Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare

I. Biserica la vreme de încercare

Suntem la vreme de încercare. Toată umanitatea se află acum la vreme de încercare, fapt care nu mai are precedent în istoria cunoscută a omenirii. Această situație nu este rezultatul unei întâmplări, a jocului legilor și forțelor naturii și nu cred că este cauzată de voința malefică a unui om sau a unor oameni. În natură nimic nu este întâmplător ața cum o spun și Sfinții Părinți și o recunosc mulți oameni de știință, deoarece lumea și existența ei nu sunt rezultatul legilor evoluției și au un sens și o cauză mult mai adâncă, fiind creația lui Dumnezeu, care din iubire milostivă a creat universul și omul iar pronia Sa și nu destinul orb, implacabil, călăuzește toată creația și toate existențele individuale. Einstein recunoștea necesitatea existenței și a manifestărilor ei spunând că ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’’.

Din ansamblul existențelor omul este singurul care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu suflet nemuritor și a primit darurile de mare preț ale libertății, a cunoștinței de Dumnezeu și a lumii create, al rațiunii, dar și puterea de a iubi și de a ierta. Libertatea de a alege între bine și rău, între Dumnezeu și lumea păcatului, implică însă răspundere dar și responsabilitate omului, atât individual, dar și ca ființă socială, față de Creator.

Dumnezeu nu a creat și nu creează răul pentru că Dumnezeu este iubire așa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan (1Ioan,4,8,16), dar poate îngădui răul, încercările ispitele, toate printr-o dreaptă judecată și iubire milostivă, pentru al aduce pe om la Sine și a-l determina să se scoale din robia păcatelor și a unei existențe neautentice și a se reîntoarce la Tatăl iubitor și primitor, așa cum și Mântuitorul a spus în parabola Fiului risipitor (Luca 15,11-32).

Prin urmare, omul ca ființă socială este cauza acestei pandemii îngăduite de Dumnezeu, pentru că el este creatorul păcatului. În vremurile pe care le trăim cu toții, creația supremă a lui Dumnezeu, omul, s-a îndepărtat de Dumnezeu sau chiar l-a uitat și părăsit, S-a îndepărtat de la dreapta credință și a creat proprii idoli pe care îi slujește, dar care îi hașurează firea sa după chipul lui Dumnezeu, o întunecă și îi schimbă rosturile firești. Omul ca individ și societatea în ansamblu au căzut în egoism profund, în credința falsă a puterii nemărginite a rațiunii proprii și în părerea iluzorie că omul, societatea și lumea sunt propria lor cauză și pot exista prin ele însele, fără Dumnezeu.

Exemplele sunt multiple: ateismul tot mai virulent, persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor, în special a ortodocșilor, a Bisericii; alungarea simbolurilor sfinte ale dreptei credințe, crucea și icoanele din școli, spitale și alte spații publice, pe motiv că sunt ofensatoare pentru cei care nu cred și în numele unei false toleranțe, aspecte încuviințate de justiție; proliferarea sectelor de tot felul și înmulțirea celor care nu cred sau chiar blamează crucea, pe Maica Domnului, pe sfinți și sfintele icoane. Avea dreptate Părintele Arsenie Boca atunci când spunea că sunt mulți oameni care merg cu Biblia în mână spre iad; individualismul exacerbat care a devenit un egoism feroce, indiferența față de aproapele și chiar ura și disprețul față de acesta după principiul la care face referire Thomas Hobbes ’’homo homini lupus’’- omul este lup pentru om; indiferența față de Biserică și sfintele slujbe, neparticiparea la Sfânta Liturghie și la Sfintele Taine, ignorarea și defăimarea preoților, lipsa pocăinței și a smereniei (Adam nu ar fi căzut dacă și-ar fi recunoscut păcatul); nu în cele din urmă menționăm laicizarea accentuată a statului, a legilor și a societății. Omul încalcă poruncile date de Dumnezeu și în special cea mai mare dintre aceste, așa cum însăși Mântuitorul nostru a spus, porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele (Marcu,12,30-31). Omul și ca ființă socială se iubește numai pe sine însuși și lumea păcatului în care se complace să existe, își creează standarde de viață în care principiile utilitarismului predomină și ignoră poruncile lui Dumnezeu. Domină tehnica în dauna umanismului adevărat creștin. Einstein spunea: ‚‚Mi-e teamă de ziua când tehnologia va înlocui interacțiunea umană. Lumea va avea o generație de idioți‚‚. Același mare gânditor afirma cu temei: „A devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depășit umanitatea.” S-a creat pe cale juridică un fals umanism, fără Dumnezeu, considerat de unii ca fiind chiar o ‚‚nouă religie a drepturilor omului’’. Drepturile omului, proclamate juridic dar fără Dumnezeu sunt un simplu raționalism protestant care nu îl pot scoate pe om din starea de individ și să-l readucă la starea de scop al creației, așa cum Dumnezeu a creat firea omenească pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos și-a însușit-o și a îndumnezeit-o.

Spun sfinții părinți că nu este mai mare pedeapsă pentru om decât aceea ca Dumnezeu să-l lase pe om în voia lui. Dar nu Dumnezeu îl părăsește pe om, ci omul se pedepsește singur la întunericul cel din afară pentru că îl refuză pe Dumnezeu și crede că poate exista fără Creatorul său. Aceasta este starea actuală a societății umane care atrage asupra sa încercările îngăduite de Dumnezeu pentru ca omul să revină la Creatorul său, care este Tatăl iubitor și primitor și care îl așteaptă.

Parcă se aude în vremurile noastre tot mai tare strigătul filosofului Nietzsche și al tuturor existențialiștilor atei: ‘’Dumnezeu a murit‘‘. Dar nu este așa. Dumnezeu nu moare, ci numai omul, prin păcatele și fărădelegile sale, prin faptul că a uitat de Dumnezeu și a abandonat dreapta credință; trăind într-un individualism și egoism feroce moare spiritual și atrage asupra sa judecata dreaptă și milostivă a lui Dumnezeu ca mustrare pentru gândurile și faptele sale. ‘’Creștinismul nu cade, numai noi cădem din creștinism’’, spunea părintele Arsenie Boca.

Acestea sunt în opinia noastră cauzele profunde ale încercărilor care s-au abătut asupra omenirii în aceste timpuri.

Dar, așa cum spune Sfânta Evanghelie, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu (Ezechiel, 33,11). Dumnezeu nu îl uită pe om așa cum omul l-a uitat pe Dumnezeu. La vreme de încercare, cum spune Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți, trebuie să rămână în ființa tuturor credincioșilor și să se manifeste cu tărie pocăința sinceră pentru păcatele săvârșite, credința profundă în Sfânta Treime, în Cruce, în Maica Domnului, în Sfinți, în sfânta Biserică, rugăciunea profunda și curată a inimii, postul curat, împărtășirea cu Sfântul Sânge și Trup al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndelunga răbdare, dar și cele trei mari virtuți teologice: credința nădejdea și dragostea.

Într-un cuvânt, acum mai mult decât în alte împrejurări trebuie să ne întoarcem cu toată ființa noastră la Dumnezeu cerând și nădăjduind în iubirea sa milostivă prin care putem primi iertare, iar încercarea grea actuală să înceteze.

În jurul nostru, viața și existența noastră, totul este cuprins de tristețea pe care această încercare a adus-o. Totul exprimă și imprimă tristețe. Statul a instituit, cum este și normal, starea de urgență și a adoptat măsuri restrictive cu scopul de a împiedica extinderea pandemiei și de a o combate. Au fost restrânse exercitarea unor drepturi fundamentale importante cum ar fi dreptul la liberă circulație, libertatea întrunirilor, libertatea de circulație, libertatea vieții de familie și altele. Școlile și alte spații publice au fost închise și întrunirile de orice fel interzise, iar circulația restricționată. S-a instituit starea de carantină pentru unele zone afectate grav de această calamitate. Acestea sunt mijloace omenești, la nivelul posibilităților umane de luptă împotriva pandemiei și care sperăm să fie eficiente. Dar nu este suficient și este nevoie de mult mai mult și anume ca omul ca persoană și omenirea în ansamblu să își recunoască păcatele, să ceară iertare și să se întoarcă la Dumnezeu.

Cea mai profundă și grea tristețe a vremurilor de încercare pe care le trăim este că și Bisericile au fost închise, fapt fără precedent în istoria modernă a umanității. Credincioșii nu mai au acces în Biserică, nu se mai pot închina și nici ruga nici măcar individual în fața sfintelor icoane și a sfintelor moaște. Credincioșii nu se mai pot spovedi la preotul duhovnic și nici să se împărtășească cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului în Biserică.

Sfânta Liturghie și toate celelalte slujbe se desfășoară fără participarea credincioșilor. Este dezolant și tragic atunci când vezi la televizor sau prin sistemele online Bisericile fără credincioși în timpul desfășurării Sfintei Liturghii. La fel de dezolant este și momentul în care preotul înălțând Sfintele Daruri folosește îndemnul ‘’apropiați-vă’’, pentru ca cei care cred și au primit dezlegare de la duhovnic să se împărtășească cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos. Nu vine nimeni.

Dacă aceste interdicții vor continua să existe la Sfânta și marea slujbă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, la îndemnul preotului „veniți de luați Lumină„, nu va veni nimeni.

Transmiterea la televiziune sau online a sfintelor slujbe ale Bisericii nu poate înlocui participarea efectivă a comunității la Sfânta Liturghie și la celelalte sfinte slujbe. Duhul Sfânt nu se transmite prin televiziune sau online. Sfintele slujbe nu sunt spectacole pe care omul să le poată urmării ca pe oricare alt spectacol la televizor. Mai grav decât atât este că în unele locuri ale lumii Sfintele slujbe ale Bisericii, inclusiv ortodoxe, nu se mai desfășoară. Totul pare să fie fără sens.

Au mai fost vremuri de grea încercare pentru poporul român: războaie, grave epidemii de ciumă, de holeră, alte mari calamități naturale, dar Bisericile nu au fost niciodată închise pentru credincioși. Dimpotrivă, viața liturgică s-a amplificat, oamenii au venit la sfânta Biserică să se roage mai intens cerând ca mila lui Dumnezeu să se întoarcă iar la ei. Faptele istorice demonstrează că slujbele Bisericii și rugăciunile credincioșilor prezenți în Biserica au fost ascultate și au contribuit decisiv la stoparea gravelor maladii, a calamităților și revenirea la viața normală. Oamenii au înțeles în acele timpuri că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu în Biserică și să se roage mai mult săvârșind sfintele slujbe împreună cu preoții.

Se pune întrebarea cât de justificate, chiar și din punct de vedere juridic și nu numai teologic sunt aceste măsuri de restricționare amplă și gravă a vieții bisericești, față de un scop legitim urmărit? Nu trebuie uitat că majoritatea magazinelor alimentare, inclusiv marile magazine au rămas deschise, accesul cumpărătorilor este aproape nerestricționat iar măsurile de protecție sunt minime. Este adevărat că omul trebuie să aibă alimente pentru a trăi, dar nu trebuie uitat cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care a spus: ’’Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’ (Matei,4,4).

Se mai pune întrebarea dacă închiderea Bisericilor pentru credincioși exprimă într-adevăr voia lui Dumnezeu pentru a face față încercărilor care s-au abătut asupra noastră? Din discuțiile pe care le-am avut cu un membru al clerului acesta și-a exprimat îngrijorarea și teama cu referire la această stare de lucruri. Era îngrijorat pentru că ar putea fi adoptate și alte măsuri mai aspre referitoare la Biserică, la cler și la viața credincioșilor și teama față de organele de ordine care pot interveni în orice moment. De altfel în unele Biserici de la sate credincioșii prezenți au fost scoși afară forțat de jandarmi ceea ce a creat panică și nemulțumire profundă.

Vom încerca să răspundem la aceste întrebări, după modestele noastre posibilități și cunoștințe atât în plan teologic dar și juridic.

Biserica nu este o simplă instituție umană sau o organizație de cult a omului, așa cum astăzi este considerată de mulți și chiar de stat, fapt exprimat în Constituție și în alte legi. Biserica este o creație divină și a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la cincizecime când Duhul Sfânt a coborât și a fost instituită Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Evanghelie sunt cuprinse cuvintele Mântuitorului potrivit cărora Biserica este instaurată de Domnul nostru Iisus Hristos și faptul că aceasta vă dăinui etern și va fi biruitoare în fața răului și a întunericului: ’’Și Eu îți zic, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui’’ (Matei,16,18).

‘’Biserica ia ființă astfel și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la Rusalii și rămâne în ea, dar și vine continuu în ea, cerut prin rugăciune și prin ferire de păcate, așa cum și Hristos care e în ea rămâne și sporește în ea, sau ea sporește în El, tot prin rugăciune și ferirea de păcate’’¹ Biserica este trupul tainic sau mistic al lui Hristos, așa cum ne spune Sfânta Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct pe Hristos cap al Bisericii, ‘’Hristos este capul Bisericii’’ (Col.1:18,24). ‘’Toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toți’’ (Ef. 1,22-23). Sau: ’’Să sporim în toate în El, Care este capul Bisericii, în Hristos, din Care tot trupul bine alcătuit și bine încheiat și hrănit prin toate legăturile își săvârșește, prin lucrarea potrivită fiecărui mădular, creșterea ca trup’’(Ef.4,15-16).

Hristos este prezent permanent în Biserica Lui după cuvântul înscris în Sfânta Evanghelie: ’’Că unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.’’ (Matei 18,20). Prin urmare prezența lui Hristos în Biserică presupune și prezența credincioșilor în Biserică deoarece ei sunt, după cuvântul Sfintei Evanghelii, mădularele trupului Lui Hristos. Biserica ortodoxă nu poate fi concepută fără comunitatea credincioșilor, deoarece ea a fost instituită de Hristos pentru poporul său, iar toate sfintele slujbe ale Bisericii se împlinesc nu numai prin rugăciunile preoților ci și prin rugăciunile comunității de credincioși prezenți în Biserică. De aceea o Biserică în care nu se află credincioși la Sfânta Liturghie sau la alte sfinte slujbe este trupul lui Hristos dar fără membrele sale, iar plinătatea și deplinătatea Bisericii și a sfintelor slujbe este grav știrbită.

Este realitatea fundamentala în ordine divină pe care nu o înțeleg statul și unii deținători de autoritate care au interzis accesul credincioșilor în Biserică în aceste vremuri de grea încercare.

Noi mărturisim în simbolul de credință: ’’Credem în una, sfântă, sobornicească și apostolică Biserică’’. În legătură cu această mărturisire de credință părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă: ’’Dacă prin însușirea unității se afirmă simplu că Biserica este una, prin însușirea sobornicității se arată de ce natură este această unitate. Ea este o unitate realizată și menținută prin convergența, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organism... Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziția și lucrarea complementară a membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat.’’²

Tot părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae spune că: ’’Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți“ sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întreaga umanitate și creație.

Iisus Hristos îi adună pe cei ce se mântuiesc și îi ridică la asemănarea cu Sine, prin energia harului din Biserică’’. În același sens și părintele profesor dr. Constantin Galeriu spune că: ’’Biserica este icoana Sfintei Treimi, o unitate a comuniunii, o unitate a dragostei.’’. Sfântul Macarie afirmă: ’’Biserica se înțelege în două feluri - adunarea credincioșilor și unitatea sufletului”.

După cuvântul Sfintei Evanghelii, a Sfinților părinți dar și a teologilor, Biserica este Trupul lui Hristos și mulțimea celor credincioși. Comunitatea de credincioși nu poate fi separată sau ruptă de Biserică în nicio situație și cu atât mai mult la vreme de încercare. Subliniem încă o dată că mijloacele audio-vizuale de transmitere a slujbelor nu pot înlocui sensurile adânci duhovnicești ale Biserici Ortodoxe. Orice asemenea mijloc tehnic de transmitere a Sfintelor Slujbe ale Bisericii își are rostul creștin ortodox numai dacă reflectă comunitatea credincioșilor prezenți în Biserică și nu dacă încearcă să o înlocuiască.

Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă cu profund temei, cu referire la comuniunea de credincioși ca parte componentă a Bisericii Ortodoxe: ’’Aceasta arată cât de strâns e legată Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, de biserica în calitate de locaș în care își trăiește comunitatea de credincioși cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menține fără comunitățile adunate în locașurile bisericești pentru a se împărtăși toate din același Trup și Sânge al lui Hristos prin preoții hirotoniți de episcopi aflați în comuniune. Adunarea credincioșilor Bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea trupului Bisericii.’’³

Și tot părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae spune: ’’Căci într-adevăr, un locaș de slăvire a lui Dumnezeu în care nu se mai adună credincioși nu mai e un locaș viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu.’’⁴

Din nefericire în aceste vremuri de încercare pentru întreaga omenire frica este mai mare decât credința. Dar aceasta este starea actuală a multor credincioși și anume aceea de a crede și a nu crede în Dumnezeu, fapt pe care însuși Sfânta Evanghelie îl mărturisește în pericopa evanghelică referitoare la tatăl îndurerat care cu lacrimi își mărturisea credința dar și necredința cerând ajutorul Domnului Iisus Hristos să vindece pe copilul său demonizat: ’’Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinței mele’’ (Marcu 9,23-24). Și noi suntem în postura acestui tată îndurerat, ne mărturisim credința dar și necredința noastră, continuam să rămânem în îndoiala carteziană care nu duce la viață ci la tristețe profundă, dar spre deosebire de tatăl îndurerat uităm sau nu dorim să cerem ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos și să cerem de la El să ne dăruiască mai multă credință. Sunt edificatoare cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ’’Iar dreptul din credință va fi viu; și de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el. Noi nu suntem fii ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre dobândirea sufetului.’’ (Evrei 10, 38-39)

Credincioșii ortodocși din Transilvania și nu numai cer binecuvântarea casei printr-o mărturisire de credință la care se referă și părintele Teofil Părăian, foarte simplă dar frumoasă și profundă care se încheie cu următoarele cuvinte: ’’…Unde este binecuvântare acolo este Dumnezeu. Și unde este Dumnezeu nu este nicio nevoie”. Și noi trebuie să avem această credință în inimile noastre că în Biserică, unde este prezent mereu Dumnezeu cu al Său har și a Sa iubire de oameni, unde este prezentă Maica Domnului cu toți sfinții, nu există nimic rău și nu se poate întâmpla nimic care să cauzeze vreun rău sau necaz drept măritorilor creștini.

Din nefericire lucrurile nu stau așa. În sondajele online la întrebarea dacă se dorește ca la sfânta și marea slujbă a Învierii Domnului să se îngăduie și prezența credincioșilor, marea majoritate au răspuns negativ. Mai mult decât atât în mass media și în mediul online se desfășoară adevărate campanii împotriva accesului credincioșilor în Biserică, împotriva Sfintei Taine a Spovedaniei sau împotriva Sfintei Tainei a Împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului, deoarece se consideră că acestea sunt posibile surse de contaminare și răspândire a pandemiei. Este trist, foarte trist.

Incontestabil, pentru a prevenii extinderea pandemiei și a o combate sunt necesare măsuri speciale multe cu un caracter restrictiv, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți și altele care afectează inevitabil viața cotidiană a omului și chiar a Bisericii. Astfel de măsuri sunt necesare dacă sunt adecvate unui scop legitim dar și unei situații de fapt la care se aplică. Prin urmare aceste măsuri nu trebuie să fie luate și aplicate global și nediferențiat. Printre altele trebuie să se țină seamă și de natura instituțiilor afectate. Biserica nu este o simplă instituție umană ci și una divină. Natura și rolul Bisericii Ortodoxe sunt cu totul diferite față de orice organizație sau instituție cu un caracter statal sau nestatal. Așa cum am arătat mai sus Biserica Ortodoxă este Casa Sfintei Treimi, a Maicii Domnului a Sfinților dar și comunitatea credincioșilor prezenți. În consecință, pentru a nu se aduce atingere însăși naturii divine a Bisericii orice măsură restrictivă ar trebui adaptată, ținând cont de această realitate.

Sigur, nu trebuie să așteptăm numai mila Domnului în aceste vremuri de încercare ci este nevoie și de lucrarea omului, de lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt. De multe ori se uită acest adevăr de credință și chiar cuvintele Mântuitorului care a spus: ’’Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic’’ (Ioan 15,5).

II. Libertatea de conștiință la vreme de încercare

Conștiința este locul în care există și se manifestă convingerile de credință a celor care cred după dreapta credință ortodoxă. Conștiința este un dar al lui Dumnezeu și nu numai un drept al omului. Este o însușire a sufletului uman nemuritor dar și modalitatea prin care fiecare om și nu numai omul în genere se află în societate dar și în Biserică.

Într-un alt studiu spuneam: ’’Conștiința este esența și trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu se raportează la natură, societate, la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.’’⁵

În plan social, pentru stare juridică a omului conștiința este și un drept fundamental al omului, recunoscut, consacrat și garantat ca atare de instrumente juridice internaționale în materie, de constituțiile democratice al lumii dar și de Constituția României în art. 29.

Exercitarea unor drepturile și libertăți fundamentale consacrate constituțional, poate fi restrânsă, conform art. 53 din Constituție, dar numai prin excepție și cu respectarea unor condiții expres și limitativ prevăzute de Legea fundamentală, dintre care menționăm: astfel de măsuri au un caracter excepțional, pot fi luate numai dacă se impun, nu pot afecta substanța dreptului și trebuie să aibă un caracter temporar. Ele se pot stabilii numai prin lege și aplica de autoritățile statului, conform competenței pe care o au. Măsurile respective trebuie să aibă în vedere un scop legitim strict și limitativ prevăzut de Constituție, printre care apărarea sănătății populației sau prevenirea consecințelor unei calamități cum este și pandemia. Totodată aceste măsuri trebuie să fie necesare într-o societate democratică, să nu creeze discriminări și mai ales, subliniem noi să respecte principiul proporționalității, adică să fie adecvate scopului legitim urmărit și situației de fapt.

În baza acestui text constituțional a fost restrânsă exercitarea unor drepturi pe durata stării de urgență decretată pentru România. Subliniem faptul că principiul proporționalității mai sus amintit impune că orice fel de măsuri restrictive să nu aibă un caracter general și nediferențiat, ci unul concret în funcție de situația de fapt și de persoanele sau instituțiile cărora li se aplică

În opinia noastră principiul proporționalității nu a fost respectat atunci când s-a interzis accesul credincioșilor în Biserică, considerându-se că adunarea sau comunitatea credincioșilor în Biserică este o simplă întrunire, în sensul art. 39 din Constituție, iar Sfânta Biserică Ortodoxă este o organizație sau o instituție ca oricare alta.

Există și drepturi considerate a fi absolute a căror exercitare nu poate fi niciodată condiționată sau restrânsă prin măsuri dispuse de stat. Aceste drepturi și libertăți sunt legate de ființa umană, preexistă oricărei recunoașteri si consacrări juridice, sunt cum spunem noi daruri ale lui Dumnezeu pentru om și în subsidiar sunt drepturi fundamentale ale omului înscrise în constituții. Cel mai important este desigur dreptul la viață. Libertatea de conștiință are aceiași natură fiindcă este o însușire dumnezeiască a sufletului fiecărui om, al existenței fiecărei persoane.

Arătam în studiul mai sus amintit: ’’Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială ci o însușire a sufletului uman nemuritor.... Părintele Arsenie Boca afirma: „Libertatea de conștiință este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viața sa„. Într-adevăr, conștiința umană, înțeleasă în complexitatea, înălțimea și profunzimea ei este temeiul vieții biologice și spirituale, punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuși o prescrie în primul rând ca lege morală și de aici și ca ordine juridică.’’⁶

În consecință, nici în situația în care se proclamă starea de urgență libertatea de conștiință nu poate fi restrânsă sau condiționată. De altfel nici una dintre interdicțiile și măsurile restrictive adoptate în această perioadă nu se referă, în documentele normative publicate la restrângerea exercitării libertății de conștiință.

A fost restrâns exercitarea libertății întrunirilor. În raport cu cele arătate mai sus privitoare la Sfânta și sobornicească Biserică Ortodoxă noi susținem că adunarea credincioșilor în Biserică nu este o întrunire în sensul existenței profane a omului sau în sens juridic. Această adunare nu este o întrunire ci o comunitate care se transformă în comuniune prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în Biserică. Comuniunea credincioșilor în Biserică este parte a Trupului tainic al lui Hristos și prin urmare nu ar trebui să fie supusă unor restricții sau îngrădiri dispuse prin legi omenești.

În plan juridic dar și din punct de vedere teologic această comuniune, care are ca temei lucrarea Duhului Sfânt este o dimensiune și o realitate a libertății de conștiință. Deoarece libertatea de conștiință este și un drept fundamental al omului, statul ar trebui să se abțină de la orice ingerință în viața Bisericii. Orice măsură restrictivă privind desfășurarea vieții liturgice a Bisericii trebuie luată numai de către Biserica însăși prin autoritățile clericale competente. Acestea trebuie să respecte legile țării și să protejeze comuniunea credincioșilor. În bună parte așa s-a procedat și în vremea de încercare pe care o traversăm, numai că în opinia noastră interzicerea totală a credincioșilor în Biserică este o măsură excesivă care nu este în conformitate cu natura divină a Bisericii a cărui deplinătate se realizează prin prezența credincioșilor. În termeni juridici apreciem că nu s-a dat eficiență principiului proporționalității la care am făcut referire mai sus.

În dispozițiile art. 29 din Constituție care consacră juridic libertatea de conștiință nu se menționează în mod expres credința creștină și Biserica ortodoxă. În aliniatul 1 al acestui articol se stipulează: ’’Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale’’. Aliniatul 2 al aceluiași articol arată că: ’’Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc‘’. Celelalte alineate ale articolului consacră libertatea cultelor religioase, relațiile dintre culte și dintre acestea și stat precum și dreptul părinților sau a tutorilor de a asigura în raport cu propriile convingeri educația copiilor minori.

Desigur, toate aceste reglementări constituționale sunt valoroase, conforme standardelor democratice actuale, dar considerăm noi că trebuie mai mult decât atât, deoarece este necesar a fi consacrat constituțional că România este o țară creștin ortodoxă, așa cum afirmă mulți dintre înalții slujitori ai Bisericii Ortodoxe, teologi și savanți, iar Biserica Ortodoxă prin comunitatea credincioșilor ortodocși este majoritară față de toate celelalte culte sau confesiuni existente pe teritoriul României.

Tradiția constituțională antebelică și interbelică reprezintă un argument în acest sens. Astfel, în Constituția României din 1866, în art.5 alin. 2, se menționa expres că: ’’Religia creștină ortodoxă fiind religia marii majorități a Românilor, Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în statul Român’’. Un text similar exista și în Constituția din 1923 la art. 22,alin 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin 2.

Aceste tradiții constituționale românești nu au mai fost preluate de legiuitorul constituțional contemporan. Este un fapt juridic regretabil în opinia noastră, dar care este conform cu societatea statală secularizată în care trăim. Astfel, în mod constant politicienii atei, care dețin puterea în Europa și nu numai au refuzat orice referire în instrumentele juridice și politice de bază ale Uniunii Europene, precum și în constituțiile țărilor acestui continent, la tradițiile și realitatea spirituală creștină a Europei și să consemneze adevărul potrivit căruia credința și cultura creștină sunt dominante în acest spațiu. Este o gravă eroare care încercă a fi justificată pe ideea că referirea la creștinism ar fi ofensatoare la adresa necreștinilor sau ateilor și nu ar respecta principiul toleranței. Aceste argumente sunt o expresie evidentă a umanismului raționalizat al drepturilor omului, considerat în mod fals de către unii ca fiind o nouă religie.

Evidența, care covârșește mintea și puterea de înțelegere a omului, dar care ar trebui consacrată și respectată și în plan juridic este cu totul alta. Nu numai că religia creștină este dominantă, chiar și în aceste vremuri de secularizare a societății și a statului, dar evidența mai presus de lumea aceasta arată că Biserica Ortodoxă este singura dintre toate cultele și confesiunile existente care păstrează întreagă și nealterată tradiția apostolică, în care Duhul Sfânt este prezent și lucrează în toată deplinătatea Sa, și care exprimă dreapta credință.

Sunt multe argumente pentru a susține această realitate și evidență pe care nu omul a instituit-o, ci lucrarea mântuitoare Domnului nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. Astfel, în Sfânta și Marea zi a Învierii Domnului, de două mii de ani Sfânta Lumină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se pogoară din cer tainic numai dacă slujesc ortodocșii în Biserica Învierii sau a Sfântului Mormânt din Ierusalim. Nimeni nu a putut explica vreodată, după puterile rațiunii umane, acest profund și evident fapt. Este o taină care afirmă clar că Biserica Ortodoxă este singură care păstrează și duce mai departe dreapta credință. Tocmai de aceea este regretabil că o astfel de realitate nu este recunoscută și în plan juridic prin consacrarea în Constituție a adevărului că România este o țară creștin ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă este Biserica dominantă în statul Român. O astfel de reglementare nu încalcă în nici un fel libertatea celorlalte culte și confesiunii și nu aduce atingere principiului toleranței.

III. Gânduri de final

Spuneam la începutul acestui studiu că vremea de încercare îngăduită de Dumnezeu în care ne aflăm acum aduce și multă tristețe. Nu cred că trebuie să rămânem într-o astfel de stare sufletească și existențială deoarece noi trebuie să avem mereu vii în mintea și inima noastră, în sufletele noastre, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos repetate de multe ori și în diferite împrejurări în anii de propovăduire a Mântuitorului: ‘’Nu vă temeți, bucurați-vă‘’, ‘’Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului’’(Matei 28,19).

Aceste cuvinte care sunt actuale pentru că Domnul Iisus Hristos ni se adresează și nouă sunt dătătoare de credință și de nădejde și ne conferă certitudinea că această perioadă se va încheia curând și cu bine, iar noi vom deveni mai tari în credința noastră strămoșească.

Vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian Chira spune: ’’O societate care prețuiește credința, care are dragoste de Dumnezeu și de oameni, o societate care poartă în suflet candela speranței, nu se va îmbolnăvi de tristețe niciodată!’’.⁷

Domnul nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor sfinților să ne ierte, să ne miluiască, să ne ajute și să ne mântuiască. Amin!

NOTE