Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 46

Filosofi români mărturisitori ai dreptei credințe ortodoxe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Nichifor Crainic; Mircea Vulcanescu; Nae Ionescu; filosofie; marturisitori;

 

I. Argument

 Întrebările ce se pun mai ales la răscrucea timpurilor, a secolelor şi mileniilor sunt frecvent legate de filosofie. Încă în protoistorie meditația asupra Universului și a locului omului în cadrul acestuia a fost filosofică

 Mereu au fost întrebări precum: Avem nevoie de filosofie, este ea o formă de cultură? Face ea parte din structura înaltei spiritualități umane? Poate ea să pătrundă tainele transcendentalității? Se confundă filosofia cu știința, arta, religia sau cu viziunea despre lume a simțului comun, şi dacă nu, cum se manifestă ea în mod autonom? Care este astăzi locul filosofiei în procesul evoluției umanității? Toate marile culturi moderne ale lumii: germană, engleză, franceză, italiană, rusă au avut mari filosofi.

 Este oare aici o determinare subconștientă a părerii actuale a unor români că nu am avut filosofi și filosofie pe meleagurile noastre pe baza supoziției, că nu am avut o cultură importantă. Există aici anume contraziceri – de pildă uneori se recunoaște valoarea scriitorilor Lucian Blaga sau Emil Cioran, dar nu și valoarea lor de filosofi.

 Există o rezistență chiar a unor intelectuali de valoare la acceptarea existenței filosofilor români interbelici, la același nivel cu cel al scriitorilor, savanților, artiștilor nației. Poate, este și vina actualei comunități de filosofi și ea cam de același rang astăzi cu alte comunități de artiști sau savanți, că stând în contemplația întâmplărilor cotidiene nu a pledat pentru locul meritat de filosofi și de filosofie în cultura românească.

 În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul” altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial ontologică şi nu numai a încercărilor prin fapte culturale trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu.

 Filosofia românească are caracteristicile unei culturi universale. Pentru creația filosofică națională este un fapt important este orientarea spre ființa istorică a poporului român, spre limba română și spre valorile credinței ortodoxe milenare a românilor.

 Filosofii pe care dorim să-i prezentăm în expunerea noastră, Nae Ionescu, Nichifor Crainic și Mircea Vulcănescu, au mărturisit prin gândirea și opera lor deosebit de importantă și chiar cu viața, dreapta credință ortodoxă și au ridicat creația lor la universalismul gândirii filosofice.

 

II. Nae Ionescu

 Nicolae C Ionescu, (mai cunoscut ca Nae Ionescu, a fost filosof, logician, profesor și jurnalist de înaltă factură intelectuală și morală mărturisitor al dreptei credințe ortodoxe și atașat valorilor și tradițiilor poporului român.

 Orientarea sa filozofică a fost catalogată de unii comentatori ai operei sale ca fiind ’’trăirism’’ (o variantă românească a vitalismului, incluzând elemente mistice și teologice din tradiția creștină ortodoxă).

 A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice, a literaturii și gândirii românești, precum: Vasile Băncilă, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea și alții. Prin publicistică, mai ales prin intermediul ziarului „Cuvântul”, a fost puternic implicat în dezbaterea politică, susținând inițial doctrina țărănistă, apoi ideea unei monarhii organice românești.

 Nae Ionescu, a marcat puternic filosofia românească până în zilele noastre, în special prin gânditorii pe care i-a influențat într-un fel sau altul. Filosoful fără operă, considerat așa de comentatori deoarece a publicat forte puține lucrări cu caracter filosofic în timpul vieții avea într-adevăr o mare putere de seducție, mai ales în prelegerile sale universitare și astfel a influențat mulți tineri, unii dintre ei au ajuns mai târziu gânditori de renume. Cursurile publicate după moartea lui Nae Ionescu ne dezvăluie un gânditor profund cu multe elemente de originalitate în filosofie și logică. Cei care au audiat aceste cursuri mărturisesc că erau deosebite prin conținutul metafizic dar și prin puterea de convingere a profesorului.

 Mircea Eliade scria despre Nae Ionescu că își învăța studenții să filosofeze plecând de la imediat, de la întâmplări personale, şi le amintea că un gânditor îşi poate îngădui orice libertate în speculațiile lui, în afară de libertatea de a nu ține seama de viață. De asemenea, se spune, că reușea să creeze sentimentul filosofării, al deschiderii spre problematic, oferind mereu nu răspunsuri, ci alte și alte întrebări, ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să îl numească ’’dezvățător’’.

 Câteva repere biografice din viața maestrului sunt utile pentru a contura personalitatea acestuia :

 Nae Ionescu s-a născut pe data de 4 iunie 1890 (stil vechi) la Brăila. Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe viitorul scriitor Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru ’’republicanism național’’. Termină studiile medii la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în1912, cu specializare în filosofie.

 În anul 1912 este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, în toamna anului 1913, pleacă în Germania la Gotiingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie1916 pleacă din nou în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor doctorale.

 Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Pentru faptul că erea român este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște la începutul anului1917, iar cel de-al doilea, Răzvan, în luna iunie a anului1918.

 În 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din Munchen, cu celebrul profesor și filosof Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Prin această teză valoroasă Nae Ionescu își aduce o contribuție importantă la construcția logicii matematice Revine în țară în același an dedicându-se carierei didactice și jurnalistice.

 Este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar de la Mânastirea Dealul pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de ’’Logică și Teoria cunoașterii’’ a profesorului ;i filosofului Constantin Rădulescu Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu prelegerea Funcțiunea epistemologică a iubirii. Demersul său este original deoarece consideră că iubirea, după porunca Mântuitorului este calea cea mai importantă prin care omul cunoaște pe Dumnezeu, iar prin iubirea de Dumnezeu pe sine însuși, pe semenii săi și toată Creația. Mai târziu distinsul teolog, preot, profesor dr. academician Dumitru Stăniloae va spune: ’’În liniștire este o supremă cunoaștere pentru că este o supremă iubire’’

 Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu.

 Cursurile sale, litografiate sau păstrate sub formă de stenograme, au fost publicate după moartea sa, la începutul anilor '40, prin grija discipolilor. În perioada comunistă (1945-1989) Nae Ionescu a fost un autor interzis. Publicarea cursurilor sale a fost reluată după 1990.

 Între 1911-1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu -Motru publică mai multe articole și cronici.

 În perioada 1919-1925 colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu-Motru ), alături de mari oameni de cultură români dintre care menționăm pe:Tudor Vianu, Octav Onicescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti.

 Publică în 1922, în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.

 Din mai 1926 Nae Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care și discipolii săi Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mihail Sebastian și alții.

 La 14 februarie 1925 încheie cursul de Istorie a logicii (litografiat și ulterior tipărit în 1997 ). Tot în același an susține cursul de Filozofie a religiei (litografiat și ulterior tipărit tipărit între 1990 și 1998 în mai multe ediții). Este prima contribuție românească notabilă la problematica istoriei logicii.

 În primăvară dă examenul de docență în fața unei comisii condusă de Constantin Rădulescu-Motru și din care mai făceau parte iluștrii filosofi români P.P.Negulescu și Dimitrie Gusti. Din iunie 1925 este docent universitar de Istoria logicii și Metafizică la Facultatea de Litere și Filosofie din București. În noiembrie deschide cursul de Teoria cunoștinței (predat până în mai 1926) și cel de Metafizică, cu tema Problema salvării în „Faust” al lui Goethe.

 La 1 ianuarie 1926 este numit conferențiar definitiv de Istorie a logicii și Metafizică, iar la 29 mai același an încheie cursul de Teorie a cunoștinței (litografiat și ulterior tipărit în anul 1996.

 Este numit profesor titular, în anul 1930 al Catedrei de Psihologie și Pedagogie a Institutului Superior de Educație Fizică Îi urmează mentorului său, profesorul Constantin Rădulescu Motru. Predă cursuri de psihologie generală și pedagogie teoretică. În același an, la alegerile pentru Camera Deputaților, Nae Ionescu candidează la Brăila, din partea Uniunii Naționale și este ales.

 În anul universitar 1930-1931 predă cursul Istoria metafizicei ca tipologie a culturii - prelegerea inaugurală are ca temă Moda în filosofie (cursul a fost litografiat și tipărit în 1996 ). În anul universitar următor a predat cursul Din metodologia logicei. Analogia precum și cursul Metoda statistică. Cu aplicație la psihologie, sociologie si pedagogie, cursuri care până în prezent nu au fost publicate. Un alt curs predat de profesorul Nae Ionescu este Logica științelor exacte (nu a fost litografiat și nici publicat ).

 In iunie 1934 apare romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani..., cu o prefață de Nae Ionescu, concepută ca o antiteză la tematica romanului. Această prefață cu un puternic conținut teologic ortodox se încheie cu concluzia că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât îl așteaptă încă pe Messia. Timp de câteva luni se duce o amplă și pasionantă polemică în presă în jurul romanului, a prefeței și problematicii puse de autor și de profesorul Nae Ionescu.

 În anul universitar1934-1935 predă cursul de Logica generală care a fost litografiat și tipărit în două ediții după moartea autorului, în 1943 și 1993 și un curs de Logică a colectivelor (3 lecții, predat, s-au păstrat într-un manuscris și au fost tipărite în 1996și în 1997.

 În anul universitar1936-1937 predă cursul Probleme de metafizică, curs stenografiat și editat mai târziu, în 1988 de Dan Zamfirescu. La 22 aprilie în același an, Conferința de Metafizică și Istorie a Logicii este transformată în catedră, iar Nae Ionescu este numit profesor agregat. La 10 martie 1938, Senatul Universității București este de acord cu propunerea de schimbare a denumirii catedrei, ocupate de Nae Ionescu, în Catedra de Logică și Metafizică.

 În anul 1939, împreună cu o serie de șefi legionari, Nae Ionescu este arestat și depus în lagărul de la Miercurea Ciuc și apoi i se fixează, „domiciliu forțat”. Este destituit din Universitate. Este internat iarăși în lagărul de la Miercurea Ciuc. La 24 iunie același an este eliberat din lagăr grav bolnav de inimă. Nu își va recapătă niciodată catedra. Este vizitat acasă de o serie de prieteni, printre care Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade și Constantin Noica. În această perioadă începe să lucreze la un Manual de logică pe care nu-l va termina (au rămas, în manuscris câteva fragmente).

 Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.

 Fără a încerca să prezentăm și să analizăm întreaga operă, în ceea mai mare parte publicată postum, a ilustrului filosof român remarcăm două aspecte în opinia noastră esențiale.

Primul se referă la multitudinea domeniilor în care Nae Ionescu a creat: teologie, logică, filosofie, matematica, istorie, pedagogie, fapt ce demonstrează spiritul enciclopedic al profesorului care a căutat sensurile ultime ale existenței.

 Al doilea aspect este acela că Nae Ionescu a fost și rămâne un metafizician, creator de metafizică și care a ridicat cunoașterea științifică și adevărurile formale ale matematicii și logicii la valorile de credință ortodoxe ale poporului român. A demonstrat că există o cunoaștere prin iubire iar metafizica poate fi ea însăși o știință ci nu numai o creație speculative.

 Ilustrul gânditor a fost exponentul unei şcoli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuali care au filosofat, cu instrumentele ortodoxiei. Metafizica lui Nae Ionescu a fecundat spirite ilustre ale României interbelice. A fost, de altfel, al doilea mare creator de şcoală după Titu Maiorescu, despre amândoi spunându-se, au excelat în crearea unor filosofi.

 Metafizica este considerată şi astăzi drept nume pentru centrul determinant şi pentru nucleul întregii filosofii iar pentru sistemul de gândire al lui Nae Ionescu, constituie faptul fundamental. Metafizica are, potrivit filosofului român, o justificare culturală şi o deschidere către celelalte fapte spirituale, fie integrându-se în spaţiul lor atitudinal – este vorba despre religie –, fie descoperindu-le temeiurile –, este vorba despre ştiinţă. Metafizica este cale către absolut.

 Potrivit lui Nae Ionescu, metafizica nu a apelat niciodată în exclusivitate la raţiune. Încă de la cursul predat în anii 1928-1929, când a încercat să contureze metafizica răsăriteană printr-o paralelă cu metafizica apuseană, le spusese studenţilor săi că posibilităţile umane în ceea ce priveşte cunoaşterea metafizică ar fi una la nivel de lume a conceptelor, cealaltă la nivel de lume a esenţelor eterne. Astfel în faţa omului s-ar deschide două căi prin care poate lua contact cu realitatea: calea cunoaşterii şi calea trăirii. În prima variantă cunoaşterea ar tinde spre înglobarea realităţii cunoscute într-un anumit sistem de concepte. Aceasta ar fi varianta occidentală a spiritului metafizic, care nu poate ocoli impasul nepotrivirii dintre cunoaşterea realităţii sensibile şi realitatea noumenală, ce trece dincolo de domeniul cunoscutului, astfel rămânând nerezolvată problema adecvării dintre cunoaştere şi realitate.

 După cum remarca Nae Ionescu în prelegerea din 13 ianuarie 1937, metafizica se face uneori doar din necesităţi polemice, într-o situare critică faţă de un oarecare sistem metafizic. Pentru a intra în domeniul metafizicii fără intenţii polemice, pentru a da curs unei necesităţi lăuntrice de formulare conceptuală a unor experienţe metafizice, trebuie făcut un examen critic al posibilitătilor de lucru. Punctul de plecare în acest demers îl va constitui pentru Nae Ionescu acceptarea a trei postulate fundamentale:

 Primul postulat ar fi acela că prin cunoaşterea metafizică nu are loc un act de înregistrare, ci un act de identificare a subiectului metafizic cu obiectul cunoaşterii metafizice. Un alt mod de exprimare a acestui adevăr fundamental, pe care Nae Ionescu l-a invocat în mai toate cursurile sale, ar fi acela ’’că nu stiu ceea ce văd ci văd ceea ce stiu’’. Nae Ionescu vorbise de transformarea noastră în însuşi obiectul de cunoscut, cu precizarea că la mijloc este un fel de fuziune, de contopire, de unde şi concluzia că ’’existenţa care ne depăşeste poate fi trăită, în sensul depăşirii noastre pe linia trăirii’’. Acest postulat se constituie ca o veritabilă axă a întregii probleme de cunoaştere metafizică. Întrucât, de îndată ce trăirea metafizică este tradusă în forme conceptuale ea devine cunoaştere.

 Al doilea postulat fundamental este cel al ’’participării’’. Prin participare experienţa metafizică se dezvăluie a fi un act bipolar. Participarea înlătură presupoziţia monopolarităţii, de caracter pur imanent, implicând un panteism ce se dispensează de orice transcendenţă, absurditate care egalează pur şi simplu idealismul absolut în materie de cunoaştere. Participarea presupune doi termeni: subiectul metafizic şi ceva de natură obiectivă, care transcende omul. Ea implică păstrarea distincţiei, dar şi a ierarhiei, dintre subiectul participant şi obiectul cunoașterii metafizice la care el participă.

 Al treilea postulat porneşte de la constatarea lipsei de sens a împărţirii metafizicii. Cunoașterea metafizică fiind act de identificare a subiectului cu obiectul, sistematizarea metafizicii în’’ ştiinţă a actului şi în ştiinţă a obiectului experienţei metafizice’’, devine cumva de prisos.

 Nae Ionescu defineşte metafizica ca ’’fiind în adevăr un cod de trăire şi de valorificare a realităţii în raport cu anumite necesităţi şi probleme proprii ale tale’’. Această definiţie poate fi considerată regula fundamentală a modului în care Nae Ionescu înţelege metafizica, ca urmare a faptului că aceasta acoperă întregul spaţiu al înţelesurilor metafizicii în filosofia sa. Conceptele principale angajate de această definiţie sunt: trăirea, realitatea, necesitatea şi problemele proprii – ale metafizicianului.

 Oferim spre reflecție cititorului două citate din opera marelui filosof român de o actualitate evidentă în raport cu vremurile pe care le trăim în care dreapta credință ortodoxă este blamată și restricționată, iar umanismul creștin este înlocuit de raționalismul pragmatic și protestant:

 ’’Viaţa trăită cu mintea este o viaţă mecanică. Devii un robot – poate unul eficient; roboţii sunt foarte eficienţi – maşinile sunt mult mai eficiente ca şi oamenii. Când eşti condus de minte poţi câştiga mai bine şi mai mult, dar nu vei fi mai viu. Poate vei avea un standard de trai mai bun dar viaţa ta va fi seacă. Viaţa este vie doar când o trăieşti cu inima.

 ’’Inteligenţa e orgolioasă şi rigidă. Ea vrea să se instituie nu numai în stăpân absolut, dar şi în demiurg. Şi greşeşte’’.

 

 III. Nichifor Crainic

 Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cît de complex, pe atît de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămân fundamental “ţărani”, “oameni ai pământului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gândire şi în faptă, nu lipsiţi de mîndria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al spiritului românesc de o vitalitate uneori exacerbată, sur­prinzători atât în patimi cât mai ales în virtuţi.

 În această bună simplitate existențială se află mari resurse creatoare, apte de a se desăvârși prin instrucţie şi de a se exprima în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia românească ancorată în perenitatea valorilor credinței ortodoxe și sub mantia rațiunii, contribuie smerit(uneori cu prea multă timiditate), dar sigur la patrimoniul cultural universal. Nichifor Crainic, face parte din pleiada gânditorilor români care au dat ființă în măsura cea mai înaltă “modelului ortodox, intelectual şi existențial’’ al culturii românești.

 Adevăratul său nume era Ion Dobre. Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim, nu doar prin rezonanţa sa tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin semnificaţiile pe care le poartă neostentativ: “cel ce aduce vestea izbânzii”.

 Nichifor Crainic sa născut la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe meleagurile natale plecă la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central.

 Tot acum mai exact din 1907, îşi începe activitatea publicistică, în periodice ortodoxe şi sămănătoriste. Mai târziu, căutând să definească sensul “gândirismului”, scria:“Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. Peste pământul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”.

 Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc editat de Nicolae Iorga, pe atunci ca și mai târziu mare susținător al românismului integral: “România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”, afirma marele istoric. De altfel Nicolae Iorga a fost un model pentru Nichifor Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieţii

 După război, între anii 1920-1921, îşi va desăvîrşi studiile la Viena, unde va avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întâlnire cu cultura şi literatura germană, fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă Rămânând un patriot desăvârșit credincios valorilor ortodoxe, Nichifor Crainic a fost și o conştiinţă europeană prin deschiderea sa spre marea cultură occidentală. Acest fapt este exprimat în atitudinea sa critică față de nazismul german, dar și în formula pe care a adoptat-o și a cărei actualitate este evidentă, dar necunoscută și ignorată în spiritul ei de guvernanții noștri și cei europeni : “Pacea Europei înseamnă: pământ naţional şi cer comun” Aceasta rămâne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine.

 Încă din 1921 îşi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfăşoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural şi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). A ţinut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai târziu îi va da faimă Nae Ionescu) şi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil Șeicaru

 Din 1926, când Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deşi numele îi va figura pe copertă pînă în 1928), conducerea ei este preluată de Nichifor Crainic, care-i va imprima destul de repede direcţia ortodoxistă. În jurul Revistei se va grupa o elită culturală românească a cărei principali reprezentanți au fost : Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Pe­tro­vici, Ion Pillat, Adrian Maniu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc Șirato, George Călinescu şi mulţi alţii,

 Tot în 1926 îşi în­cepe ilustra carieră universitară.

 Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar (sau sânt elaborate), printre altele, Ţara de peste veac (versuri – 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940).

 La capătul acestui deceniu de efervescenţă creatoare şi misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petrovici) membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin dispariţia prematură a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepţie la 22 mai 1941. Răspunsul la discursul de recepție este dat de Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator.

 Din opera lui Nichifor Crainic se formează treptat atât o concepţie generală asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile sale), cât şi o adevărată doctrină politică de dreapta, “naţionalismul constructiv” (sintagmă de mare succes în epocă), concentrată în ’’Programul statului etnocratic’’ (publicat iniţial în revista Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri ’’Ortodoxie şi etnocraţie’’, construit pe trunchiul Ortodoxiei). Programul realizează sinteză între valorile tradiţiei orodoxe şi problemele actualităţii, iar pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, Principiul fundamental enunțat de ilustrul filosof și teolog fiind: “Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual. Cînd zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordându-l cu spiritul lui Hristos”.

 Pan M. Vizirescu avea dreptate să scrie:“Sistemul d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieţii naţionale, punîndu-ne în faţă viziunea totalitară şi totalizatoare a realităţii româneşti. E o doctrină care nu lasă nimic nerezolvat…”(“Nichifor Crainic, creatorul gîndirii noastre”, în Sfarmă-Piatră, 16 iunie 1938). Iar Blaga afirma categoric, chiar în forul academic (a se vedea, “Răspunsul” integral în Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941), “Invazia teologică în cultura română postbelică (de după primul război mondial – n.n)., înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator, dar este aici şi o operă de gânditor ortodox”.

 În perioada 1940 – 1941, Nichifor Crainic intervine în politica vremii, duce o viaţă agitată, scrie mult mai puţin.

 Sfârşeşte prin a fi hăituit de comunişti, de care se ascunde prin mai multe sate transilvănene, vreme de trei ani (1944-1947). Ajuns pe mâinile acestora, intră în perioada cea mai cumplită a vieţii sale, la polul opus al gloriei pe care o cunoscuse din plin. Sânt ani lungi de suferinţă și de umilinţe. El, care-l judecase aspru odinioară pe “bătrânul Miron Costin”, socotind că omul nu este “sub vremi”, ci că, dimpotrivă, “voinţa omului bărbat este capabilă să frângă grumazul monstrului”, a trebuit să experimenteze limitele umanului.

 Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat în primăvara lui 1962, cu trupul vizibil marcat de suferință, dar cu spiritul tare ancorat în credința ortodoxă

 Pentru asigurarea mijloacelor necesare traiului, așa cum va mărturisii în memoriile sale, acceptă compromisul de a deveni redactor la ’’Glasul Patriei’’ (publicaţie editată pentru românii din exil), de unde se va pensiona în 1968.

 Îşi definitivează Memoriile şi alte manuscrise. A murit marginalizat, la 20 august 1972, încondeiat de comunişti ca unul dintre cei mai “reacţionari” gînditori din România “burghezo-moşierească”. Numai Codreanu, Nae Io­nescu şi Horia Sima au mai fost prezentaţi în culori atît de sumbre.

 Pentru Nichifor Crainic va fi fost poate marea eliberare, “dezmărginirea” a cărei grandioasă viziune lirică o avusese cândva: “Şi de pe vârf de munte mă voi sui pe-un nor;/ Zi grea, cutremurată va fi – o zi de-adio – / Când inima-mi de tine făşii voi dezlipi-o, / Amară frumuseţe, pământ rătăcitor”… Pe urma sa rămânea, în aşteptarea unor vremuri mai bune, o operă teologică, literară şi publicistică de un considerabil interes.

 Prăbuşirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua când se împlineau o sută de ani de la naşterea lui Crainic!), a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) “îngrijită” de Nedic Lemnaru, incluzînd şi versurile “create mental” în temniţa Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România.

 În 1991 i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre),. Această primă parte se referă la răstimpul răstimpul dintre 1889 şi 1944, Partea a doua (încheiată spre sfîrşitul anilor ’60), apare în 1996, acoperă perioada 1944-1962 Nichifor Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciţi autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX alături de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nicolae Steinhard și alții

 În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume:Cursul de teologie mistică(1993, sub titlul editorial Sfinţenia – împlinirea umanului), Nostalgia paradisului(1994), Puncte cardinale în haos (1996 şi 1998), Ortodoxie şi etnocraţie (1997), În țara de peste veac. Poezii antume:1916-1944 (1997), Dostoievski şi creştinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei româneşti (1998). Se lasă aşteptată în continuare publicarea unei lucrări importante și anume, ’’Cursul de mistică germană’’.

 Scriitor prolific şi foarte stăpân pe mijloacele sale, profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţământului teologic românesc şi mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar şi al “patriei ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roşu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptării sale publice, una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau Ţuţea.

 Nichifor Crainic avea conştiinţa nedesăvîrşirilor sale pe care astăzi mulți nu o mai au şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar Preot, prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae scrie despre el: “Nichifor este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelec­tuale. Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox” (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940).

 ’’ Nichifor Crainic, un poet al profunzimilor este cel mai mare poet român creştin’’, afirmă Preot, prof. univ. dr Dumitru Stăniloae: „De aceea, gândirea și simțirea lui creștină poartă o pecete româneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o mărturie a spiritualității românești, care e o sinteza între credința ortodoxă tradițională și calitățile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spațiul si de istoria lui.
 S-ar putea spune că Nichifor Crainic este poetul nostru creștin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul creștin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul creștin german prin excelenta... Dar tot aceasta înțelegere ortodoxă a lui Dumnezeu, exprimată într-o buna parte din poeziile sale, l-a făcut pe Nichifor Crainic un poet al profunzimilor. Totul in poezia lui merge la profunzime, e o poezie a ultimelor adâncimi, un efort de a exprima ultimele temelii ale formelor existenței. In acest sens ea e o poezie filozofica... Întreaga natura cosmică este astfel un rai potențial în care a așezat Dumnezeu neamul omenesc. Dumnezeu e afirmat ca Persoană al cărui Fiu făcându-se om se jertfește pentru noi, dar e arătat si ca, Creatorul naturii care ne întreține în viața pământească El e încredințat ca oamenii continuă să existe prin sufletul lor și cei ce viețuim încă nu putem să-i uitam si să fim lipsiți de nădejdea că îi putem ajuta prin rugăciunile noastre. … Marea întrebare ce si-o pune poetul cu privire la ei este „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Ei “sunt ”într-un anumit fel. Nu putem să nu credem in faptul acesta. Ce sens ar mai avea atunci toata iubirea ce există între oameni? (…) Deși la întrebarea “Unde sunt cei care nu mai sunt?”, poetul socotește că nu putem da, cât suntem pe pământ, un răspuns, rămânând o taină nepătrunsă, totuși dă existenței lor de dincolo de moarte câteva caracteristici care îi arată ajunși la niște stări superioare tuturor celor ce le cunoaștem...

 Nichifor Crainic este cel mai mare poet al tainei de netăgăduit a lui Dumnezeu. Crainic redă misterul lui Dumnezeu mai ales ca lumină nesfârșită, nu ca întuneric cum îl fac misticii occidentali... Putem spune ca poezia de cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în închisoare și credem ca și alte opere importante au fost fructul meditației din această perioadă de grele suferințe a multor spirite alese ale poporului roman.”

 (Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic-Schiță de portret, în Historia, iulie 2020)
 Este regretabil că personalitatea lui Crainic, în ciuda valului de reeditări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române la 22 noiembrie 1994, întârzie să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa câte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm “verdictele” ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămânem datori trecutului. Cultura românească prezentă are autenticitate și valoare numai dacă se bazează și continuă spiritualitatea română din vremurile anterioare ancorată în specificul național românesc și în adevărurile de credință ortodoxe.

 În încheiere propunem cititorilor spre reflecție câteva citate din opera marelui teolog și filosof român:

 ’’ Eroismul e arta de a sluji neamul prin sacrificarea ta’’.

’’Dreptatea sociala nu se face prin suprimarea dreptului de a poseda, ci prin suprimarea excesului de bogăție’’.

 ’’Dacă fericirea nu ar putea fi atinsă sub nici o formă, oamenii nu ar mai căuta-o’’.

 ’’A fi naționalist in Romania, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te așeza pe un pisc in bătaia tuturor furtunilor urii si a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâta, nimic mai prigonită si mai lovită decât dragostea supremă de românism’’.

 ’’În viața prezentă, oamenii nu pot fi fericiți’’.

 ’’Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume și totuși nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici’’.

 

IV. Mircea Vulcănescu

 ’’A existat în generația noastră un om care ne domina pe toți: prin lecturile lui, prin fantezie, prin grația intelectului, prin conștiință morală. Se numea Mircea Vulcănescu. A murit în închisoare în 1950’’.

 (Constantin Noica, consemnat de Gabriel Liiceanu în Jurnal de la Păltiniș, Editura Humanitas, 2013, p.257)

 S-a născut pe 3 martie 1904 la București, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București.

 Din adolescență a scris poezii și eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”). La sfârșitul ocupației germane din Primul Război Mondial, Mircea Vulcănescu își manifestă bucuria de a fi trăit momentul 1 decembrie 1918 printr-un discurs în fața Universității din București.

 În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost membru al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar1923-1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.

 În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR. Dimitrie Gusti și Nae Ionescu au fost aceia care l-au influențat în mod deosebit în această perioadă.  În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și Drept. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționând să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie, Însă nedefinitivate.

 În iarna lui 1927, a început colaborarea la „Gândirea”. A continuat să activeze în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rânduri.

 În anul universitar 1929-1930, a fost „asistent onorific” la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, până în 1935..

 Începând cu 13 octombrie 1931 susține comunicări la simpozioanele asociației culturale ”Criterion”. A colaborat la numeroase reviste cu caracter literal și filosofic.

 Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței

 Mircea Vulcănescu se implică și în viața social -politică. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor până în septembrie 1937, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională:1940-1941, director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 septembrie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, până la 23 august 1944.

 În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.

 A fost unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich. Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou.

 După lovitura de stat din 23 august 1944, condusă de regele Mihai, Mircea Vulcănescu a ocupat postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe la 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

 La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa din 1946.

 Închis la Aiud, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați în frig, neavând paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața.

 Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn:

 „Să nu ne răzbunați!”!

 Acest mesaj adresat în timp și peste timp tuturor românilor este expresia supremei iubiri a filosofului martir, a iubirii ca jertfă, pentru Dumnezeu și pentru toți oamenii. Este împlinirea poruncii Mântuitorului și Dumnezeului nostru Domnul Iisus Hristos:’’Iar Eu zic vouă :Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fii Tatălui vostru Celui din ceruiri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. ’’(Matei, 5, 44-45).

 Menționăm câteva dintre lucrările de referință ale marelui filosof român, indicând și anul de apariție : Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932), Cele două Românii (1932), Gospodăria țărănească și cooperația 1933, Dimensiunea românească a existenței (1943).

 Postum au apărut:1996 - Către ființa spiritualității românești, Editura Eminescu, București; 2004 - Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie, Editura Humanitas, București;

 Mircea Vulcănescu, la fel ca și Nae Ionescu și Nichifor Crainic este un metafizician deoarece nu se mulțumește numai să filosofeze speculativ și caută, descoperă sensuri și înțelesuri profunde ale existenței situate adânc în ființă, dar și la înălțimea adevăratei existențe transfigurate prin lucrarea harului dumnezeiesc.

 Nu ne propunem să analizăm întreaga operă a maestrului ci numai vom sublinia câteva idei fundamentale din opera pe care noi o considerăm ceea mai importantă a creației sale, Dimensiunea românească a existenței

 Pentru Mircea Vulcănescu, „un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”.

 Munca şi meritele înaintaşilor ne pot fi îndemnuri, chezăşi şi-n oarecare limite pot chiar suplini carenţa noastră.

 Mircea Vulcănescu susţine că „sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţii, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care filosoful le numește de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturală modernă a României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latinistă; ispita greco-bizantină ;ispita slavo-bizantină ne-a dat mânăstirile; ispita fondului nostru trac ne-a dat pe Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, autohtoniştii; ispita franceză a generat paşoptismul funciar al întregii noastre culturi; ispita germană ne-a dat reacţiunea junimistă; ispita rusească a dat poporanismul şi, în parte, semănătorismul.

 Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare.

 În opinia lui Mircea Vulcănescu, „la români exista o legătură a vieţii cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor (...). Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una tine de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu câmpul, cu animalele, cealaltă de legătura omului Cu Dumnezeu, cu eternitate cu universul.

 Analizând femeia şi bărbatul din punct de vedere al genurilor gramaticale ale limbii române, Vulcănescu afirma că „opoziţia dintre masculin şi feminin pare a nu avea în înţelegerea românească a existenţei numai o semnificaţie biologică, limitată numai la fiinţele vii şi la o anumită regiune a existenţei. Ea pare a purta până în miezul existenţial al fiinţei particulare, împrumutând acesteia caracter bărbătesc sau femeiesc în raport cu o anumită tărie sau slăbiciune lăuntrică a fiinţei sau aplecare spre lucrare sau primire şi prefacere. Neutralitatea care caracterizează ideea apuseană a fiinţei (insul), e străină concepţiei româneşti a existenţei. Însuşirea masculină esenţială pare a fi ideea de lucrare, de acţiune;iar cea feminină, aceea de pasivitate, de receptivitate, de răsfrângere, de primire. De aceea, prototipul fiinţei bărbăteşti pentru român este Dumnezeu-Tatăl el însuşi; iar „lumea“, ca şi „vremea”, înţelese că matrice de existenţe, sunt fiinţe feminine. Iar prototipul feminităţii, în care firea întreagă ia chip femeiesc, este Maica Domnului, nu în sensul de generatoare cauzală a Dumnezeului-om (născătoare);ci în sensul de loc de-ntâlnire a lui Dumnezeu cu lumea, de fire primitoare de Dumnezeu şi pătimitoare pentru El.

 Vulcănescu considera că „dacă adânceşti ce stă sub această lume de întâmplări, mergând până la rădăcina adică, iscodind pricina pentru care lucrurile se întâmplă pentru român, cercetând prilejul, rostul şi soarta a tot ce se întâmplă pentru român, dai desigur peste Dumnezeu. Dar ideea românului despre Dumnezeu este, filozofeşte, plină de surprize. Dumnezeul românului nu este o fiinţă abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o putere impersoanală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o fiinţă, o fiinţă reală, particulară, un ins Pentru român Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinţa particulară, ca ins şi lumea poate fi „uitată de Dumnezeu” ori „căzută de la faţa lui”. Nu numai arătarea lui Dumnezeu, umblând prin lume, dar toată lumea e concepută de român ca o revelaţie continuă şi ca o permanentă teofanie. Paradoxul pe care-l vădeşte dimensiunea românească a existenţei, când înfăţişează pe Dumnezeu şi divinitate ca pe o fiinţă personală particulară, ca pe un ins, ci nu ca pe o existenţă abstractă şi în ciuda acestui lucru, îl considera responsabil de toate faptele.

 În opinia românilor, ar exista, în toate rosturile lumii, alături de Dumnezeu, un ins tăgăduitor şi stricător amestecat, alături de Dumnezeu, oarecare „lucru slab”, o parte de neîmplinire, ca un fel de cooperator negativ real. E clar că Mircea Vulcănescu face referire la raportarea românului la diavol. Necuratul, „în ciuda prestigiului şi a spaimei pe care o inspira numele său, el nu-i decât un administrator, un înger însărcinat cu munca de jos – cu istoria”.

 Timpul are şi el dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n-ar avea decât o singură dimensiune: lungimea. Lucrurile, aşezându-se unele după altele, adică alcătuind un şir, lungimea timpului ar apărea ca singura lui dimensiune posibilă. La o mai aproape vedere, timpul are însă şi el volum, adică grosime. Căci lumea existând toată deodată, ca o cuprindere de multe lucruri date în acelaşi timp, toate lucrurile îşi au şirurile lor de întâmplări succesive specifice. Firea, în totalitate, desfăşurată în timp, nu mai poate fi deci, cum s-a arătat şi de alţii, un singur şir, ci o colecţie de şiruri, care împreună constituie un şir global de şiruri parţiale. Dacă toate lucrurile trec, şi dacă fiecare lucru are şirul lui de prefaceri, adică dacă există în lume desfăşurări paralele sau care se întrepătrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capătul mai multor asemenea fire, care se deşiră în aceeaşi direcţie şi le putem lega între ele. Ceea ce domina toată această concepţie a lumii româneşti este sentimentul unei vaste solidarităţi universale.

 Nu există ruptura existenţială, prăpastie, pentru român, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere. Deosebirea acută dintre prezenţa existenţială a individului concret, supus pierii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta, spaima lui constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în care totul se face şi se desface, este înlocuită la noi într-un sens, printr-o deosebire între două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo. Vulcănescu mai adaugă o caracteristică poporului român :lipsa de teamă în faţa morţii. Sunt unele popoare, mai ales cele nordice, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca final absolut, spaima în fața neantului, a nimicirii. Sunt unii gânditori contemporani care au făcut din acest sentiment rădăcina esenţială şi caracteristica tragică a fiinţei.

 Lumea „de aici” nu e, totuşi, o lume de „prezenţe” în sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde și lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca şi lucrurile care „pot fi”, dar nu sunt încă”. Acestea întind sfera lumii de aici către praguri care pentru „logică occidentală” par absurde ; căci, pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi nicăieri, deoarece „a fi” înseamnă „a avea loc”. La fel, lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru că posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţă şi de nefiinţă.

 Mircea Vulcănescu simte nevoia să atragă atenţia asupra apariţiei periodice în mediul românesc a unor agenți care trezesc sentimentul de gravitate a existenţei, care pun pe om faţă în faţă cu sine şi cu răspunderea lui. Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iartă, ci îţi cere să intervii „acum ori niciodată“, sub ameninţarea că altfel pierzi unele posibilități pentru totdeauna şi în chip iremediabil nu e, în esenţa lui, un sentiment românesc. El e, cel mult, simptomul unei febre de o clipă, al unui sentiment special că vremea a ajuns la limită, s-a împlinit, ori al unei ispite din afară, care încearcă să scoată din firea lui omul românesc. La această „tulburare de ape“, conştiinţa românească răspunde că mai curând sau mai târziu, ’’apele se întorc în matcă’’. Omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul întrerupt cu veşnicia.

 Cele prezentate mai sus sunt numai câteva idei pe care cititorul le află în ’’Dimensiunea românească a existenței’’, operă de bază din creația lui Mircea Vulcănescu, a cărei complexitate și originalitate poate fi alăturată tratatului ontologic a lui Noica, ’’Devenirea întru ființă’’.

 Propunem cititorului spre reflecție citate din opera marelui filosof român a căror actualitate, în opinia noastră este de necontestat:

 ’’Fără religia şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă!’’

 ’’Cea mai adâncă şi mai deplin creştinească reacţie în faţa vieţii moderne este lepădarea de ea’’.

 ’’Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci, ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de încercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărţi, cum nici grâul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor’’.

 ’’Creştinismul nu e un drum cu stâlpi pe care să scrie "la dreapta" sau "la stânga". Creştinismul e libertate lăuntrică, fără indicatoare vopsite’’.

 ’’ Nu cred că se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor’’.

 ’’Când omul pierde nădejdea mântuirii, politica rămâne singura armă de mântuire socială, aci, pe pământ. Supremaţia politicului – semn al pierderii orientării creştine’’.

 ’’ Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută’’.

 ’’ Statul neutru e statul burghez. Statul român nu poate fi neutru, când 80% din populaţia acestui stat – chiar dacă n-ar fi vorba decât de cea de la sate, credincioşii creştini în oraşe (fiind) o mică comunitate față de indiferenţi -, trăieşte într-o ierarhie de valori care-şi găseşte integrarea în Biserică’’.

 

 Gânduri de final

 Filosofia românească autentică reprezentată și de cei trei filosofi martiri succint evocați de noi, nu este o creație speculativă, un raționalism abstract și nici un existențialism al neființei, al tragicului și al deznădejdii, toate acestea aspecte dominante ale gândirii occidentale.

 Spre deosebire de sistemele filosofice raționaliste europene și nu numai, creația filosofică românească, prin marii ei reprezentanți este o metafizică existențială construită nu numai pe raționamente abstracte, ci mai ales pe experiențe personale uneori tragice ale autorilor și a cărei conținut și finalitate este dreapta credință ortodoxă, concretul existențial al ființei regăsit în tradițiile și valorile poporului român, precum și dialectica existențială a vieții și a morții, a timpului și a eternității, a tainei și a aparenței, a iubirii și a jertfei, a bucuriei și a suferinței, concepută ca devenire în Hristos, prin Hristos și spre Hristos.

 Parafrazând pe Constantin Noica se poate spună că noi avem ’’bănuțul’’ nostru sclipitor și valoros cultural prin care putem intra fără greș în bogăția valorilor culturii europene. Din nefericire noi nu suntem încă în stare să ne valorificăm acest bănuț cultural, mai mult blamăm și desconsiderăm valoarea acestuia încercând să trăim neadevărat prin delegație în inautenticul raționalismului ateist, al pragmatismului și fariseismului european contemporan și care nu are nimic de a face cu marea și adevărata cultură a bătrânului continent și a cărei expresie este așa zisa integrare a noastră într-un spațiu politic și economic străin nouă, prin dezavuarea a tot ceea ce însemnă, ortodoxism, cultură autentică și tradiții existențiale românești și chiar a omului ca persoană liberă și spirituală. Dacă vom continua să mergem pe această cale este mare pericol pentru noi și pentru generațiile care vor veni.

 Dumnezeu să ne ajute pentru ca acest fapt să nu se întâmple și pentru ca bănuțul nostru cultural de aur să strălucească și în marea cultură adevărată a Europei și a lumii.

 

  Bibliografie

-Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. I-II, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2015
-Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, Humanitas, București, 2020.
-Mircea Vulcănescu - Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Humanitas, București, 1992
-Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu. De la "Logos" la "Cuvîntul", Editura Paideia, 2008.
-Nae Ionescu, Opere, Vol 1-3, Editura Academiei Române, București, 1997
-Nae Ionescu, Teologia, Editura Deisis, 2015
-Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc, Editura Vremea, 2017
-Nichifor Crainic, Zile albe și negre. Memorii, Editura Floare Albă de Colț, 2015
-Nichifor Crainic, Amintiri din Viața mea, Editura Floare Albă de Colț, 2017
-Nichifor Crainic, Cursurile de mistică. Teologie mistică, Mistica germană, Editura Deisis, 2010
-Nichifor Crainic, Teologie și filosofie. Publicistică(1922-1944), Editura Simart, 2010
-Mircea Vulcănescu, 27 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro
-Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Vol I, II și III, Editura Eminescu, 1996
-Mircea Vulcănescu, Logos și eros, Editura Paideia, 1991
-Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia în cultura românească, Editura Paideia, București, 2017
- Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic-Schiță de portret, în revista Historia, iulie 2020
27-03-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Filosofie, Marturisitori,