Constelaţia familiei - cum sprijină ritualul de cult al Bisericii asumarea rolurilor familiale

Consideraţii introductive

În materialul de faţă vom face referire la implicaţiile pe care le are familia în dezvoltarea capacităţilor personale. Vom trece prin cele trei momente esenţiale existenţei umane, naşterea, căsătoria şi moartea, şi vom încerca să vedem cum înţelege perspectiva creştină asupra vieţii, să-l protejeze pe om, bărbat şi femeie, atât de excrescenţele nesănătoase ale unei supra-protecţii din partea familiei, cât şi de lipsa de securizare intimă, emoţională, pe care omul o poate resimţi în cadrul propriei familii.

            De fapt, vom încerca să rezolvăm tematica anunţată combinând observaţiile şi experienţele care alcătuiesc bagajul de precizare al psihologiei cu unghiul de vedere teologic-creştin care, aşa cum vom vedea, propune adevăruri de familie, în multe direcţii comune cu sugestiile de tip psihologic.

            Punctul de pornire al încercării noastre va viza un cadru mai larg de analiză, pornind chiar de la momentul conceperii persoanei şi poate chiar de mai devreme, începând cu pregătirea  viitorilor părinţi în vederea conceperii propriului copil. Dincolo de asta, cadrul de semnificaţie se va întinde până la ultimul moment al vieţii biologice şi pământeşti şi, am putea spune chiar după acest moment, încercând să înţelegem moştenirea biologică, psihologică şi spirituală care se va reflecta în viaţa urmaşilor.       

Indiferent de modul în care înţelegem să ne ocupăm de persoana umană, indiferent de punctul de vedere la care ne raportăm atunci când vorbim despre ea şi indiferent de sistemul de relaţii în care o includem, nu o putem percepe în afara universului familiei.

            Chiar dacă în domeniul filozofiei se dezbate problematica legată de întâietatea apariţiei omului ca individualitate, abia apoi organizându-se în forme sociale de existenţă pentru a-şi păstra mai bine securitatea vieţii şi a-şi procura mai uşor hrana, considerăm că orice persoană şi-a făcut apariţia în lume în cadrul unei familii. Familia reprezintă realitatea intrinsecă a posibilităţii de existenţă pentru persoanele umane.

            Aşa cum se poate vedea în zilele noastre, deşi conceptul de familie este întors pe toate părţile şi se propun tot mai multe alternative ale acesteia, alternative care sunt subsumate termenilor generali puşi în opoziţie unul cu altul, familie tradiţională versus familie modernă, rezultă de aici importanţa care se acordă complexei realităţi a familiei. În fond, familia se constituie în criteriul bazal sine qua non al existenţei umane.

            Deşi nu vom urmări în mod preponderent să ne referim la deserviciile umane şi sociale, personale şi educaţionale, pe care noile formule de cuplu pe care societatea deschisă de astăzi le propune, aceste dezavantaje intra şi inter personale se vor putea deduce cu uşurinţă din tratarea temei pe care acest eseu şi-l propune.

            Perioada prenatală

                       Când ne referim la acest interval de timp, nu ne gândim doar la segmentul care începe cu concepţia şi se termină cu fenomenul naşterii în sine, ci avem în vedere şi perioada de dinaintea conceperii copilului. Simplul fapt că personalitatea omului se formează la intersecţia factorilor ereditari cu cei socio-afectivi familiali, la care se adaugă şi contribuţia mediului şi influenţele educaţionale, reprezintă un argument în sine al importanţei lărgirii semnificaţiei acestei perioade.

1. Se pare că un copil care a crescut şi s-a dezvoltat într-un regim de acceptare familială, va deveni un adult care atunci când îşi va întemeia propria familie va introduce acelaşi climat de acceptare (Dimitriu, 1973, p. 62).

Deja, încă înainte ca bărbatul sau femeia să se gândească să-şi întemeieze familia proprie, posedă nişte tipare psihologice şi relaţionale pe care şi le-au însuşit de-a lungul propriului proces de creştere şi dezvoltare personală. Aceste pattern-uri  trec prin actul concepţiei de la părinţi la copii, astfel încât nu putem ocoli însemnătatea pe care copilăria, adolescenţa şi tinereţea le-au avut în formarea viitorilor părinţi. Aceste modele afective şi de comportament pe care viitorii părinţi şi le-au întipărit de-a lungul vremii, chiar dacă pe alocuri se modifică ca urmare a noilor experienţe de viaţă şi, cu atât mai mult, datorită experienţei căsătoriei şi a familiei întemeiate, ele rămân subliminal în personalitatea părinţilor. Astfel, copiii devin beneficiarii direcţi ale acestor obiceiuri parentale. Este, deci, mai mult decât necesar ca mama şi tata, fiecare la rândul lui, „să se înţeleagă prin auto-conştiinţă care este cunoaşterea integrală a sinelui însuşi, cunoaşterea totală a tuturor Valorilor noastre Interne” (Aun Weor, 2008, p. 32). 

Tot acest bagaj genetic se păstrează şi se transmite la modul inconştient de la părinţi la copii. „E foarte curentă opinia că deosebirile între eu-rile persoanelor se reduc la urma urmelor tot la împrejurările externe de viaţă, însă nu la acelea în care trăiesc persoanele respective, ci la acelea în care au trăit înaintaşii lor. Experienţele înaintaşilor, istoria lor, au străbătut de la suprafaţa sufletului treptat, în decurs de generaţii, spre adâncimile ontologice, arătându-se în urmaşi ca determinante ale eu-rilor lor” (Stăniloae, 2014, p.16). 

Am putea spune că persoana umană atunci când apare pe lume nu plonjează într-un vid absolut, nu se află într-un punct zero total. Copilul vine într-un cadru existenţial deja preformat şi ale cărui influenţe se răsfrâng mai mult sau mai puţin conştient asupra evoluţiei lui personale şi interpersonale.

2. Nici măcar concepţia propriu-zisă a copilului nu apare într-un gol suprem şi protejat de orice influenţă. Am înţeles până acum de ce se întâmplă aşa. În continuare, în perioada intra-uterină, la un mod şi mai concret decât a fost până acum, copilul reflectă determinările care îi parvin din mediul extern atât din partea mamei cât şi din partea tatălui. De aceea nu e nimic mai greşit decât să considere cineva că rolul tatălui în această perioadă estre unul opţional. Dacă tatăl  vorbeşte cu mama însărcinată copilul percepe diferenţa dintre cele două voci. Iar, după ce copilul va veni pe lume, comunicarea dintre mama şi tatăl lui îi va oferi în continuare atmosfera de siguranţă emoţională pe care, în felul lui, a perceput-o încă intrauterin: „Mama este pentru mulţi copii bicefală, atunci când tatăl este afectuos şi foarte prezent în casă. Dar mama e întotdeauna bivocală, cum tocmai am spus, şi asta din timpul vieţii fetale a copilului; pentru el, există o mamă a cărei voce este mai puţin distinct percepută din cauza acutelor, şi există vocea bărbatului, întotdeauna mai bine auzită în viaţa fetală decât a mamei. Aşadar, tatăl are mereu o poziţie marcată pentru copil… . Se poate spune că un copil care se naşte între cei doi părinţi ai lui se află imediat într-un prezent care se deschide spre viitor…” (Dolto, 2016, p. 13, 15).

Se confirmă lucrurile îndeobşte cunoscute, după care ceea ce părinţii fac împreună în timpul de dinaintea naşterii copilului, influenţează modul în care acest copil va percepe lucrurile după ce se va naşte şi, apoi, în continuarea formării sale.

Perioada postnatală

Atât părinţii, familia în general, cât şi medicii, asigură o importanţă majoră momentului naşterii pruncului şi perioadei imediat următoare. Subliniind importanţa evenimentului naşterii şi a atmosferei care înconjoară acest moment, până în clipa propriu zisă a Botezului, acordă o suită de, să zicem, elemente de asistenţă religioasă, preotul făcând rugăciuni pentru femeia lăuză şi pentru nou-născut, în prima zi după şi în a opta zi după naşterea copilului.

Toată această grijă pe mai multe niveluri, arată o dată în plus valoarea situaţiei atât din punct de vedere biologic, cât şi spiritual, duhovnicesc. Pentru părinţi momentul este unul cu totul şi cu totul inedit, provocator şi, în acelaşi timp, satisfăcător în sine însuşi. Începe acum o nouă etapă în viaţa copilului, pentru care nu există o reţetă universal valabilă şi care, cel puţin din perspectivă psihologică, îi supune pe părinţi unor solicitări diverse de adaptare la noua situaţie şi încă pe toate palierele vieţii lor personale, familiale, profesionale şi sociale. Acum este momentul în care îşi fac apariţia modele de simţământ şi comportament pe care mama şi tata le-au moştenit de la proprii lor părinţi. Educaţia copilului este un lucru dificil şi implică deopotrivă adaptarea la noua situaţie a fiecăruia în parte dar şi a amândurora împreună, unitar, faţă de copil.

 De acum înainte e foarte important ca părinţii să petreacă un timp de calitate împreună cu copilul lor, separat şi împreună, silindu-se în acelaşi timp să fie părinţi naturali, fireşti, fără să încerce să se potrivească forţat tiparelor parentale moştenite de fiecare dintre ei. (Ferland, 2011, p. 28).

Autoritatea parentală care începe de acum să se impună, poate îmbrăca forme conştiente şi inconştiente. Exact în aceste clipe încep să ia amploare „scurtăturile educaţionale”, adică acele lucruri pe care părinţii lor le ştiu şi le-au acumulat de-a lungul experienţei lor de viaţă în familiile lor de origine. Pentru a putea depăşi nivelul unei autorităţi exprimate inconştient în relaţie cu copilul, părinţii sunt chemaţi să se înscrie într-un program de autocunoaştere în care să-şi descopere aceste tipare relaţionale pe care le-au experimentat fiecare în familiile lor. Nu este un lucru uşor, însă, Auto-Conştienţa se poate câştiga învăţând să trăiască „alert şi vigilent clipă de clipă”. (Aun Weor, 2008, p. 36)

            Această autocunoaştere, în al cărui proces părinţii copilului trebuie să se înscrie dacă doresc să fie cât mai aproape de realitatea dorinţelor lor şi de nevoile de dezvoltare pe care le presupune vârsta copilului, este însoţită şi de noi informaţii educaţionale care servesc nu atât dezideratului de părinte perfect, cât calităţii umane şi fireşti pe care să o imprime în relaţia lor cu nou-născutul şi, pe mai departe, cu copilul. De exemplu, e foarte important pentru copil să audă vocea tatălui în prezenţa mamei, şi chiar să-l vadă pe tată, acest lucru aducându-i un supliment de confort şi siguranţă emoţională: “Şi, dacă îşi vede mama, care îi dă sân, în tovărăşia altcuiva; dacă vede că ea îl raportează la UN bărbat şi că acest bărbat, la rândul lui îl raportează la mamă; atunci, ceea ce el primeşte de la mamă provine din vocea tatălui – şi asta stimulează îmbogăţirea vitalităţii copilului; el se umple de faptul că tatăl este resursa afectivă a mamei, care, raportată la acesta, devine resursa afectivă a copilului” (Dolto, 2016, p. 15)

            În primele luni după naştere, copilul trăieşte în aşa-numitul univers existenţial nediferenţiat. Acest lucru înseamnă  că pentru copil orice lucru vede, orice persoană zăreşte, inclusiv pe mama şi pe tatăl său, îi socoteşte ca prelungiri ale lui însuşi. Din acest punct începe cumva, însă, şi procesul de diferenţiere personală. De fapt, acest proces a început încă chiar în momentul propriu zis al naşterii, când copilul a ieşit din spaţiul intern şi securizant conferit de uterul matern şi a respirat pentru prima dată în afara mamei lui. Pe parcursul următoarelor săptămâni şi luni, mama îi satisface copilului toate nevoile fără ca acesta să-i poată spune vreuna dintre ele. Mama simte şi ştie că bebeluşului îi este foame, îi este sete, trebuie schimbat, etc. Însă, copilul mai este părtaş şi unor altfel de experienţe, în sensul că mama lui întârzie câteodată să facă aceste lucruri. În plus, mama lui nu stă tot timpul cu el, ea dormind în alta cameră împreună cu tatăl copilului. Ceea ce vrem să subliniem, este că procesul de diferenţiere continuă şi pe aceste niveluri, copilul începând să înţeleagă încet, încet că este o persoană aparte, diferit de mama sa, de tatăl său şi de alţi membrii ai familiei.

            E semnificativ că Biserica certifică acest proces de individuare a copilului tocmai prin faptul că atunci când preotul oficiază Taina Sfântului Botez, copilul este însoţit şi ţinut în braţe, ca de altfel pe întreg parcursul Slujbei Botezului, de către naşi (Micul Molitfelnic, 2001, p. 20). De altfel, teologic vorbind, prin Taina Sfântului Botez noul născut devine membru personal al Trupului lui Hristos care este Biserica cea Vie şi al cărui Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos.

De aici încolo, părinţii ar trebui să resimtă o responsabilitate tot mai accentuată pentru creşterea copilului ale cărui contacte cu lumea sunt tot mai multe şi diversificate. Efortul se va concentra pe încercarea de a asorta, să zicem, echitabil, aşteptările parentale cu nevoile copiilor şi cu efectele atitudinale şi comportamentale care se observă în viaţa lor (Mitrofan, 1984, p. 145).

            Este ştiut că atmosfera maritală şi calitatea ei emoţională se reflectă indubitabil asupra implementării strategiei parentale (Satir, 2011, p. 89). Rolurile familiale, dacă sunt bine fixate şi graniţele pertinent stabilite, adică părinţii să fie părinţi şi copiii să fie copii, este închisă calea cea largă a posibilităţilor conflictuale în cadrul familiei. Acest lucru presupune şi implicarea consistentă a voinţei părinţilor, voinţă educaţională unită cu a conştientiza importanţa educaţională  pe care influenţa lor asupra copiilor în „cei şapte ani de acasă”, dar şi după aceea, o are asupra inseminării şi consolidării bunei creşteri a copiilor.

Exercitarea voinţei este esenţială: „disciplina voinţei… iubirea este disciplină…. A răbda, adică a rezista unei frustrări, a amâna un impuls sau a face faţă unor emoţii negative puternice, este indispensabil, dacă vrei cu adevărat să realizezi ceva în experienţa ta de convieţuire…maritală” (Nuţă, p. 32, 36). 

            În rolurile pe care le au acum, părinţii sunt conştienţi de problemele lor, nu le evită, le asumă cu maturitate şi nu le lasă să se adune în aşa numita agendă ascunsă care, în fond, escamotează un adevărat arsenal cu potenţial conflictual. Ei nu trebuie să fie părinţii perfecţi, ci să-şi recunoască şi să-şi asume cu responsabilitate anumite deficienţe, pe care apoi să încerce să le rezolve cu pierderi minime. Aici este vorba despre maturitatea părinţilor, o maturitate profund şi divers încercată, pentru că odată cu creşterea propriilor copii, se poate întâmpla să crească şi nivelul problemelor în familiile lor de origine (părinţi bolnavi, accidente, etc), la care se pot adăuga provocările legate de parcurgerea unor etape pe segmentul profesional. Nu întâmplător şi dincolo de orice nuanţă metaforică, într-adevăr, părinţii sunt acum la mijlocul „sandwich-ului” existenţial.

            Dacă părinţii nu îşi asumă matur rolurile şi nu caută să-şi pună în lucrare iscusinţa inteligenţei şi a voinţei pentru a-şi rezolva problemele, asupra copiilor se creează nişte confuzii.   Ei pot încerca să ia pe rând apărarea părinţilor, în speţă, a celui mai slab. Mai mult decât atât, se pare că se pot simţi chiar vinovaţi, punând pe seama lor neînţelegerile dintre părinţi. Aceste auto învinovăţiri ale copiilor  le pot stârni interesul pentru a capta şi mai mult atenţia părinţilor şi, dacă aceştia din urmă nu-şi rezolvă problemele la timp, copiii pot ajunge până acolo încât să devină dependenţi de recunoaşterea emoţională pe care le-o acordă părinţii. De fapt, copiii simţindu-se vinovaţi pentru atmosfera de beligeranţă din familie, vor încerca să vadă în recunoaşterea lor emoţională de către părinţi şi în atenţia pe care aceştia le-o acordă, un semn de iertare şi de deculpabilizare (Dolto, 2016, p. 45).

Căsătoria şi întemeierea familiei

Maturitatea copiilor când vor ajunge la stadiul de a-şi întemeia ei înşişi o familie prin căsătorie, depinde în mare măsură de maturitatea atmosferei afective care a populat cu preponderenţă mediul parental şi familial în care au crescut ei înşişi.

            Când ajunge copilul să se căsătorească, el trebuie să întrunească acele condiţii ale maturităţii şi independenţei personale, deci să fie de-fuzionat şi scos din dependenţa faţă de proprii părinţi, pentru ca în felul acesta să-şi poată ei întemeia propriile familii sănătoase.

            Biserica arată foarte clar aceste lucruri în cadrul Tainei Cununiei, când mirii sunt însoţiţi de naşi care devin părinţii lor spirituali. Constelaţia familială din Biserică de la Sfânta Cununie îi arată pe naşi stând pe aceeaşi linie de-a dreapta şi de-a stânga mirilor, iar în acest tablou părinţii ocupă partea de fundal, stând în spatele lor. Şi prin această poziţionare liturgică se adevereşte importanţa pe care o are stabilirea unor graniţe a rolurilor familiale, astfel încât fiecare să-şi cunoască poziţia şi responsabilităţile. O rugăciune din cadrul Slujbei spune clar că „rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor” (Micul Molitfelnic, 2001, p. 87). Deci, nu implicarea autoritară a părinţilor în viaţa noii familii, nici sfaturile irefuzabile ale lor, ci doar rugăciunea din umbră este pârghia fundamentală de influenţă pozitivă pe care părinţii o pot aduce copiilor lor care, iată, acum, se căsătoresc. Exprimarea poate fi uneori chiar foarte explicită: „…căci pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe care i-a unit Dumnezeu omul să nu-i despartă” (Micul Molitfelnic, 2001, p. 83).

Unul dintre ritualurile care însoţeşte nunta tradiţională românească, precizând totodată şi noile conexiuni afective dintre miri şi naşi, consemnează ceea ce se întâmplă la un an după nunta propriu-zisă. La masa de un an de zile de la Cununie, atunci când aducea nunul viţeaua finului, cel dintâi zicea: „Pe lumea asta a dumneavoastră, iar pe cealaltă a noastră” (Drăguş, 2014, p. 109). Altfel spus, voi să vă bucuraţi de bunătăţi în lumea prezentă şi nouă să ne răsplătească Dumnezeu în lumea de dincolo pentru ce vă dăm noi aici pe pământ din punct de vedere material dar, mai ales, spiritual, în calitate de părinţi spirituali. La această masă nu trebuie invitaţi neapărat şi părinţii.

Acest demers ritualic se poate interpreta tot în ideea consolidării relaţiilor de parentalitate spirituală pe care instituţia năşiei o presupune. Încă tânăra familie are nevoie de sprijin pentru a-şi putea clarifica tot mai mult poziţia faţă de familia de origine a fiecăruia, dat fiind faptul că de „experienţele pe care le-a avut cu părinţii săi pe parcursul copilăriei şi adolescenţei, dintre care unele continuă, probabil, în prezent”, depinde felul în care persoana înţelege să-şi administreze acum relaţiile intrafamiliale şi interpersonale (Bowlby, 2016, p. 191).

            Un nou început: sfârşitul vieţii pământeşti

Dacă procesul maturizării tinerilor căsătoriţi continuă în această direcţie a individualizării familiei lor faţă de familiile lor de origine, potenţialul conflictual este redus la maximum, bineînţeles dacă rolurile sunt bine stabilite şi nu există indiferenţă şi ură interfamilială, care niciodată nu vor ţine loc de graniţe familiale sănătoase.

În sfârşit, momentul despărţirii sufletului de trup şi al luării de rămas bun de la persoane apropiate sufleteşte este inevitabil. Plecarea din această lume a persoanelor dragi este, dacă vreţi, un nou test al solidităţii şi maturităţii relaţiilor afective. Îşi pot face acum apariţia provocărilor de tipul anxietăţii şi depresiei, toate aceste putând fi generate de separările involuntare (Bowlby, 2016, p. 190). Am putea spune că slăbiciunile corporale care apar odată cu vârsta, chiar bolile, pot fi interpretate ca nişte preludii, un fel de pregătiri emoţionale, pentru marea trecere şi separare a unora de alţii, a copiilor de părinţi. 

Ritualul Slujbei Înmormântării vine cu un element care clarifică încă odată sensul lucrurilor privitor la „crearea şi ruperea legăturilor afective”. Simbolul crengii de măr pe care apropiaţii mortului o dau naşilor ca din partea lui, răspunde simetric gestului de care am amintit mai sus, pe care naşii îl fac la un an după căsătoria finilor. Şi prin acest ritual al crengii de măr se poate înţelege „amortizarea emoţională” a despărţirii copiilor de părinţi, prin implicarea din nou a instituţiei naşilor. Acest paralelism al rudeniei de sânge cu rudenia spirituală asigură o bază mai largă de suport emoţional pentru cei rămaşi în viaţă. Cam ca şi creanga de măr în trei ramuri – alt simbol treimic – de la capu’ mortului. Atunci când naşul primeşte, aşa ca din partea finului mort acum, creanga de măr cu darurile ei zice aşa „Pe lumea aceasta să fie al dumneavoastră, iar pe lumea cealaltă să fie al mortului” (Drăguş, 2014, p. 121-122). Adică nunul cu nuna să se bucure de dulceaţa roadelor şi a dulciurilor pe lumea asta, iar faptele bune pe care de altfel le şi simbolizează mărul mortului, să-i fie de folos mortului în lumea de dincolo. Cum zice şi poetul Radu Gyr: „Sunt, Doamne, copt pentru cules,/ Nu că mi-s anii grea recoltă,/ Cât mi-este sufletul o boltă,/ De crengi sub rodul tot mai des”. Aşadar, viaţa continuă şi după moare, faptele bune săvârşite pe pămând fiind „banii” pe care omul îi plăteşte acum pentru un locaş în Împărăţia Tatălui.

Dincolo de ritualul propriu-zis al înmormântării, care putem spune că asigură, psihologic vorbind, o anumită ventilare emoţională, nădejdea vieţii celei veşnice mângâie profund şi necurmat cu promisiunea revederii când va binevoi Bunul Dumnezeu. 

În loc de concluzii

• este esenţială cunoaşterea sensurilor teologice şi psihologice ale gesturilor de ritual şi mişcare liturgică.

• reevaluarea semnificaţiei teologice şi psihologice a instituţiei parentalităţii duhovniceşti – năşia.

• catehezele premaritale sunt importante tocmai pentru că, prin înţelegerea anumitor lucruri de către miri, se amorsează cumva trecerea bruscă de la statutul premarital la cel de întemeietor de familie.  

Bibliografie:

1. AUN WEOR, Samael, (2008). Educaţie fundamentală, Cluj-Napoca: Editura Papyrus Print.
2. BOWLBY, John, (2016). Crearea şi ruperea legăturilor afective, traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
3. DIMITRIU, Cornelia, (1973). Constelaţia familială şi deformările ei – elemente de propedeutică a unei pedagogii familiale, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
4. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinţii se despart. Cum să prevenim suferinţele copiilor, traducere de Smaranda Bedrosian şi Magdalena Popescu, Bucureşti: Editura Trei.
5. DRĂGUŞ, Aurel, (2014). BOHOLŢ – Sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei, Ediţia a II-a adăugită, Galaţi: Editura Axis Libri.
6. FERLAND, Francine, (2011). Copilul nostru de zi cu zi din leagăn la şcoala primară, traducere de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti: Aramis Print: Minerva.
7. MICUL MOLITFELNIC, (2001). Tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.
8. MITROFAN, Nicolae, (1984). Dragostea şi căsătoria, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
9. NUŢĂ, Adrian, (2002). Suprafaţa şi adâncimile cuplului, Bucureşti: Editura SPER.
10. SATIR, Virginia, (2011). Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Bucureşti: Editura Trei.
11. STĂNILOAE, Dumitru, (2014). Ortodoxie şi Românism, Bucureşti: Editura BASILICA a Patriarhiei Române.