Care au fost motivele convocării Sinodului I Ecumenic?
Cea mai importantă cauză a convocării Sinodului I Ecumenic a fost necesitatea de restaurare a păcii și unității Bisericii în urma tulburărilor provocate de erezia lui Arie, la începutul secolului al IV-lea. În al doilea rând, acest sinod a avut pe agenda sa stabilirea unor principii pe baza cărora toate comunitățile creștine să poată sărbători Paștile în aceeași zi; iar în al treilea rând a fost necesară fixarea unor principii de organizare a Bisericii, precum și de luare a unor măsuri disciplinare pentru înlăturarea tulburărilor apărute în sânul acesteia în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din partea autorităților romane.
Cine a fost Arie?
Arie s-a născut pe la mijlocul secolului al III-lea în Libia și a fost hirotonit preot de Episcopul Achilas al Alexandriei, în anul 312, pe seama Bisericii Baucalis din Alexandria. În scrisoarea sa adresată Episcopului Eusebiu al Nicomidiei în anul 322 sau 323, Arie afirma că a fost împreună cu acesta discipol al preotului Lucian al Antiohiei. Acest Lucian a fost un om învățat și a trăit în a doua jumătate a secolului al III-lea, fiind conducătorul școlii catehetice din Antiohia Siriei. Despre Lucian se crede că a continuat învățătura eretică a Episcopului Paul de Samosata, care a fost condamnat la sinodul din Antiohia în anul 268. Lucian a murit însă ca martir la Nicomidia în anul 312, fiind astfel cinstit ca sfânt în ziua de 15 octombrie. Pe linia lui Paul de Samosata, Arie a fost preocupat de identitatea Mântuitorului Iisus Hristos în raport cu Dumnezeu Tatăl, identitate pe care a interpretat-o greșit.
Ce învăţa acest preot din Alexandria?
Învățătura lui Arie este prezentată în scrisoarea sa adresată Episcopului Nicomidiei în următorii termeni: „Fiul nu este nenăscut, nici parte a celui nenăscut, nici că el provine dintr-un anumit substrat, ci din voia și hotărârea lui Dumnezeu. El a început să existe înainte de timp și înaintea veacurilor, Dumnezeu deplin, Unul născut, nestricăcios. Și înainte de a fi fost născut, creat sau constituit, el nu exista, căci el nu era nenăscut... Fiul are un început, dar Dumnezeu este fără început... El este din nimic... Fiul nu este o parte din Dumnezeu” (Fontes Nicaenae Synodi, p. 41). Pentru a răspândi învățătura sa eretică și printre credincioșii simpli, Arie a întocmit o lucrare intitulată Thalia, sau „Banchetul”, în care afirma printre altele că Fiul „nu este egal, nici deoființă (homoousios) cu El”, adică cu Dumnezeu-Tatăl (Fontes…, p. 93).
Cât de mulţi adepţi avea?
În aceeași scrisoare adresată lui Eusebiu al Nicomidiei, Arie enumeră câțiva ierarhi care împărtășeau aceeași învățătură cu el, menționându-l în primul rând pe Eusebiu de Cezareea, marele istoric bisericesc care în timpul Sinodului de la Niceea a trecut de partea adversarilor lui. Alți ierarhi care au fost menționați de Arie ca adepți ai săi au fost: Theodotus de Laodicea (în Asia Mică); Paulinus de Tyr, în Libanul de astăzi; Atanasie de Anazarbus, în Cilicia; Grigorie de Berytus (astăzi Beirut, capitala Libanului) și Aetius de Lydda (în statul Israel de astăzi). Acestea sunt mărturii clare ale faptului că erezia lui Arie era răspândită departe, dincolo de granițele Egiptului. În aceeași perioadă, Episcopul Alexandru al Alexandriei (312-328) a luat diferite măsuri pentru a combate erezia lui Arie și pentru a pune stavilă în calea răspândirii ei, convocând un sinod în anul 320 sau 321. Sinodul l-a condamnat pe Arie, care însă a continuat să susțină învățătura sa și mai intens.
Cum a abordat Episcopul Alexandru al Alexandriei această problemă doctrinară?
O mărturie a felului cum îl caracteriza Episcopul Alexandru pe preotul răzvrătit din subordinea sa este prezentată în scrisoarea alexandrinului către Episcopul Alexandru al Bizanțului, din anul 322 sau 323. În primul rând, ierarhul alexandrin afirmă că adepții lui Arie se întâlneau ziua și noaptea la întruniri, pe care acest ierarh le numește sinoade. Episcopul Alexandru prezintă omonimului său de la Bizanț „lipsa credinței la cei care zic că: «a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu nu era» și că «el care nu a existat de la început a început să existe mai târziu», apoi că atunci «când el a început să existe în acest fel, în acel timp, el a început să existe așa ca fiecare ființă umană prin natura sa». Căci Dumnezeu a făcut toate din nimic, spun ei, inclusiv chiar și pe Fiul lui Dumnezeu împreună cu crearea tuturor celor raționale și iraționale. În mod consecvent, ei spun chiar că natura aceasta schimbătoare este capabilă atât de virtute, cât și de viciu. Și ei fac acestea prin negarea acelor pasaje din Sfintele Scripturi cu privire la existența Sa dintotdeauna, ceea ce însemnează neschimbarea Logosului și a divinității Sale, a Înțelepciunii care este Hristos” (Fontes..., pp. 47 și 49). Erezia susținută de Arie era deci un atac grav la adresa învățăturii despre Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, erezie care a tulburat foarte tare Biserica din Răsărit exact în momentul când se încheia perioada cruntelor persecuții ale creștinilor din partea autorităților imperiale romane.
Cu ce alte probleme se mai confrunta Biserica în acea perioadă?
A doua problemă care se afla pe ordinea de zi a Sinodului I Ecumenic a fost faptul că nu toți creștinii sărbătoreau Paștile în aceeași zi; unii sărbătoreau Paștile în aceeași zi cu evreii, iar cei care o făceau în ziua de duminică nu calculau împreună ziua respectivă. Împăratul Constantin cel Mare s-a confruntat cu această problemă încă din timpul când stăpânea doar peste provinciile occidentale ale Imperiului Roman, iar când se pregătea convocarea Sinodului de la Niceea din anul 325, pentru el data serbării Paștilor a devenit o problemă urgentă. Ceea ce îl preocupa pe primul împărat roman creștin în legătură cu sărbătorirea Învierii Domnului era mai ales evitarea sărbătoririi Paștilor de către creștini la aceeași dată cu evreii.
O a treia cauză a convocării Sinodului I Ecumenic a constat în rezolvarea schismei din Biserica Egiptului, provocată de Episcopul Meletie de Lycopolis, astăzi Assiut în Egiptul de Sus. Acest ierarh, care a activat la cumpăna secolelor III-IV, făcea parte din categoria creștinilor rigoriști, în sensul că nu-i acceptau în Biserică pe frații lor apostați (lapsi), respectiv pe cei care se lepădaseră de Hristos în timpul persecuțiilor. Meletie a adunat în jurul său un grup de clerici formând astfel ceea ce ei numeau „Biserica martirilor”. În timpul ultimului val de persecuții inițiate de împăratul Dioclețian, începând din anul 303, Episcopul Petru I al Alexandriei (300-311), de care depindea Meletie, s-a ascuns și atunci acesta a hirotonit preoți și episcopi dincolo de jurisdicția sa, fapt de gravă încălcare a disciplinei bisericești. Când s-a întors la Alexandria, Episcopul Petru l-a depus pe Meletie și a poruncit tuturor să nu mai asculte de el sau de adepții săi. Meletie însă nu s-a supus și astfel a apărut o schismă în cadrul Bisericii Alexandriei, iar această problemă a fost discutată și, în final, rezolvată la Niceea în anul 325.
În sfârșit, Sinodul I Ecumenic a discutat și urmările unei alte schisme apărute la Roma, și anume cea a novațienilor, dar care s-a răspândit atât în Apus, cât și în nordul Africii și în Răsărit. Schisma aceasta a fost provocată de preotul roman Novațian, care a activat pe parcursul primei jumătăți a secolului al III-lea și a făcut parte din gruparea rigoriștilor, ca și Meletie din Egipt. În anul 251 a fost ales Episcop la Roma Cornelius, care a fost mai îngăduitor față de primirea în Biserică a apostaților de la credința în Hristos în timpul persecuțiilor de sub împăratul Deciu (249-251). Preotul Novațian, care spera să fie ales el, și nu Cornelius, a reușit să fie hirotonit episcop de trei ierarhi adepți ai aceleiași orientări și s-a separat de episcopul său, dând naștere unei grupări care a ajuns să câștige simpatizanți mai ales în Asia Mică. Novațian a fost un om învățat și a scris mai multe lucrări teologice, inclusiv una despre Sfânta Treime (De Trinitate), în care apăra învățătura ortodoxă. Acest ierarh schismatic a murit pe la anul 258, posibil ca martir, dar gruparea schismatică inițiată de el a continuat până în prima jumătate a secolului al IV-lea, când Sinodul I Ecumenic a luat măsuri care au facilitat împăcarea dintre adepții acestei grupări și Biserica adevărată.
Cum a reacționat împăratul Constantin cel Mare pus în fața problemelor interne ale Bisericii?
Unul dintre primii oameni care au influențat politica religioasă față de creștini a împăratului Constantin cel Mare a fost retorul și apologetul creștin Lactanțiu, cu numele său complet Lucius Caecilius Firmianus. În ultima parte a secolului al III-lea, acest învățat a fost chemat de către împăratul Dioclețian la reședința sa din Nicomidia pentru a se ocupa de educația tinerilor de la curtea imperială. În acea perioadă, tânărul Constantin se afla la curtea lui Dioclețian ca ostatic și acolo trebuie să îl fi cunoscut pe retorul latin. Așa se explică faptul că după publicarea Edictului de la Mediolanum, în anul 313, când împăratul Constantin s-a stabilit pentru o perioadă de timp la Augusta Treverorum (orașul Trier de astăzi, în sud-vestul Germaniei), el l-a chemat acolo pe Lactanțiu pentru a se ocupa de educația lui Crispus, cel mai mare dintre fiii săi. După ce a plecat de la Nicomidia, Lactanțiu a scris lucrarea „Despre moartea persecutorilor”, iar apoi lucrarea „Instituțiile divine”, prin care scotea în evidență virtuțile creștine ca milostenia, dragostea și dezinteresul, care trebuia să determine activitatea funcționarilor publici, deci și pe cea a conducătorilor statului. Lactanțiu a murit pe la anul 325, probabil la Augusta Treverorum, dar în politica religioasă a primului împărat roman creștin se întâlnesc ecouri clare din viziunea acestui retor latin cu suflet de adevărat creștin.
Însă cel care a avut o și mai mare influență asupra politicii religioase a lui Constantin cel Mare a fost Episcopul Osius (Ossius) de Cordoba, în Spania, care a trăit de la jumătatea secolului al III-lea până după jumătatea secolului al IV-lea. Osius a fost un om foarte învățat, cunoscând bine atât limba latină, cât și pe cea greacă. Pe împăratul Constantin, episcopul spaniol l-a cunoscut încă din anul 312 și a devenit nu doar sfetnicul împăratului, cât mai ales reprezentantul acestuia la tratativele cu grupările bisericești adverse din Occident cu donatiștii, și din Răsărit cu Arie și adepții săi. Episcopul Osius a fost și unul dintre teologii considerați a-l fi ajutat pe Constantin la redactarea scrisorilor sale cu conținut teologic.
Prima confruntare a împăratului Constantin cel Mare cu probleme interne bisericești a fost cea cu donatiștii din nordul Africii. Donatiștii au fost adepții unei grupări rigoriste, asemănătoare cu cea a novațienilor. Mișcarea donatistă sau a donatiștilor a început la Cartagina în anul 311, când după moartea Episcopului Mensuriu a fost ales episcop diaconul Cecilian. Împotriva noului episcop s-au ridicat rigoriștii, care l-au criticat pe acesta că a refuzat să-i ajute pe creștinii din închisoare în timpul persecuției inițiate de împăratul Dioclețian. Cecilian mai era contestat ca episcop și pentru faptul că a fost hirotonit de Episcopul Felix de Aptunga, considerat trădător (traditor), respectiv făcându-se vinovat de păcatul de a fi predat autorităților păgâne cărțile sfinte. Rigoriștii l-au ales atunci în locul lui Cecilian, ca Episcop al Cartaginei, pe Maiorin, iar după moartea acestuia, întâmplată la scurt timp, a fost ales Donatus, cunoscut cu apelativul de „cel Mare”.
La Cartagina, capitala provinciei proconsulare Africa, a apărut astfel o schismă, pentru a cărei înlăturare a fost invitat Episcopul Donatus de Casae Nigre, sub îndrumarea căruia a fost convocat un sinod local în anul 312. Acest sinod, la care au participat mulți episcopi din regiunea respectivă, l-a depus pe Episcopul Cecilian, trimițând scrisori către toți episcopii din Africa de Nord, cărora li s-a recomandat să întrerupă orice legătură cu cel depus. După numele de Donatus, al celor doi episcopi rigoriști, mișcarea protestatară inițiată de adepții lor a fost deci numită donatism. Această mișcare a luat o mare amploare, întinzându-se în toată regiunea Africii de Nord. Imediat după înfrângerea împăratului Maxențiu lângă Roma, la data de 28 octombrie 312, Constantin cel Mare l-a recunoscut ca episcop legitim al Cartaginei pe Cecilian, căruia i-a trimis ajutoare și a dat ordin magistraților din regiune să îl ajute și să restabilească ordinea. Atunci donatiștii, văzându-se amenințați pe plan local, au făcut apel mai întâi la proconsulul Anullinus, iar mai apoi chiar la împăratul Constantin însuși.
Din confruntarea cu rigoriștii donatiști, împăratul Constantin a reținut că problemele bisericești nu pot fi rezolvate din afară, nici măcar prin intervenția autorităților politice, ci numai prin mijloace bisericești. Aceste mijloace bisericești constau în convocarea unor sinoade la care să participe cele două grupări adverse, confruntare din care să se poată evidenția dreptatea uneia dintre grupări. Într-o rezoluție adoptată de împăratul Constantin în anul 313 privind statutul Episcopului Cecilian, apare numele Episcopului Osius, ceea ce înseamnă că acesta a fost emisarul imperial la Cartagina, dar nu se cunoaște ecoul acestor intervenții. Disputa donatistă a fost discutată apoi la un sinod desfășurat la Roma în toamna anului 313, sub conducerea Episcopului Miltiade. La acest sinod erau reprezentate atât partida lui Cecilian, cât și cea a donatiștilor, iar în final Cecilian a fost recunoscut ca episcop canonic. În speranța unei soluționări a schismei donatiștilor, împăratul Constantin a convocat un sinod la Arelate (astăzi orașul Arles din sudul Franței), în luna august 314, la care au participat 16 episcopi din Galia. Acest sinod, care a luat aceeași hotărâre privitoare la donatism precum cel de la Roma, a adoptat 22 de canoane. Primul dintre canoane se referă la data Paștilor în următorii termeni: „În primul rând, poruncim ca sărbătoarea Paștilor să fie sărbătorită pe tot pământul în aceeași zi, după obicei”, stabilind că data Paștilor urma să fie comunicată în fiecare an tuturor de către Episcopul Romei. Sinodul de la Arelate a fost primul din istorie convocat de împăratul Constantin cel Mare, experiență care i-a fost de mare folos atunci când s-a confruntat cu tulburările provocate de erezia lui Arie, avându-l mereu alături pe Episcopul Osius. În sfârșit, după 325, împăratul Constantin cel Mare l-a avut drept consultant în treburile bisericești pe Episcopul Eusebiu de Cezareea Palestinei.
Ce documente s-au păstrat de la Primul Sinod Ecumenic?
Este îndeobște cunoscut faptul că informațiile privind lucrările și hotărârile Sinodului I Ecumenic sunt în mare parte indirecte, în sensul că nu s-au păstrat acte oficiale și nici nu se știe dacă au existat vreodată astfel de documente. Sursele indirecte se referă în primul rând la scrisoarea adresată de episcopii participanți Bisericii din Egipt, în care sunt reproduse pe scurt hotărârile luate de Sinod; apoi scrisorile oficiale trimise de împăratul Constantin cel Mare mai întâi tuturor Bisericilor, apoi una specială Bisericii din Alexandria. Dar cele mai multe informații privind acest sinod au fost adunate de către Episcopul Eusebiu de Cezareea în monografia sa intitulată „Viața împăratului Constantin”. Alte informații referitoare la Sinodul I Ecumenic se găsesc și în scrierile Sfântului Atanasie cel Mare. A doua categorie de informații privitoare la acest sinod se găsesc în scrierile unor istorici sau teologi, dar care nu au participat la Niceea, astfel că aceste informații sunt indirecte.
Ce ne puteţi spune despre participanţii la Sinod?
Împăratul Constantin afirmă în scrisoarea sa către Biserica Alexandriei, trimisă în anul 325, că „mai mult de trei sute de episcopi, admirabili prin înțelepciunea și inteligența lor, au confirmat una și aceeași credință” (Fontes..., p. 157). Eusebiu de Cezareea, care a reprodus epistolele împăratului Constantin, vorbește pe la anul 338 despre „mai mult de două sute și cincizeci” și astfel de ipoteze care propun cifre diferite sunt mai multe. Sfântul Ilarie de Poitiers (325-367), autorul unui tratat despre Sfânta Treime (De Trinitate), adversar al arianismului, fapt pentru care a fost exilat în Răsărit, este considerat primul autor care a susținut că numărul episcopilor participanți la Sinodul I Ecumenic a fost de 318, similar cu numărul „oamenilor de casă” ai lui Avraam (Facerea 14, 14). Cifra de 318 participanți, sau „credința celor 318 Sfinți Părinți de la Niceea”, a devenit formula generală de identificare a acestui sinod, mai ales în hotărârile unora din cele șase Sinoade Ecumenice care au urmat de la Niceea I (325) până la Niceea II (787).
Pe lângă strădania de a identifica numărul exact al episcopilor participanți la Sinodul I Ecumenic, mulți cercetători s-au străduit să identifice numele acelor episcopi și astfel au fost elaborate liste cu numele participanților care au putut fi identificate din nenumărate surse. Potrivit listei întocmite de cercetătorul Ian Mladjov cu câțiva ani în urmă, reținem că din Occident au participat la Niceea Episcopul Osius de Cordoba, plus preoții Vitus și Vincentius, reprezentanții Episcopului Silvestru I al Romei. Din Răsărit este menționat în primul rând Alexandru al Alexandriei, însoțit de diaconul său Atanasie, care în anul 328 i-a urmat pe tronul alexandrin și a devenit cel mai important apărător al credinței formulate la acest sinod. Episcopul Alexandru era însoțit și de 11 episcopi din jurisdicția sa, dintre care s-a remarcat Sfântul Pafnutie al Tebaidei. Acest ierarh ascet a pierdut un ochi în timpul persecuțiilor și tradiția afirmă că împăratul Constantin a sărutat rana vindecată a lui Pafnutie. Acest amănunt este o expresie a atmosferei care exista pe parcursul sinodului, prin faptul că mulți ierarhi, victime ale persecuțiilor romanilor, erau cinstiți cu respect de noul împărat.
Regiunile reprezentate la Sinodul I Ecumenic din Răsărit au fost următoarele: Egipt, Tebaida, Libia, Palestina, Fenicia, Cele-Siria (adică restul Siriei în afară de Fenicia), Arabia, Mesopotamia, Cilicia, Capadocia, Armenia (Armenia Mică, precum și cea Mare), Diospontus (provincia creată prin împărțirea lui Dioclețian, al cărei nume a fost schimbat de împăratul Constantin în Helenopontus, în onoarea mamei sale, Sfânta Împărăteasă Elena); Pontul Polemoniac (Neocezareea, Zela, Sebastia, Polemonium, Cerasus-Farnacia și Trapezunt); Paflagonia, Galatia, Asia, Lydia, Frigia, Pisidia, Licia, Pamfilia, insulele (Rodos și Kos), Karia (regiune din sud-vestul Anatoliei), Isauria, Cipru, Europa (nordul Greciei de astăzi, atunci cu centrul bisericesc la Heraclea), Dacia cu eparhiile de la Sardica (Sofia de astăzi) și Tomis (eparhie reprezentată de Episcopul Marcu), Moesia, Macedonia, Achaia și Tesalia. Această listă, desigur incompletă, demonstrează faptul că participanții la Sinodul I Ecumenic reprezentau toate provinciile răsăritene ale Imperiului Roman, la care se adăugau episcopi de dincolo de granițele imperiului, spre exemplu din Sciția Mică, Armenia, Arabia și Mesopotamia. În sfârșit reținem că episcopii participanți la sinod erau grupați pe provincii, iar acesta era un semn clar al progresului de organizare bisericească în cadrul structurilor administrative ale statului.
