață filocalică i-a adus o profundă înțelegere existențială creștină, Ducesa Elisabeta a primind cu înțelegere spirituală asasinatul prin bombă al soțului ei, și în duh creștin de iertare, l-a vizita chiar pe asasin, Ivan Kaliaev, în închisoare, unde a petrecut ceva timp cu el, citindu-i din Evanghelie.

Apoi și-a vândut averile și a ctitorit mănăstirea „Sfintele Marta și Maria” din Moscova și, ca o explicație a slujirii lor, obștea a primit supranumele de „Surorile Iubirii și Milostivirii”. Viața profundă creștină pe care a îmbrățișat-o a ajutat-o să înțeleagă inclusiv existența providențială a bolșevismului care, cu toată furia muribundă îndreptată asupra romanovilor, „va servi la curățirea lor morală și îi va aduce mai aproape de Dumnezeu”.

Până la urmă însă, fanaticii bolșevici s-au întors obsesiv împotriva țarismului și, în felul acesta, în 1918 și Maica Elisabeta a fost arestată, în detenție cu ea alăturându-se de bunăvoie și Varvara, slujitoarea ei de pe vremea când Elisabeta era Mare Ducesă. Dup ce prizonierii au fost loviți cu bâte în cap, au fost aruncați într-un puț de mină abandonat și apoi au fost aruncate grenade peste ei.

Moaștele Sfintei Elisabeta au fost recuperate și duse la Beijing, apoi la Ierusalim. Elisabeta și Varvara au fost canonizate de Biserica Rusă în 1992.

Maica Maria Skobțova din Paris (1945) s-a născut la Riga, în Letonia (Imperiul Rus) într-o familie aristocrată. În 1910 s-a căsătorit cu un bolșevic rus dar, în timp de ce dezaproba tot mai mult orientarea de stânga, se simțea tot mai mult atrasă de creștinism. În 1913 căsătoria ei a luat sfârșit.

În 1918 a fost aleasă viceprimar la Anapa, pe malul Mării Negre. Administrația „rușilor albi” a denunțat-o și i-au intentat un proces, marea șansă fiind că judecătorul era un fost profesor de-al ei, Daniil Scobțov, cu care ulterior s-a și căsătorit. Deși au ajuns împreună la Paris, în 1926 căsătoria lor s-a destrămat și datorită morții fiicei lor, Anastasia, Maria Skobțova devenind conștientă de „o maternitate nouă, profundă și atotcuprinzătoare”, deslușind „un nou drum în fața mea și un nou sens al vieții, cel de a fi mamă pentru toți, pentru toți cei care au nevoie de îngrijire, ajutor sau acoperământ matern”.

În 1932 a depus voturile monahale în condițiile cerute de ea, astfel încât să nu fie obligată să stea închisă în mănăstire, ci să îi poată ajuta pe toți cei din lume care au nevoie, și s-a constituit, așa-zicând, un nou tip de monahism, „monahismul în lume”.

În 1940 germanii au invadat Franța și au ocupat Parisul. Maica Maria și-a continuat activitatea filantropică și, deși n-a vrut să accepte cărțile de identitate pentru cei de etnie rusă, s-a luptat din răsputeri și a reușit să faciliteze cărți de identitate pentru evrei și certificate false de botez, le-a furnizat alimente și s-a implicat activ în organizarea rutelor de evadare a lor de sub urmărirea nazistă din Franța.

A fost arestată și, în Sâmbăta Mare a anului 1945, când trupele ruse se apropiau de Berlin și se auzeau focuri de armă eliberatoare, fără ca naziștii să știe, Maica Maria a luat locul unei evreice trimisă la camera de gazare...

„La Judecata de Apoi nu voi fi întrebată dacă mi-am săvârșit cu rigurozitate nevoințele ascetice, nici câte închinăciuni și mătănii am făcut. În schimb, voi fi întrebată: Oare, i-ai hrănit pe cei flămânzi? I-ai îmbrăcat pe cei goi? I-ai cercetat pe cei bolnavi și pe cei întemnițați?” – Maica Maria Skobțova

Îm preună cu fiul său, Iuri, cu părintele Dimitri Klepinin și Ilia Fondaminski, Maica Maria Skobțova a fot onorată de Memorialul evreiesc de la Yad Vashem cu titlul de „Drepți între popoare”.

Câteva cuvinte și pagini de Pateric martiric pentru sec XX

Cu siguranță că atunci când o armă e îndreptată către un martir, faptul că trăgaciul nu e apăsat, nu diminuează curajul și cinstea acelui mărturisitor. Următoarea relatare adeverește acest lucru.

Undeva în Rusia, după octombrie 1917, pe când câțiva creștini ortodocși se aflau la Sfânta Liturghie, trei soldați bolșevici înarmați au pătruns în lăcașul de cult și le-au ordonat participanților la slujbă: „Cei care nu sunteți creștini puteți pleca!” Mulți au plecat, dar au rămas și câteva persoane. Atunci soldații, lăsând armele deoparte, au spus: „Acum putem și noi să ne rugăm cu voi pentru că suntem siguri că nu ne veți trăda”.

..............................................................................................................................

„Vântul nu bate niciodată în iarba pitică, ci în vârfurile brazilor, în cei mai puternici și mai înverșunați”.

...............................................................................................................................

„Lupul este lup tocmai fiindcă mănâncă oaia. Da, dar numai în lumea animală” (Nae Ionescu). Dacă ne suim în lumea creștină, lupul e lup, numai dacă iubește oaia”.

................................................................................................................................

Pastorul Richard Wurmbrand a relatat ceva uimitor despre Părintele Iscu, un stareț în vârstă de 40 de ani. În închisoare fiind, starețul a ajuns lângă patul gardianului său care la chinuit și torturat mult. Amândoi erau foarte bolnavi și gardianul se văita în continuu: „Am săvârșit crime oribile. Nu pot afla odihnă. Ajutați-mă, vă rog!” Incapabil să se miște prea mult, starețul Iscu i-a pus mâna pe cap fostului gardian și i-a spus din inimă: „Erai tânăr, nu știai ce faci. Te iubesc din toată inima mea. Dacă eu, care sunt un păcătos, te pot iubi atât de mult, imaginează-ți cât de mult te iubește Hristos, El, Care este iubirea Întrupată! Și să știi că toți creștinii pe care i-ai torturat, toți te iartă. Te iubesc, și Hristos te iubește. El dorește să fii mântuit mult mai mult decât îți dorești tu să fii mântuit. Trebuie doar să te întorci la El și să te căiești”.

Apoi gardianul s-a spovedit la Părintele și acesta i-a iertat toate păcatele. În noaptea aceea au murit amândoi. Era ajunul Crăciunului.

..................................................................................................................................

Se spune că în închisoare fiind, un țăran simplu și credincios, a fost întrebat de un profesor, închis și el, despre credința lui. Țăranul i-a răspuns: „Iisus îmi zâmbește”.

...................................................................................................................................

Un tânăr mucenic, Părintele Coceanga, după îndelungi torturi, a fost întrebat de ofițerul de securitate: „Îl mai iubești pe Hristos?” Răspunsul: „Îmi este atât de milă de voi... Noi avem adevărul, iar voi aveți biciul. Noi avem iubire, iar voi aveți gratii de fier în celulele închisorilor. Violența și ura sunt un argument foarte slab împotriva adevărului și iubirii. Dacă i-ați spânzura pe toți profesorii de matematică, dacă toți matematicienii ar fi spânzurați, cât ar mai fi atunci patru plus patru? Ar fi tot opt. Și opt plus opt ar fi tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul prin spânzurarea celor ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar rămâne adevărul că există un Dumnezeu și El este iubire”.

............................................................................................................................

Potrivit unor mărturii, la un moment dat a ajuns clandestin o doză mică de streptomicină în spitalul închisorii. Beneficiarul a dăruit-o lui Valeriu Gafencu și acesta la rândul lui, a dăruit-o pastorului luteran Richard Wurmbrand, salvându-i viața.

....................................................................................................................................

Părintele Daniil Sandu Tudor, se știe că era tot timpul ținut cu picioarele în lanțuri. Un martor descrie cum el și Părintele Daniil au fost introduși la „Frigider”, cum era numită carcera unde gardienii se îngrijeau să fie o temperatură constantă de -30 de grade celsius. Fără mâncare și apă, nimeni nu rezista acolo mai mult de trei zile. Părintele Daniil s-a lungit cu trupul pe podeaua mizerabilă și, întinzându-și brațele, i-a spus camaradului de suferință să se întindă peste el și să rostească împreună iar și iar Rugăciunea lui Iisus. O lumină strălucitoare părea să umple celula și, după opt zile, când gardienii au venit să ridice cadavrele, spre uimirea lor i-au găsit vii pe cei doi prizonieri, iar gheața și zăpada din jurul Părintelui Daniil erau topite...

În loc de concluzii:

Neamul românesc și Biserica strămoșească sunt pline de eroi, martiri și mărturisitori, bogăție spirituală incomensurabilă și izvor de putere și inspirație pentru noi cei de azi;
În timpul celor trei dictaturi din spațiul românesc, carlistă, antonesciană și comunistă, au fost mărturisitori de înaltă ținută morală și, uneori, și intelectuală, care au înțeles, o dată în plus, că ținta vieții nu este viața pământească, ci Învierea.
Regimul comunist ateu în scopul făuririi „omului nou”, slugarnic și trădător, a lovit pe toate părțile în degradarea omului, în credința, cultul și cultura lui, în elite spirituale și intelectuale și în oameni simpli dar curați, în limba și pământul poporului pe care l-a confiscat, în demnitatea omului ca Chip al lui Dumnezeu , creând omul-neom (Gabriel Liiceanu, op. cit. p. 140);
Doar în România Holocaustul roșu a înregistrat 2 451 400 victime (Gheorghe Marian, Mărturii și memorii de o viață, Editura Marineasa, Timișoara, 2009, p. 482 – 485);
Nu mai demult de acum 50 - 60 de ani, comunismul în România a închis peste 2600 de preoți ortodocși, 300 de preoți și episcopi uniți și 130 romano-catolici (Fabian Seiche, op. cit. P. 87);
Așadar, sunt o mulțime de mărturisitori ai lui Hristos și ai valorilor neamului românesc și nu numai , oameni angajați în viața filocalică a Bisericii, de vreme ce aceasta a și fost dorința Părintelui Filocaliei românești, care „și-a dorit necontenit ca învățăturile și cuvintele dumnezeiești ale Filocaliei să ajungă în fiecare chilie de călugăr, în fiecare casă de creștin adevărat, cât și în patrimoniul culturii spirituale” (Ignatie Monahul, Darurile Filocaliei – texte culese, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, p. 31).
În întreaga lume, deci nu numai în țara noastră, în secolul XX, au fost oameni și creștini ortodocși, bărbați și femei, care au viețuit în Hristos făcând fapte uriașe de milostenie creștină, luptând în orice formă posibilă pentru a-i ajuta pe cei oprimați de diverse regimuri politice, cum a fost, de exemplu, protejarea evreilor de tăvălugul nazist.

Bibliografie:

PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE la prima Duminică a postului Nașterii Domnului din anul 2025;
BÎLBĂ, pr. Ciprian Valentin, Răz-bunări de gând, Editura Agaton, Făgăraș, 2023.
EVDOCHIMOV, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, București, 1993;
IGNATIE, Monahul, Darurile Filocaliei, Editura Bunavestire, Bacău, 1996;
LIICEANU, Gabriel, Trei eseuri: despre minciună, despre ură, despre seducție, Editura Humanitas, București, 2023;
MARIAN, Gheorghe, Mărturii și memorii de o viață, Editura Marineasa, Timișoara, 2009;
MOISE, monahul, Sfântul Închisorilor – mărturii despre Valeriu Gafencu, Editura reîntregirea, Alba-Iulia, 2007.
MOOREY, Chris, Cununi de sârmă ghimpată. Martiri ortodocși din secolul XX, Editura Doxologia, Iași, 2025.
RONNETT, Alexander, România ca o pradă – mări trădări și trădători, Editura Credința Strămoșească, 2013.
SEICHE, Fabian, Martiri și mărturisitori români din secolul XX, închisorile comuniste din România, Editura Agaton, Făgăraș, 2014;
STĂNILOAE, Sfântul Dumitru, Națiune și Creștinism, Editura Elion, București, 2004.
ȚUȚEA, Petre, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 2017.

30-11-2025

Citeste si:	De acelasi autor:
Icoana Soborului Sfintilor Martiri Militari Invataturi din cuvintele vietii vesnice Genocidul de la Fantana Alba, istoria martirica a neamului romanesc SFINTII CARE AU FOST MARTIRIZATI DE PASTI Sfintii Martiri Brancoveni - 16 August	Viață, educație și cântec românesc - Doamna Mioara Marinca Comunicare si psihologie Iubirea și iubiri Misiunea simbolică a omului în lume şi univers Capitalul lui Marx se întoarce ca eveniment cuantic şi ucide pisica lui Schrodinger - feţe ale absurdului

Adaugati un comentariu:

CARTI/produse despre:
Martiri, Marturisitori, Comunism,

Martiri crestini la Dunarea de Jos - Radu Mișu

Martirii crestini sub islam. Violenta religioasa si formarea lumii musulmane - Christian C. Sahner

Icoanele martirilor. Martori ai Imparatiei ce va sa vie - Michel Quenot

Cununi de sarma ghimpata. Martiri ortodocsi din secolul XX - ***

Martiri si marturisitori romani din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania Editia a II-a imbunatatita - Fabian Seiche

Viata si Acatistele Sfintilor Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, ale Sfantului Mucenic Oprea si ale Sfintilor Preoti Marturisitori Ioan din Gales si Moise din Sibiel - ***

Sa le urmam credinta. Marturisitori pentru Hristos din veacul XX - Andrei Andreicut

Eroii credintei. Povestiri si intamplari de folos din vietile sfintilor marturisitori canonizati in anul 2025 - Adrian Chiaga

Acatistul Noilor Mucenici si Marturisitori din temnitele comuniste - ***

Mărturisitorii din temnitele comuniste (2) - Mărturiile pătimitorilor Partea a 2-a - Vasile Danion

Zece chipuri ascunse ale comunismului - ***

Ce bine era in comunism! - Emanuel Tanjala

Cartea neagră a comunismului — Crime, teroare, represiune - Nicolas Werth

Sapte povesti de dragoste in vremea Holocaustului, Comunismului si Azi - Petru Clej

Învingătorii comunismului Tragedie anticomunistă în 4 acte inspirată din fapte şi personaje adevărate - Marian Costache

Nume
Email (nu va fi afisat)
Comentariu
	Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam: Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu