Viață, educație și cântec românesc - Doamna Mioara Marinca

„Viață, educație și cântec românesc” este o carte scrisă cu mult bun simț. Cu recunoștință pentru trecut și cu încredere în viitor, „în memoria părinților mei, Ana și Nicolae Cârje”, și „cu dragoste, înmânez această carte nepotului Darius-Ștefan, fiicei Sabrina și ginerelui Alexandru”. Izvorâtă din preaplinul rădăcinilor satului și familiei, ca două aripi înălțătoare, lucrarea rămâne un martor tăcut pentru ceea ce a fost și ce va fi. Ca o îmbrățișare a sufletului Țării Făgărașului în primul rând, și a sufletului românesc de pretutindeni, doamna Mioara Marinca ne dăruiește o carte-cântec . Iar muzica e hrana dragostei pe care o revarsă prin cântec peste tot pe unde prețuirea de oameni și de tradiții o poartă.    

Prin cântec și poezie populară românească, afundată în matricea stilistică, cultică și culturală, a familiei neamului, doamna Mioara Marinca ajunge să poposească pe tărâmul întrebărilor esențiale: „ „Viață iute trecătoare,/ Ți-aș pune o întrebare: / Unde fugi așa de-odată/ De-mi iei tinerețea toată?”

Spațiul și timpul sunt bine conturate în lucrare, pe de-o parte satul Viștea de Jos și orașul Făgăraș ale căror granițe zonale sunt protejate de munți și apă, îmbrățișează apoi prin cântec românitatea de oriunde, și, pe de altă parte, pe verticalitatea vremurilor prinse în același cânt, și care coboară până la adâncimi de taină ale înțelegerii și existenței româneaști, cu deschideri generoase spre moștenirea ce va fi lăsată copiilor noștri și copiilor lor în veac.

Cumva, tradițiile și postmodernitatea dialoghează în continuare în Țara Făgărașului și, uneori, își dispută locul pentru întâietate, acest lucru însemnând poate modificări la nivel de conținut și manifestare a vieții materiale, însă tiparele ancestrale rămânând pe loc, mărturii vii ale identității și continuității (Funariu, p. 10).  

Câte ceva despre universul satului de ieri și... de azi

Duminicile, Paștile și Crăciunul, Sfântul Nicolae și celelalte sărbători, erau și încă mai sunt reperele pentru oamenii credincioși. De Sfântul Nicolae, de ziua tatălui, mama făcea „uscățele și clătite, ocazie cu care invita vecinii și neamurile la un pahar de ghin și de rachiu. Se crea o atmosferă de joc și de voie bună; chiuiam, jucam și pe sub mână ne învârteam”. Învârtita care astăzi e un lux pe la petreceri de nuntă și de botez, acum două, trei decade, încă era era la ordinea zilei. De aceea, volumul de față rămâne o bornă, un reper, o busolă de orientare existențială și românească. Parcurgând-o, te ajută să mai descoperi ceva la întrebarea „Cine sunt eu?” și  ”Cine mai suntem, noi, românii?”.  

Munca reprezenta traseul existențial cotidian printre jaloanele sărbătorilor ca timpuri sfințite și sfințitoare, nelipsind voia bună, discuțiile cu conținut informațional care, de multe ori, nu depășeau semnificația hotarelor satului, cine și ce mai face, cine și cu cine se ia... Asemenea părului împletit al fetelor, asemenea  funiilor atât de necesare în gospodărie și la transportatul fânului, și asemenea colacului împletit de la comând, tot așa lucrul mâinilor, poezia, povestea și cântul, alcătuiau acel aluat de trup și suflet care dospea bună înțelegerea în spațiul rural, adică exact ceea ce astăzi se învață pe la cursuri de dezvoltare personală (și uneori pe bani grei), adică acea comunicare autentică între oameni.   

Astfel, când se făcea clacă la desfăcutul pănușilor de porumb, care era răsturnat din saci în căsuță „până la bec”, se cântau  versuri din vechime: „Măicuță, nu mă sfădi,/ Duce-m-oi și n-oi veni. Vei crede că sunt în sat,/ Eu trec munții în Banat./ Vei crede că sunt la joc,/ Eu trec munții la Brașov. De-acolo-i lua motoru,/ Cu trei stații mai încolo,/ De-acolo-ți trimit o carte,/ Numai dor și sănătate”.  Dacă rămânem puțin pe semnificația versurilor, se preînțelege posibilitatea unui travaliu de despărțire de familie și de cei dragi, cum se mai întâmpla uneori. Și, pe undeva, era firesc să se întâmple așa, și tocmai de asta lucruile erau luate și cu o oarecare doză de umor. „Dor” și „motor” stau împreună în același pachet versificat, susținând tocmai realitatea chistriță a unei despărțiri acceptate ca fiind ceva inevitabil într-o formă sau alta, în contextul spațio-temporal respectiv.       

Și măritișul putea fi o ocazie de înstrăinare a fetei de vatra satului: „Singurea la mama una, cum îi soarele și luna./... Și-o venit ficior din sat și măicuța nu m-a dat,/.../ Și-o venit unu din lume și m-o dat în două glume./ Adu, tată, car cu boi și du-mi zestrea înapoi. Că străinu-i ca pelinu și-otrăvește ca veninu” (Cântecul fetii înstrăinate). 

Într-un dialog mamă-fiică ni se descoperă cum se aranjau lucrurile: „Într-o seară, după șezătoare, am întrebat-o pe mama:   - Cât ai vorbit dumneata cu tata Laie?  – Nicio zi, draga mamii. – Păi, cum așa? – M-o ținut un alt băiat pe genunchi în șezătoare și mă gândeam să mă duc după el, d-apoi s-o vorbit părinții și vara o trebuit să ghiu după Laie al meu. El avea casă, iar la noi, pe curte, la Blehuț, trebuia să rămână ficioru, adică Mitru și cumnata Silvia. Fetele se duceau de acasă. Pe curte rămânea ficioru”.

Așa se formau familiile atunci, prin angajament prestabilit, ținându-se cont nu atât de sentimente, cât de așteptările practice ale unei societăți rurale cu norme sociale ancestrale. În ciuda faptului că iubirea nu era luată întotdeauna în calcul la căsătorie, familiile durau „și la bine și la rău”, că nu-i bine să ieși din rânduială. Căminul conjugal se menținea unit și prin gesturi care azi pot părea curioase: „Un atașament deosebit am observat la părinții mei ani de zile. Se așezau la masă cu rugăciune și mâncau din același blid, deși aveam destule în „stălaș””.

Azi tinerii se iau din iubire și tot din „iubire și libertate” se și despart..., astfel că rata divorțului e în creștere astăzi, dovadă că, într-o familie, iubirea, deși esențială, nu e de ajuns pentru o relație fericită și de durată. Rolul angajamentului asumat și al responsabilității este adesea hrănit insuficient.  Și, uite așa, cum se spune, se poate pierde războiul înainte de luptă (Bîlbă, p. 293).

Toate acestea sunt valori și esențe de suflet românesc oglindite în satul nostru de altădată și, încă destul de des și în satul de azi, păstrându-și astfel funcția protectoare în fața tăvălugurilor postmoderne de orice fel, deoarece „obștea sătească a fost cel mai important element al continuității etnice și teritoriale” (Constantiniu, pp. 46 – 47).   

Model inspirațional de atitudine  

La doamna Mioara Marinca găsești întotdeauna o atitudine de bunăvoință și deschidere sufletească, fiind prietenoasă și zâmbitoare, generoasă și ospitalieră. Atutobiografia dumneaei e culturală și umană în același timp. Viștea de Jos și Făgărașul nu sunt două entități abstracte, simple demografii geografice, astfel încât să nu se vadă copacii de pădure. Sunt zeci de nume prezente în carte, embleme de suflet înveșnicite în fotografii menite să alcătuiască un film al îmbrățișărilor în relații poate nu întotdeauna perfecte, dar de fiecare dată vii.

Lucrarea de față e un manifest al „atitudinii afirmative față de viață și om”. „Cum să ne putem, oare, bucura că existăm în lume și crea ceva nou, - se întreabă savantul creștin Ernest Bernea – dacă aplicăm zilelor noastre o doctrină a resentimentului alimentată din cel mai adânc fond subuman? Cum să se înfrățească oamenii, când ei trăiesc sub semnul învrăjbirii și al negației?” (Ernest Bernea, p. 62). Din acest punct de vedere opera de față e o oglindă de apă curată, asemeni fântânii curate și răcoritoare din curtea casei părintești, reflectând chipuri de prietenie și omenie.

Satul Viștea de Jos a fost locul de suflet unde distinsa doamnă, Mioara Marinca, a învățat prima dată să iubească, întâi părinții, oamenii din jur apoi, ca, în cele din urmă, să se adâncească în prețuirea obiceiurilor și rânduielilor, conglăsuind cu Iosif Băcilă că „dascălul meu adevărat a fost satul cu tradiția și natura lui”.

Șezătorile tinereții și cele reîmprospătate alături de „Ia călătoare” sunt tot ocazii pentru un spațiu-timp al veseliei și prieteniei, al jocului și cântului, al lucrului cu plăcere și de bunăvoie: „Bine e în șezătoare/ Îmbrăcate românește,/ Am cântat și am jucat/ Și lucru l-am terminat”. Firească și complexă în același timp, această formă de socializare, comunicare și comuniune întru frumusețe și eficiență artistică dacă vreți, șezătoarea-joc  aduce plus-valoare vieții prin conjugarea „norocoasă”  a păcii întru fericire și iubire românească autentică: „În horă să ne-așezăm/ Și-mpreună să jucăm!/ Fericirea să sporească,/ Dragostea să nu lipsească!/ Norocul să ne găsească,/ Pacea să ne însuflețească”. Dă-mi, Doamne, timp să mă pot bucura de oameni dragi și oameni dragi să mă pot bucura de timp! Sau, așa cum ne spune de data aceasta poeta Mioara Marinca: „Hai, viață, să facem pace!/ Dă-mi ani buni și sănătate,/ Pe cei dragi pe lângă mine,/ Viață dragă, fii cu mine!” (Viață trecătoare).    

Dascăl de vocație

Sensibilă și prietenoasă deopotrivă, doamna Mioara Marinca este mereu un suflet cu luminile aprinse. Cred că asta se datorează și copiilor care au reprezentat „materia primă” pe care a modelat-o ca dascăl de cuget și de simțire românească, partea cea mai curată a existenței omenești, inspirându-le predilecția binelui și frumosului, ca „lentile de contact” cu lumea și viața. În fapt, educatorul de știință și conștiință iubește de trei ori: „Profesorii au trei iubiri: dragostea de a învăța, dragostea de elevi și dragostea de a aduce primele două iubiri împreună” (Scott Hayden). Și peste toate, ca o cunună, orizontul spiritual.

Deși și-a desfășurat o parte a activității didactice și culturale pe vremea regimului comunist, ochii doamnei Mioara Marinca au văzut luminile și sensurile, acesta fiind și calapodul pe care a crescut întru omenie, simț bun și spiritualitate creștină în satul natal. Lucrurile acestea le-a transmis și mai departe generațiilor de copii, aprinzând în sufletele și mințile lor candele de reverență față de tot ce e frumos în cer și pe pământ. Căci, „copiii sunt mesaje vii trimise unor timpuri pe care nu le vom mai apuca” (Neil Postman).

Așa s-a născut, așa a crescut, așa a transmis mai departe, după ce a atașat valoarea adăugată a propriei munci și expertize. Un educator bun de conștiință nu uită că „Trebuie să fii tu însuți ceea ce vrei să faci pe copii. Dacă cineva vrea să facă pe altul bun, n-am alt sfat, decât să fie el însuși bun” (Matias Claudius). Când vrei să te apuci și să umpli de culoare, lumină și sens viețile copiilor, înainte de a pune mâna pe pensulă, te primenești înaintea chipurilor lor angelice. Poți crește oameni vii, doar dacă și tu ești viu. Și ești viu dacă te raportezi la Viață.

Pentru asta familia este prima școală și școala ar trebui să fie și a doua familie. În acest duh de înțeles, mai toate cerințele muncii de educator „strămută pe om așa cum este aevea, într-o lume cum ar trebui să fie: meseria de educator este o îmbiere necontenită, stăruitoare, de a te coborî în eul tău cel bun și a te urca la o înaltă conștiinciozitate. Pentru oamenii a căror inimă nu s-a împietrit, copiii sunt pururi ca și clopotele de Paști: redeșteaptă în om tot ce năzuiește spre ceruri” (Forster, p. 105).       

  A promovat cultura prin cânt, poezie și profesorat. A iubit tradiția și viața în diversele ei întrupări, deoarece doar „cunoscând istoria, eroii și tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și viață” (Nicolae Iorga). Mai mult decât atât, „fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție” (Vasile Pârvan). Și tot așa cum lumina nu poate fi ascunsă sub obroc, rolul cultural, artistic și educațional i-a fost recunoscut distinsei Doamne Mioara Marinca, prin acordarea diplomei pentru „promovarea artei și culturii tradiționale”, de către Fundația Comunitară „Țara Făgărașului”. 

Valorile pe care doamna Mioara Marinca le-a iubit și le-a răspândit peste tot pe unde a întâlnit suflete românești doritoare de bine, adevăr și frumos sunt: satul, țara, dorul, cântul, poezia, educația, portul popular, credința, cultul și cultura, familia, biserica și comunitatea,  viața, prietenia și veselia, românitatea în toate chipurile ei.

Câte au dispărut din obișnuința cotidianului și, totuși, câte au rămas încă în manifestare ocazională! Cartea-mărturie „Viață, educație și cântec românesc” ni le reașează pe toate în față ca o roată a stelelor, în cuvânt și imagine. Deși concret cartea se întinde undeva către o sută patruzeci de pagini, prin fotografiile cu îmbelșugare grăitoare prin culori și forme despre straie populare, obiceiuri și activități românești de azi și de ieri, ne odihnește de tumult și zgomot în fața unui film de conștiință românească.    

Teme predilecte în poezie...

„Poezii și cântece create și-n suflet purtate” – un capitol al volumului, adeverește din plin că românul s-a născut poet. Și nici nu se putea altfel, de vreme ce existența românească era plină de joc și cânt și vers. La bucurie și la tristețe se cânta și se bocea în versuri. Cum spunea Lucian Blaga că „Nu e suferință așa de mare,/ Să nu se preschimbe în cântare”. 

Existența Maestrei Mioara Marinca  se fixează originar în spațiu-timpul satului natal, căci „Eu de jos m-am ridicat”,/ Cum era lumea la sat” (Viața mea). Universul ancestral al satului capătă chip personalizat „În căsuța de-altădată,/ Văd copilăria toată.../ Văd părinții în pridvor/ Cum ne învățau de zor./ Să fim buni, ascultători/ Și în sat de ajutor”.

Părinții sunt primii profesori ai copiilor și primele modele de bun simț și de comportament adecvat în societate și casa părintească e tinda școlii și a bisericii. Părinții sunt cei care îndeamnă mereu; „La drum, dacă noi plecăm,/ În genunchi să ne rugăm./ Să ne facem sfânta cruce/ Pe drumul pe car ne-om duce./ Și de-om întâlni în cale,/ Un om bun, mergând agale,/ Noi binețe să îi dăm/ Și drum bun să îi urăm”.

Prietenia reprezintă o altă valoare a vieții și „Un prieten bun de l-ai găsit/ Te poți numi om fericit!”. Poate că aruncând o privire generală asupra temelor predilecte în poezie și în volum chiar, ne-ar părea că doamna Mioara Marinca are ochi numai pentru tot ceea ce este bun și frumos. Sigur că moralitatea și „a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu” este o perspectivă a creștinului sănătos, însă lumina coexistă cu întunericul și prietenii cu fariseii: „Da-n lumea asta încurcată,/ Apar și farisei în față./ Îi simți, îi vezi și-i ocolești,/ În viață bine să trăiești!”

Timpul, această valoare irecuperabilă, ori vrei ori nu vrei, trece ireversibil și meditația pe seama lui invită la introspecție nostalgică: „Inimă, cât aș mai vrea,/ Să rămân măcar așa!/... / Tinerețea ca o floare se scutură pe cărare” (Inimă, cât aș mai vrea). Cu toate acestea, speranța nu moare niciodată, deoarece „Inima nu-mbătrânește,/ Sufletul se răcorește/ Cu cântec și bucurie,/ Așa cum îmi place mie!”

Chiar dacă viața merge înainte, în mod circular, doamna Mioara Marinca cu dor râvnește să se întoarcă în spațiul sacru originar al vieții, în sat și la biserica lui, dacă am putea accepta că vreodată a plecat cu sufletul de acolo: „Oriunde și-orice aș face, în Viștea eu m-aș întoarce./ La biserica din sat să mă rog neîncetat” (Pe cărările cu dor).    

O viață închinată omeniei. Așa aș încerca să închei demersul de față. „A fi domn e o-ntâmplare, a fi Om e lucru mare”. În jurul tău să poți să-i fericești pe toți!

Măiastra doamnă Mioara Marinca a adus bucurie și veselie peste tot pe unde a dus-o drumul vieții, în țară și în diaspora, a reușit să sporească plus-valoarea existenței oamenilor ca dăscăliță a sufletelor tinere, interpretă a cântecului popular făgărășean și românesc  și promotoare a culturii, obiceiurilor și tradițiilor.

Doamne, îți mulțumim că ai lăsat printre noi oameni cu dar și cu har!

Bibliografie:

1. BÎLBĂ, Ciprian Valentin, Răz-bunări de gând, Editura Agaton, Făgăraș, 2023.
2. BERNEA, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, 2011.
3. CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
4. FORSTER, Fr. W., Îndrumarea vieții, Editura Panaghia, 2006.
5. FUNARIU, Ion, Roata stelelor, Editura Orientul Latin, Brașov, 1995.
6. MARINCA, Mioara, Viață, educație și cântec românesc, Editura Amanecer, 2025.