De la Valorile sensibile si rationale la Virtutile crestine (partea I)

Teorii ale filosofiei despre om, valori și cultură

I.  Argument

      Evoluția și progresul societății sunt strâns legate de geneza și funcționalitatea valorilor. Configurarea ideii de valoare s-a făcut treptat odată cu sporirea experienței practice și spirituale a omenirii, judecata de valoare reprezentând dintotdeauna o constantă a spiritului uman. Spre deosebire de valorile sensibile și raționale, rezultate ale gândirii și experienței umane, Virtuțile creștine sunt valori existențiale și prin această obiective, create de Dumnezeu și pe care Acesta le dăruiește omului.

     Omul este liber să și le însușească sau nu. Omul a fost creat de Dumnezeu cu puterea de a discerne dintre bine și rău. Dar prin virtuți, valori transcendentale, fiecare om  își depășește fenomenalitatea existențială a păcatului, egoismului, înstrăinării, a dorinței de a avea  în loc de a fi, devine conștient de sinele său mai adânc în care se întâlnește cu Dumnezeu și prin Dumnezeu  în comuniune de iubire cu toți oamenii și universul întreg, se realizează că om adevărat, creat de Dumnezeu după chipul Său și cu vocația unei infinite asemănări după har cu Creatorul Său, în lumea imanentă și în veșnicie, iar ființarea sa este întru ființa creată.

       Originea sau cauza primă a tuturor virtuților și a faptelor bune este Dumnezeu. Binele, în toate formele sale, este o reflecție a dumnezeirii. Dar, în timp ce Dumnezeu este bun prin ființă, existențele create devin bune prin participare la Binele suprem, adică prin cultivarea virtuților. „Cauza virtuților este Dumnezeu” - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; El este „Cel ce a făcut virtutea și a dat-o oamenilor”. Fiind „începutul, mijlocul și sfârșitul oricărui bine”, El este „începătorul oricărei virtuți, precum soarele al luminii de toate zilele”. De la El vine tot binele, și „după orânduirea Lui.” El Se află tainic în porunci și în virtuți, rămânând ascuns acolo unde nu întâlnește făptuire și dorință de stăruire în bine. Însă acolo unde vede străduință și dragoste de săvârșire a virtuților, întărește pe ostenitor pe calea virtuților.

        „Virtuțile sunt forma umană a însușirilor divine,” ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

II.  Concepții  filosofice  despre om, valori și cultură

          Tema spiritului și a valorii este prezentă în fiecare răspuns la întrebarea care este  principiul și baza existenței. Astfel, fiecare filosof al epocii respective din Școala din Milet, prin explicația oferită asupra  existenței, afirma în același timp valoarea universală a propriului adevăr. Multitudinea de paradigme explicative este un fapt ce subliniază modul de a interpreta originea universului din perspectiva liberă, a propriei valorizări. Este greșit deci să considerăm că primele reflecții filosofice despre valori încep cu opera sofiștilor.

         Şi naturaliștii ionieni vorbeau despre valori: despre valoarea elementului sau principiului pe care îl considerau bază  a existenței, dar și despre valoarea  explicației lor științifice și filosofice. Sofiștii au meritul  că a  reorienta  meditația metafizică de la natură la om și prin urmare au reflectat  asupra valorilor morale.

         Presocraticii, aparent, nu au nicio preocupare legată de chestiunea valorilor. Preocuparea lor metafizică era aceea de a schimba imaginea mitologică  a vechilor greci despre geneza lucrurilor (arche), temeiurile existenței și despre univers. A fost un efort intelectual ce urmărea o cercetare obiectivă și rațională a naturii. Dar, prin substratul ei, această acțiune de reorientare a explicației de la imaginarul mitologic la raționalul teoretic reprezintă și o viziune  valorică asupra existenței. Dacă natura era subiectul ce focaliza interesul celor mai iscusiți filosofi ionieni, acest fapt nu înseamnă că tema valorii e inexistentă. Filozofia ioniană a fost cel mai vechi grup de orientări filozofice din Grecia antică. A apărut în secolele VII - VI î. e.n. pe coasta de apus a Asiei Mici. Trei reprezentanți ai filozofiei ioniene au fost în Școala din orașul Milet, respectiv Thales, Anaximandru și Anaximene. Este greșit a se consideră că filosofia lor a fost exclusiv de factură materialistă. Metafizica lor  este ideatică și spiritualistă  și prin aceasta valorică.

        Sofiștii au meritul  că au  reorientat  meditația metafizică de la natură la om și prin urmare au reflectat  asupra valorilor morale.

        Rolul sofiștilor este remarcabil, de început în metafizica valorilor, fiindcă perspectiva lor subiectivistă s-a întâlnit cu latura subiectivă a valorii. Apoi, sofiștii schimbă modalitatea de abordare a problemelor metafizice: de la simpla reflecție necritică asupra originii cosmosului ei realizează tranziția spre reflectarea critică a actului uman orientat spre cercetarea diversității fenomenelor.[1]

        Totuși, meritul lor pentru  metafizica valorilor se oprește în acest punct. Caracterul individual al actelor omenești i-a condus la ideea că niciun  tip de valoare nu are caracter universal sau o întemeiere care să-i justifice specificul de normă morală eternă și universală.    Această metafizică subiectivistă și relativistă a valorilor  nu a fost acceptată de  marii filosofi greci. Astfel, Protagoras, bine cunoscut prin afirmația că „omul este măsura tuturor lucrurilor și că, prin urmare, așa cum îmi apar lucrurile așa sunt pentru mine, și așa cum îți apar ție, tot așa sunt pentru tine”[2], exprimă sub o formă radicală relativismul și subiectivismul tuturor actelor umane și a valorilor. Omul este criteriul realităților din perspectiva aparențelor. Şi pentru a exclude orice posibilitate de înțelegere umană în legătură cu aparențele, Protagoras susține că ele au un dublu izvor: pe de o parte în eterna schimbare a lucrurilor, iar pe de altă parte în schimbările care au loc în corpul omenesc.

        Aristotel, comentând ideea lui Protagoras, arată că ea conduce la a afirma că ceea ce i se pare fiecăruia există în realitate. „Dacă ar fi așa, ar rezulta că același lucru este și nu este, că e rău și bun și că toate afirmațiile contradictorii sunt deopotrivă de adevărate, pentru că adesea același lucru îi pare frumos unuia, pe când altuia tocmai dimpotrivă, și ceea ce ne apare fiecăruia din noi este măsura lucrurilor.” [3]

         Nu există domeniu al valorilor care să se sustragă nihilismului sceptic al sofiștilor. Euripide surprinde retoric, printr-un personaj, noua tendință agasantă față de bunul simț: „Ce este răul dacă celui care l-a făptuit nu i se pare că a făcut rău?” Este grav faptul că însuși comportamentului uman îi este contestată o întemeiere morală. Dacă oamenii se comportă totuși drept, acest fapt este rezultatul unei slăbiciuni, al unei neputințe, al unor resemnări ce dau naștere unor convenții care dau seama de degradarea ființei umane.

          Cu Socrate, Platon, Aristotel avem atestat primul moment al nașterii metafizicii  ontologice a valorilor  axate pe relația dintre valori ca dat existențial obiectiv, chiar transcendent, etern, universal și om ca ființă spirituală, rațională, purtător conștient al valorilor și ființă creatoare de valori.[4] Filosofii antici menționați mai sus sunt creatori unui noi filosofii în miezul căreia se profilează un nou tip de umanitate, de o înălțime spirituală inaccesibilă modului comun de a  ființa. Interesant este că valorile ce definesc înălțimea spirituală a noului tip de umanitate se conjugă, totuși, cu aspirațiile celor mulți: diminuarea suferințelor, a oprimărilor nejustificate, dorința de a ființa spiritual întru ființă prin  valori.

       Platon, sub indescriptibila impresie lăsată de efortul lui Socrate de a da o întemeiere aspirațiilor umane, continuă acest demers fără  să putem trasa exact granița între ce este socratic  și ce este platonician. Când este vorba de o școală de înțelepciune, cum este aceasta, delimitările nu prezintă importanță. În planul ideilor axiologice, orientarea școlii este foarte clară: aceea de a defini cele mai importante specii de valori. Dialogurile lui Platon au primit subtitluri care vin în ajutorul înțelegerii noastre imediate cu privire la speciile de valori cercetate: despre datorie, curaj, minciună, pietate, frumos, dreptate, prietenie, virtute adevăr  etc. Valorile sunt considerate  modalitățile ideatice și ideale ale existenței, obiective, universale și eterne, iar cunoașterea valorilor, simțirea și trăirea în spiritualitate valorică este echivalentul existenței autentice întru ființă a omului, singura modalitate  de a accede  la transcendent.

           Maieutica, exercițiul precumpănitor, înalță înțelegerea noastră despre respectivele valori de la judecăți particulare la judecăți ce caracteristicile generale ale frumosului sau prieteniei, de exemplu. Exercițiul maieutic este cu atât mai edificator în privința înțelegerii naturii respectivelor valori, cu cât partenerii au ca regulă a jocului (regulă proprie oricărui dialog uman) acceptarea opiniei celuilalt, iar în situația în care evidența impune consensul, se produce și acceptarea fermă a adevărului astfel stabilit. Axiologia contemporană de bună credință susține că universalitatea valorilor își are temeiul în natura spirituală comună a oamenilor. Acest fapt  implică unicitatea  și individualitatea umană. Sufletul uman este unic și unificator și pe această bază omul conștientizează prin propria rațiunii universalitatea valorilor. Legătura dintre  natura comună a spiritului uman, acesta fiind suflare de viață dumnezeiască și pe de altă parte unicitatea în  individualitatea sa a sufletului omenesc se poate explica prin aceea că spiritul, sau cum trebuie să spunem de pe poziția dreptei credințe  și a unei posibile  filosofii ortodoxe, Duhul Sfânt, se distribuie, dar fără să se împartă.

         Dialogurile lui Platon sunt modele dialectice de dispută, în care personajele devin realități paradigmatice ale felului în care umanitatea în ansamblul său ajunge să consimtă în privința aderenței la un tip de valorizare. În felul acesta, Platon indică accesul nostru spre o ierarhie a valorilor. În felul acesta, Platon realizează mult în privința depășirii nihilismul sofiștilor. Realitatea sensibilă se află într-o continuă curgere dar, de fiecare dată, spre un scop anume. Acest scop este esența, Ideea care determină teleologic înființarea lucrului. Rațiunea umană poate întemeia științific adevărul despre realitate prin cunoașterea scopului spre care tind lucrurile. La fel cum valabilitatea cunoștințelor noastre atârnă de existența veșnică a unor modele absolute accesibile efortului cunoașterii raționale, tot astfel comportamentele noastre individuale sau trăirile noastre subiective capătă cea mai înaltă expresie datorită înălțării raționale spre Ideea de Bine de Frumos sau de Adevăr.[5]

         Ţintind spre cunoașterea unui ideal veșnic și desăvârșirea concretă, neschimbabil omul atinge eliberându-se de lume. Adevărul, Binele, Frumosul, Dreptatea nu aparțin acestei lumi decât în măsura în care prin reamintire reușesc să trezească spiritul cuprins de somnul materiei și să-l redea autenticei realități. În Banchetul există o ierarhie a valorilor care subliniază urcușul sufletului: frumusețea individuală trezește Ideea de Frumos, iar iubind un om ajungi la dreapta iubire de oameni (filantropia) și astfel dobândești o primă știință. Urcând spre întregul cunoașterii atingi iubirea de înțelepciune. Această ascensiune spre Bine, pusă în lumină de Frumos, Dreptate, Adevăr, este eliberatoare. În rest Platon nu are decât dispreț pentru valorile terestre, Oricare ar fi ele – banii, bunurile pământului, puterea politică, onoarea – nu fac altceva decât să întineze spiritul în gloria Ideilor, a transcendentului.

       În concepția lui Platon valorile sunt idei transcendente, realități ontologice  eterne, neschimbabile  pe care  omul și le poate însuși, are chiar obligația de a o face. În acest fel  omul  atinge starea existențială de „kalokagathos”, iar valorile obiective devin virtuți subiective. Kalos înseamnă frumos și cuprinde semnificații echivalente cu „bun”, „nobil” și „frumos”. Agathos înseamnă „bun”. într-un sens larg și general și nu are conotații fizice sau estetice particulare, dar ar putea descrie excelența caracterului (virtutea etică) a unei persoane, de exemplu curajul și înțelepciunea  acesteia.

      Intrată în obiectiv sub forma consensului cu privire la înțelesul originar, lumea valorilor va fi treptat integrată de Platon în sfera acelor aspecte generale ale realităților ce au impact modelator în planul ființării. Ne aflăm aici pe cel mai autentic tărâm al filozofiei antice, deoarece în imanentul existențial, acestor modele transcendente, Ideile, le corespund concepte, ale minții omenești cunoscătoare a realității (Aristotel), și valori, ca expresii deziderative genetice, rod al unei îndelungate interiorizări a experienței umane istorice. Conceptele sunt explicative în ordinea determinismului fizic, iar  valorile sunt normative în ordinea formării omului. Platonismului, cu modelele ideatice transcendente  are corespondent în existența imanentă  identificând lumea Ideilor în Tabelul lui Mendeleev sau în informația genetică, în lumea arhetipurilor sau în matricea stilistică a lui Blaga.

          Platonismul își consacră astfel valoarea perenă. Dar, se impune o distincție care începe să fie conturată începând cu filosofia antică și pe care o regăsim în  filosofia modernă: între un univers fizic, imanent cu o ordine predeterminată, și un univers spiritual, teleologic, între o lume a naturii și o lume a valorilor, a spiritului și culturii transcendentă. Socrate din dialogul ”Apărarea lui Socrate”,  era conștient că nu corpul său material l-au adus în închisoare spre a bea cucuta, ci ideile  de Bine, Dreptate și Adevăr și ideile  tuturor valorilor  pe care le-a urmărit ca întru desăvârșită modelare de sine și a altora.

       Dar Platon nu distinge între valori modelatoare în ordinea spiritului și forme, ca principii constitutive ale realităților individuale, ale ordinii fizice așa cum va face Aristotel pentru Platon, lumea spiritului și lumea naturii se supun unei singure cauze, cea a realității suprasensibile deasupra căreia planează Ideea de Bine. În felul acesta, filosoful realizează mult în privința depășirii nihilismului sofiștilor continuat așa cum am arătat până în vremea noastră. Realitatea sensibilă se află într-o continuă curgere dar, de fiecare dată, spre un scop anume. Acest scop este esența, Ideea, ființa care determină teleologic ființarea oricărui existent. Rațiunea umană poate întemeia științific adevărul despre realitate prin cunoașterea ființei, a ideilor și valorilor  spre care tind existențele individuale. La fel cum valabilitatea cunoștințelor noastre atârnă de existența veșnică a unor modele absolute accesibile efortului cunoașterii raționale, tot astfel comportamentele noastre individuale sau trăirile noastre subiective capătă cea mai înaltă expresie datorită înălțării raționale spre Ideea de Bine de Frumos, a Prieteniei, a Dreptății, a Adevărului.[6]

      Aristotel, spirit realist, nu va identifica întemeierile diferitelor specii de valori într-o realitate suprasensibilă, deși se poate constata o înțelegere asemănătoare cu a maestrului sau Platon în privința determinării transcendente  a realităților individuale. Ființa în concepția lui Aristotel are multiple semnificații, dar  exprimă și spiritualul, transcendentul  spre care  tinde existența imanentă. Ființa este adevărul lucrurilor, valoarea lor. Un existent are atât adevăr  câtă ființă cuprinde în sine. Reformulând, Thomas de Aquino crede că: „Fiecare lucru are atât adevăr câtă existență are”. Filosof și om de știință, stagiritul delimitează teoreticul de sfera acțiunilor practice. Adevărul, binele, dreptatea, în general valorile,  nu-și au temeiul într-o lume a esențelor imuabile ci în diferitele specii de acte înfăptuite de oameni în această lume. Aristotel îi combate și pe sofiști și concepția lor nihilistă.[7]

        Umanitatea poate întemeia adevăruri general-valabile deoarece actul cunoașterii nu se rezumă doar la facultățile senzoriale, ci și la cele raționale. Adevărul, ca valoare științifică, se întemeiază la nivelul judecății: a enunța că ceea ce este nu este, sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziție falsă; dimpotrivă o enunțare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este și nu este ceea ce nu este. Expresia „adevăr-corespondență”, care s-a degajat din definiția aristotelică privind adevărul și falsul, poate induce în eroare în ceea ce privește punerea în dependență a valorii adevărului științific de o permanență exterioară. Valoarea adevărului științific este în egală măsură dependentă și de principiile logice care, observă bine Aristotel, nu pot fi demonstrate decât prin reducere la absurd. Niciodată oamenii nu vor fi de acord că unul și același lucru este și totodată nu este. Adevărul nu este numai corespondența a ceea ce se afirmă în enunțul nostru cu ceea ce există în realitate, ci și consensul virtual al întregii umanități privind această corespondență, consens aflat sub controlul normativ al principiilor logicii.

        Temeiul binelui, al dreptății precum și al tuturor valorilor spirituale sau materiale este identificată de Aristotel în natura socială a omului. Nevoia de a-l defini pe om ca zoon politikon își are izvorul în întemeierea valorilor pe un suport real, imanent, și nu exclusiv ideal, precum în cazul filosofiei lui Platon. Prin natura sa și prin activitatea sa, omul are posibilitatea să săvârșească  dreptatea, dar și nedreptatea, a binelui și răului, să rostească adevărul sau minciuna să cunoască și să creeze frumosul sau să-l ignore, să știe și să aleagă între ceea ce îi este folositor sau dăunător. După Aristotel această capacitate a sensibilității și rațiunii omului, în mod natural, îl diferențiază pe om de celelalte viețuitoare celelalte viețuitoare,  care nu pot exprima decât plăcerea și durerea. Fără valori și  virtuți, omul cunoaște  degenerarea mergând până la nivelul animalității și, ca urmare, se va izola de corpul social.[8]

          Prin valori și virtuți omul, afirmă Aristotel, se înalță spiritual și în  consecință  își depășește condiția naturală și dobândește starea existențială spirituală și demnitatea de om rațional, iar această stare existențială transcendentă dobândită astfel determină ieșirea ascetică a omului din sfera valorilor sociale și imanente, a bunurilor materiale, dobândind ceea, mai târziu în dreapta credință ortodoxă se va numi starea de sfințenie. Iată de ce unii autori consideră filosofia etică a lui Aristotel ca precursoare a filosofiei  creștine de mai târziu. Incontestabil, concepția sa morală este actuală.[9]

        Şcolile filosofice ale sfârșitului antichității au preocupări de ordin ontologic și gnoseologic mai restrânse, accentul deplasându-se pe probleme legate de mântuire sufletească. Ce este mai important pentru suflet? Răspunsul diferit la această întrebare va defini câteva orientări filosofice ale vremurilor respective: plăcerile vieții (epicureicii), împlinirea severă a datoriei (stoicii), abținerea de a afirma ceva precis cu privire la adevăr (scepticii). În cele ce urmează ne referim pe scurt la principalele  doctrine filosofice  care propun  diferite sensuri valorice ale existenței în general și ale existenței omului în special și pe care  o posibilă filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii va trebui să le analizeze în detaliu cu scopul de a marca astfel continuitatea spirituală dar și discontinuitatea în raport cu  dreapta credință ortodoxă revelată  privind, valoarea, valorile, virtuțile:   

        Epicureismul este un sistem de filosofie  fondat în jurul anului 307 î. Hr, bazat pe învățăturile lui Epicur, care  a fost un atomist  și materialist, urmând doctrinei lui Democrit. Materialismul său l-a condus la scepticism religios și la un atac general asupra superstiției și intervenției divine. Epicureismul a fost inițial o provocare pentru platonism, iar principalul său oponent a devenit mai târziu stoicismul. Este o formă de hedonism  în măsura în care declară că plăcerea este unicul său scop intrinsec. Urmându-l pe filozoful Aristippus, Epicur credea că cel mai mare bine era să caute plăcerea modestă și durabilă sub forma unei stări de ataraxie (liniște și eliberare de frică) și aponia (absența durerii corporale) prin cunoașterea și prin limitarea dorințelor. 

        Hedonismul este o familie de teorii filozofice și morale care acordă prioritate plăcerii. Hedonismul psihologic este teoria conform căreia motivația de bază a oricărui comportament uman este maximizarea plăcerii și evitarea durerii . Ca formă de egoism, sugerează că oamenii îi ajută pe alții doar dacă se așteaptă la un beneficiu personal. Hedonismul axiologic este punctul de vedere conform căruia plăcerea este singura sursă a valorii intrinseci. Se afirmă că alte forme existențiale, precum cunoștințele și banii, au valoare doar în măsura în care produc plăcere și reduc durerea. Hedonismul prudențial afirmă că plăcerea și durerea sunt singurii factori ai existenței omului iar hedonismul etic, susține că oamenii au obligația morală  de a căuta plăcerea și de a evita durerea. Versiunile utilitare afirmă că scopul oricărei acțiuni umane  este de a crește fericirea generală pentru toată lumea, în timp ce versiunile egoiste consideră că fiecare persoană ar trebui să-și urmărească doar propria plăcere identică cu binele moral și fericirea.

        În afara contextului academic, hedonismul este un termen peiorativ pentru un stil de viață egoist care caută satisfacții pe termen scurt. Aceasta este realitatea în societatea contemporană secularizată. Hedoniștii cred că plăcerea și durerea includ orice experiență pozitivă sau negativă. Deși sunt văzute în mod tradițional ca senzații corporale, filozofii contemporani tind să le privească ca atitudini de atracție sau aversiune față de obiecte. Hedoniștii folosesc adesea termenul de fericire  pentru a marca  echilibrul dintre plăcere și durere. Caracterul subiectiv al acestor fenomene face dificilă măsurarea acestui echilibru și compararea lui între diferite persoane.   

         Stoicismul este o școală de filosofie elenistică  care a înflorit în Grecia Antică și Roma Antică.  Stoicii, Zenon, Seneca, Cicero, Marcus Aureliu și alții credeau că practicarea virtuții  este suficientă pentru a obține eudaimonia: o viață bine trăită. Stoicii au identificat calea spre atingerea acesteia cu o viață petrecută practicând cele patru virtuți  din viața de zi cu zi – înțelepciunea, curajul, cumpătarea sau moderația și dreptatea – precum și trăirea în conformitate cu natura. Alături de etica lui Aristotel, concepția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții cu rezonanțe și semnificații până în epoca modernă. Stoicii sunt cunoscuți în special pentru că învață că „virtutea este singurul bine” pentru ființele umane și că lucrurile exterioare, cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea, nu sunt bune sau rele în sine, ci au valoare doar ca „material pentru care virtutea să acționeze”. Mulți stoici, cum ar fi Seneca și Epictet, au susținut că, „virtutea este suficientă pentru fericire ”, iar un înțelept acceptă suferința, îi rezistă și chiar o consideră o binefacere pentru dobândirea virtuții și fericirii. Stoicii au mai susținut că anumite emoții distructive au rezultat din erori de judecată și credeau că oamenii ar trebui să urmărească să mențină o voință (numită prohairesis), adică să aibă voință și să își propună scopuri „în conformitate cu natura”. Din această cauză, stoicii credeau că cel mai bun indiciu al filozofiei unui individ nu era ceea ce spunea o persoană, ci modul în care se comportă o persoană. Pentru a trăi o viață bună, trebuie să înțelegeți regulile ordinii naturale, deoarece ei susțineau că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul, ca filosofie, a cunoscut un declin după ce creștinismul  a devenit religia de stat în secolul al IV-lea e.n, deoarece multe din perceptele și valorile stoice se regăsesc în morala creștină, dar  cu un alt temei, semnificație și scop. Totuși, filosofia  stoică a avut reprezentanți și în epoca Renașterii (neostoicismul ), dar și în epoca modernă (stoicism modern). [10]

          Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acțiunilor săvârșite de oameni și are două dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui și al răului, un imperativ moral  – maximizează binele, precum și o regulă de evaluare a acțiunii morale conform acestui criteriu. Utilitarismul formulează răspunsuri la întrebări de forma: „ce trebuie făcut?”, „ce trebuie să admirăm?”, „cum e bine să trăim?” cu ajutorul unor termeni împrumutați din economie, cum ar fi: maximizare (a utilității, a fericirii), profit (obținerea plăcerii). Unul dintre reprezentanții de seamă a acestei filosofii, foarte mult agreat și în societatea contemporană secularizată este John Stuart Mill. „Plăcerea și absența suferinței, iată singurele scopuri pe care ni le putem propune, iar toate lucrurile dezirabile, care sunt la fel de multe atât pentru utilitarism, cât și pentru orice altă doctrină, sunt de dorit fie pentru plăcerea însăși, fie ca mijloace de procurare a plăcerii, de înlăturare a suferinței”, spune acest filosof. Pentru Mill utilitatea este fundamentul moralei. Conform acestui principiu acțiunile sunt corecte, proporțional cu tendința lor de a promova și a procura fericirea și sunt incorecte, chiar contrare valorilor morale, în măsura în care tind să producă nefericirea, mai ales în sens de bine  existențial și spiritual. Prin noțiunea de fericire,  Mill înțelege prezența plăcerii și absența durerii, dar termenul de plăcere trebuie înțeles într-o accepțiune generală care nu înseamnă doar plăcere fizică, ci și „plăcerea frumosului, a decorativului, a delectării”. Acceptă utilitatea ca fiind un principiu al valorilor morale, motiv pentru care o acțiune poate fi judecată în funcție de fericirea pe care o aduce unui anumit număr de persoane.

Filosoful accentuează diferența dintre plăceri și imaginează o ierarhie a plăcerilor care ar sta la baza conceptului de fericire. Sunt două categorii de plăceri: trupești și spirituale. Ultimele sunt dezirabile, căci spune acesta, sunt superioare calitativ plăcerilor trupești, deci implicit conduc la o fericire mai mare. Prin această concepție filosoful se departajează de hedonismul tradițional. Mill își construiește propria viziune despre utilitarism având în vedere distincția bine personal - bine public.

         Acesta este un alt punct în care utilitarismul lui Mill se deosebește de cel al lui Bentham, motiv pentru care utilitarismul lui Mill este numit și utilitarism altruist. Deși Mill este conștient că un obiectiv ca acela de a ajusta binele personal în funcție de binele public este un demers dificil care nu poate fi atins cu ușurință, el consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă virtute. John Stuart Mill susține că termenul moralității îl constituie folosul, utilul individual, alegerea morală realizându-se prin calcularea foloaselor unei situații. El acordă prioritate satisfacțiilor intelectuale față de cele senzoriale, considerate inferioare; înțelegând prin ,,fericire prezenta plăcerii sau absența suferinței iar prin ne-fericire suferința sau lipsa plăcerii”. Mill arată că atât pentru utilitarism cât și pentru altă doctrină, două lucruri sunt dezirabile: fie plăcerea însăși și mijloacele pentru a o procura fie că-i pentru a înlătura suferința. Filozoful arată că oamenii se deosebesc în funcție de modul de a-și procura fericirea; există cei care își satisfac rapid și complet dorințele deci nivelul aspirației este scăzut iar ceilalți având un nivel al aspirației mai înalt, vor găsi greu fericirea dar vor învață să suporte cu înțelepciune și calm imperfecțiunile. „E mai bine să fii un Socrate nefericit, mai degrabă decât un rob mulțumit”.

         Pragmatismul este o concepție filosofică derivată din utilitarism. Cuvântul „pragmatism” provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acțiune. Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirice  sub numele de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepție generală asupra adevărului va valoare. Această concepție susține că nu există idei care sunt adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acțiunii oamenilor, în măsura în care dau rezultate. Concepția pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susținând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acțiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul cunoașterii. Cunoașterea la rândul său o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu. Pragmatiștii au identificat adevărul cu utilul. Concepția pragmatistă a fost influențată de pozitivismul  și voluntarismul filosofilor Wilhelm Nietzsche și Henri-Louis Bergson. Pragmatismul se referă și la comportamentul uman de a pune deoparte un ideal, pentru a urmări un alt ideal, cu o importanță mai mică, dar mai ușor de realizat. Calitatea de adevăr a unei opinii sau credințe constă în statutul ei de regulă de acțiune. Altfel spus, pragmatismul consideră că  ideile, teoriile chiar și concepțiile religioase adevărate și prin urmare sunt purtătoare de valori, după criteriul succesului acestora în experiență. O idee nu este adevărată independent de experiență, abia aplicarea ei în concret, consecințele ei benefice în practică îi acordă valoarea de adevăr.[11]

          Concepțiile utilitariste și pragmatiste  care astăzi constituie un temei ideologic pus în practică de omul secularizat, societatea care se depărtează tot mai mult de adevăratele valori sacre ale dreptei credințe, denaturează  sensul și semnificațiile valorilor spirituale și existențiale ale omului creat după chipul lui Dumnezeu și încercă să introducă relativismul valoric, individual și egoist bazat pe criteriul, succesului, a performanței pentru realizarea  adevărului, binelui și fericirii individuale, o unui om care din persoană liberă, demnă este transformat în individ, dependent de  puterea temporară a guvernanților, de ideologii și eticii iluzorii care vor, fără să reușească să stabilească ce este binele, adevărul, libertatea, dreptatea. Sunt edificatoare cuvintele filosofului Raymond Aron, consemnate de  Nicolae Steinhardt: „Aceasta nu mă împiedică să văd că libertatea și ordinea – cuplu invariabil, își au fundamentul în moralitate și că izvoarele lor sunt: trei: religia, datoria, onoarea. Dacă dispare morala rămâne doar anarhia, ori tirania, și începe decadența Dacă o faptă rușinoasă numai atrage după sine oprobiul, disprețul și condamnarea înseamnă că lumea nu mai are decât o religie: religia succesului în care mijloacele-oricare ar fi ele-asigură scopul și cultul forței ia locul respectului purtat justiției. Când morala dispare din relațiile particulare, dispare și din politică și forța se identifică cu dreptatea și succesul justifică orice. Tirania provine din depravarea conștiințelor individuale... E ridicol să ceri neconvenționalismul moral, adică libertinajul și cinismul și apoi să reclami respectarea de către stat a drepturilor și libertăților individuale.”[12] 

          În cadrul unei filosofii ortodoxe a existenței și cunoașterii aceste  concepții filosofice trebuie analizate și interpretate critic din perspectiva adevărurilor de credință revelate prin revelație naturală și supranaturală. Un loc aparte în filosofia valorilor și a moralei Îl ocupă  opera  marelui filosof Immanuel Kant care a depășit concepțiile hedoniste, utilitariste, relativismul valorilor, punând bazele unei concepții  despre valori și categoriile morale axate pe om ca ființă generică și pe  rațiune raportate la transcendent. Fără a intra în amănunte, în această schiță tematică ne referim la câteva aspecte pe care le considerăm esențiale  în vederea analizei și dezvoltării în cadrul unei filosofii ortodoxe a existenței și cunoașterii.  

      Filosofia  lui Kant este, în privința valorii, o întoarcere de la relativism la absolutul rațional și o fundamentare a imanentului în transcendent. În consens cu tradiția modernității iluministe, Kant a fost interesat de problema dezmărginirii normative în aspect religios. Morala sa se dorea și s-a dovedit a fi un răspuns la întrebarea Ce trebuie să fac? Pentru o morală universală (independentă de contexte particulare, de înclinații și dorințe individuale), fundamentală este existența voinței libere a omului. Nici o morală nu este posibilă dacă nu admitem liberul arbitru, fiindcă oamenii nu pot să fie responsabili pentru situații în care libertatea de alegere este nulă.

         Voința liberă înseamnă capacitatea de a acționa autonom (nomos – lege în limba greacă), adică acea capacitate care permite omului să fie propriul său legiuitor, să discearnă între bine și rău, să stabilească  normele după care urmează să trăiască. Moralitatea se întemeiază pe libertate. Omul este  ființă morală numai ca  ființă liberă și nu este ființă liberă decât pe măsură ce face din rațiunea sa individuală cheia de acces spre procesul de autolegiferare. Autonomia de voință conferă omului posibilitatea să identifice maximele sau principiile fundamentale ale acțiunilor sale. Prin urmare, singurul lucru pe care omul se poate poate baza din punct de vedere moral este propria sa  voință și nu o revelație religioasă sau o realitate metafizică (o lume a ideilor pure).

         Morala kantiană este una de tip raționalist. Acțiunea noastră morală are la bază judecata morală pe care o putem generaliza pentru oricine se află într-o situație identică. Nici un principiu nu poate fi considerat moral, dacă nu îl putem aplica oricui se află în aceeași situație sau în alta asemănătoare. Aceasta este cu putință doar construind  morala pe rațiunea pură. Prin urmare, nu invocăm alte considerente ce ne fundamentează actele, cum ar fi: tradiția, intuiția, consecințele, emoțiile sau simpatia și compasiunea față de ceilalți. Este indiferent din ce tradiție culturală ne tragem, din ce comunitate venim, dacă suntem sau nu înclinați spre altruism, dacă avem sau nu o „fire bună”. Nu ne putem baza pe sentimentele noastre ca să întemeiem un „imperiu normativ”, fiindcă sentimentele sunt individuale și oscilante. Faptele noastre au valoare morală doar dacă putem transforma maxima după care le comitem în lege universală, deci în imperativ categoric. Etica lui Kant a devenit paradigmă influentă în educație prin faptul că filosoful a furnizat legi universale de conduită, valabile – în mod invariabil – pentru orice persoană, care semnifică o pedagogie morală capabilă să arate cum putem trăi: „Acționează numai potrivit acelei maxime care să poată fi în același timp lege universală.”

         Morala kantiană este o morală a datoriei. Motivația de bază a moralei datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din stipularea existenței unui scop în sine. Așa cum nu putem construi o geometrie fără axiome, nu putem construi nici o morală care să nu stipuleze ceva ca scop în sine, ceva valoros prin el însuși, ceva care nu poate fi transformat în mijloc pentru alt scop. Kant delimitează două scopuri în sine: viața și umanitatea oricărei ființe omenești. Astfel, putem întemeia imperativul practic: „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta, cât și a oricărei alteia, totdeauna și în același timp ca scop și niciodată numai ca mijloc.” Imperativul categoric este fundamentul libertății și al moralei. El se opune  imperativului practic. Potrivit imperativului practic, se identifică două atitudini privind delegitimarea: pe aceea a acceptării propriei subjugări și pe aceea a subjugării altora. Este la fel de imoral să aservim și să ne lăsăm aserviți. Cu alte cuvinte, dacă acceptăm să fim folosiți ca mijloace, în lipsa oricărui consimțământ din partea noastră sau dacă ne folosim de alții ca de simple mijloace pentru scopurile noastre, fără a avea consimțământul lor, este la fel de imoral. Ca persoane, noi nu putem să aparținem nimănui altuia decât nouă înșine. Același drept trebuie să-l recunoaștem oricărei persoane. Libertatea, demnitatea de a fi scop în sine sunt valori generice pentru toate celelalte drepturi și fac posibilă acțiunea în spiritul regulii de aur: „Nu trata o altă persoană așa cum nu ai dori să fii tratat tu însuți ”(forma negativă a regulii de aur) sau: „Tratează altă persoană așa cum ai dori să fii tratat tu însuți”(forma pozitivă a regulii de aur).

          Datoria este forma sub care recunoaștem voința bună în natura umană, este necesitatea săvârșirii unei acțiuni de către o voință imperfectă, necesitate resimțită ca o constrângere impusă voinței de principiile conștiinței sale morale. Datoria este sursă a valorii morale. Existența conceptului de datorie implică existența unor legi morale necesare și universale, în baza cărora au fost clasificate tipurile de acțiuni în raport cu atare concept kantian de datorie:

         1. Acțiuni contrare datoriei – ele sunt toate lipsite de valoare morală (ex.: o crimă indiferent de scopul său, chiar dacă scopul este acela de a salva oameni);

         2. Acțiuni conforme datoriei - ele nu au ca mobil datoria însăși. acțiuni conforme datoriei și mobilul lor este o înclinație nemijlocită a agentului pentru a face acele acțiuni (exemplul vânzătorului care dă restul corect unui copil, deși știe că l-ar putea înșela, sporindu-și astfel profitul; acțiunea este conformă cu datoria numai prin accident, căci aceeași înclinație nemijlocită de a fi milos mă poate face să comit acțiuni neconforme cu datoria, de exemplu, să ajut un copil cerșetor, perpetuând astfel cerșetoria; o acțiune este morală numai atunci când e conformă datoriei în mod necesar).

         3. Acțiuni făcute din datorie: mobilul sau principiul determinant al acțiunii este chiar datoria (acțiunea este făcută de dragul datoriei, nu al plăcerii nemijlocite sau al interesului egoist; acțiunile făcute din datorie sunt făcute conform datoriei din interes exclusiv pentru respectarea datoriei și sunt conforme datoriei într-un sens neaccidental)

Prin urmare, voința umană se află în permanență sub imperiul a două presiuni: cea exercitată de principiile ei raționale (voința) și cea exercitată de impulsurile care îi vin din exterior prin intermediul simțurilor (dorința). Voința se află parcă la răspântie între principiul său a priori, care este formal și mobilul său a posteriori, care este material. Valoarea morală a unei acțiuni nu poate proveni decât din principiul voinței raționale care determină acea acțiune. Soluția dată de Kant problemei libertății și determinismului este trăsătura fundamentală cea mai controversată a filosofiei sale morale și care face diferența între concepția sa și majoritatea scrierilor etice ale secolului XX, inclusiv acelea clasificate ca etică kantiană. El încearcă să identifice maximele sau principiile fundamentale de acțiune pe care ar trebui să le adoptăm. Răspunsul său se conturează fără referire la o expunere presupus obiectivă a binelui de tipul celor propuse de către curentele perfecționiste asociate cu Platon, Aristotel sau cu etica creștină. Poziția lui nu se bazează nici pe afirmații legate de concepțiile subiective ale binelui, de dorințele, preferințele sau credințele morale pe care le-am putea avea, așa cum se întâmplă în cazul utilitariștilor. Etica lui Kant nu conține afirmații legate de o realitate morală care transcende experiența și nici nu atribuie valoare morală credințelor prezente.

        O privire de ansamblu asupra contribuției lui Im. Kant demonstrează că originalitatea eticii Kant constă în ideea că principiile pe care trebuie să le adoptăm pentru a nu-i folosi pe alții sunt tocmai principiile dreptății identificate pe baza universalității lor pentru ființele raționale. Kant afirmă că eșecul sistematic al individului de a-și dezvolta propriul potențial poate conduce la o lipsă de respect pentru umanitate și capacitățile ei de acțiune rațională autonomă. A fi autonom, în viziunea lui Kant, înseamnă a acționa moral. Etica lui Kant a devenit paradigma cea mai influentă care a încercat să pledeze pentru principii morale universale formulate fără referire la succes sau la un fundament teologic. Speranța de a identifica astfel de principii universale, atât de vizibilă în discuțiile despre dreptate și în mișcarea pentru drepturile omului, este supusă permanent provocărilor relativismului și utilitarismului, insistenței istorice de a nu merge dincolo de  precaritățile existențiale ale zilelor noastre bazate pe dominația materiei asupra spiritului și insistenței utilitariene potrivit căreia principiile derivă din preferințe, iar omul nu mai este o persoană liberă ci un simplu individ  aruncat în existență. [13]

        Pentru aceia care nu se simt atrași de nici una dintre aceste viziuni, sloganul neokantian: „Înapoi la Kant” rămâne o provocare ce trebuie să fie explorată.[14]

        Discuția asupra valorilor umanismului în cadrul gândirii filosofice s-a declanșat la sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-a produs o criză, ce s-a îndreptat în mai multe direcții, una dintre acestea fiind ideea despre om și metafizică. Ca răspuns la acest dispute s-au conturat diferite soluții de remediere a stării de criză a valorilor, a culturii, a omului. Neokantienii Şcolii de la Baden au legitimat teoria generală a valorilor de pe poziția autonomismului, susținând primatul absolut al valorii și opoziția existență-valoare. Această opoziție a avut coloratura sa, reprezentând opoziția dintre judecata de existență și judecata de valoare. Pentru neokantieni, valorile constituie principii eterne și absolute, independente atât de lumea reală, cât și de subiectivitatea umană, alcătuind un univers a priori. Spre deosebire de Şcoala de la Marburg, care a elaborat un punct de vedere normativist, neokantienii au adus contribuții importante în elaborarea filosofiei valorilor și a culturii.

       Creatorul de bază al școlii neokantiene de la Baden este Wilhelm Windelband, fondatorul „filosofiei valorilor”, care va avea o amplă răspândire la începutul secolului al XX-lea. Valoarea, consideră filosoful nu poate fi redusă la actul psihologic al dorinței, deoarece nu tot ce este dorit este valoros. Astfel, opțiunile valorice implică nu ceea ce se dorește, ci premisele și criteriile obiective. Punerea în lumină a aspectului obiectiv este comentată de reprezentanții obiectivismului axiologic, care contrazic formula subiectivistă, conform căreia obiectele sunt valori pentru că subiectul le valorizează prin propria sa dorință și conștiință. Pentru reprezentanții școlii neokantiene de la Baden, subiectul valorizează obiectele pentru că ele sunt valori obiective și eterne.

        Windelband vede dorința după nemurire specifică fiecărui om în năzuința metafizică a personalității de a depășii lumea imanentă  și a dobândi  însemnătate dincolo de lumea  aceasta finită și materială, în existența transcendentă. Și năzuința aceasta a omului este cu totul îndreptățită, deoarece omul are vocația și posibilitatea ca, în lumea  aceasta temporală să se împărtășească din valorile veșnice și supratemporale și chiar să colaboreze la realizarea acestora.

       ”A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice.” (Wilhelm Windelband).[15]

       Lucian Blaga, după Primul Război Mondial, ne oferă o soluție proprie în cadrul interpretării metafizice de anvergură, ce situează în centrul problemei omul ca ființă spirituală capabil să creeaze valori materiale și spirituale conferind astfel conținut culturii. Meritul filosofului român constă în faptul că a realizat o sinteză originală între motivele fundamentale din metafizica veche și cea contemporană, încercând să redobândească prestigiul pierdut al metafizicii. Metafizica în concepția blagiană este o condiție esențială a oricărei creații filosofice autentice care ne permite să evidențiem valorile culturale, etice și estetice. Potrivit concepției lui Blaga, metafizica este condiția esențială a oricărei creații filosofice autentice, astfel încât, “…filosofia fără idei metafizice rămâne un aluat ce nu dospește.”

       Sub titlul metafizica valorilor în creația lui Blaga se regăsește aspectul definitoriu al esenței existenței umane, al ființei spunem noi,  ca existență creatoare de valori. Lucian Blaga, în Trilogia Valorilor, arată cum derivă valorile din finalitățile ontic-metafizice care caracterizează ființa și existența omului, ca subiect activ creator, ce  se raportează la formele de existență imanente, și modul cum se legitimează substratul și natura lor în existența transcendenta, ideatică, spirituală. Prin apariția omului ca „animal metaforizant” are loc o mutație ontologică. Se naște, astfel, o nouă formă de existență – cultura. Omul apare ca o ființă diferită de celelalte, înzestrată cu două posibilități de cunoaștere: una paradisiacă (demonstrativă, pragmatică) și alta luciferică. Acestor două tipuri de cunoaștere le corespund în înțelegerea lui Lucian Blaga, „două orizonturi ale omului – orizontul care a depășit marginile și limitele  lumii imanente și orizontul necunoscut, al  existenței transcendente. În planul general al sferei valorilor, filosoful identifică două tipuri de valori de: tipul I și valorile de tip II”. Aceste valori se deosebesc între ele: valorile de tipul I satisfac necesitățile fizice și elementare ale omului și valorile de tip II produc hrana spirituală a omului și permit acestuia pătrunderea în existența transcendentă, în mister prin cenzura matricei stilistice, în cadrul căreia omul poate recepta imagini, semne ale lumii transcendente și ale misterelor. Astfel, metafizica cunoașterii lui Lucian Blaga schimbă accentul de pe subiectul cunoscător ale cărei limite sunt reflectate de  toate teoriile gnoseologice, pe obiectul, pe existența ontologică care își apăra misterele prin cenzura stabilite de forța „Marelui Anonim.”

      Valoarea fundamentală pe care pune accentul Lucian Blaga este cea estetică care ține cont de sfera spirituală și face parte din metafizică. Arta afirmă filosoful este o ramură a culturii și constituie un mijloc prin care omul își pune în relief destinul său creator. Rezultatul actului de creație a omului este opera. „Opera de artă depășește sfera esteticului întrucât poate să întruchipeze și valori estetice, religioase, intelectuale, culturale.” Pentru acest filosof obiectivarea, autonomizarea și absolutizarea valorilor sunt rezultatele unei iluzionări, căreia conștiința îi este supusă în chip tiranic. Conștiința vede valorile ce se realizează în ea ca o lume obiectivă, autonomă sau chiar absolută care trebuie realizată în ea însăși, fiind vorba de un proces de iluzionare finalistă. Subliniem că, în planul cunoașterii, subiectul uman individual este înfrânat de la o cunoaștere absolut pozitivă și nelimitată prin „cenzura transcendentă”, iar în planul creației prin „frânele transcendente”. Drept urmare orice revelare a misterului capătă un aspect metaforic și stilistic, de ordinul unor rânduieli și finalisme metafizice. Pe plan axiologic, acestor legi le corespunde o o lege denumită de  filosof „conversiune transcendentă”.

        Limitele cunoașterii umane  pot fi depășite  prin creația de valori  materiale și spirituale, cuprinse în categorii stilistice. Categoriile stilistice îndeplinesc în cadrul logicii  filosofului un rol dublu: ele sunt mijloace prin care subiectul uman individual „sparge” perdeaua de factori izolatori dintre sine și Marele Întreg al existenței. În al doilea rând, ele constituie, mijloace de „înfrânare” a subiectului în procesul de cunoaștere desăvârșită a Absolutului. Lucian Blaga încearcă să demonstreze că puterea creatoare a omului este, în ultimă instanță, nelimitată. În procesul de constituire a valorilor rolul de „înfrânare” al categoriilor stilistice este anulat, iar limitele sunt transformate în momente pozitive sau valori categorice care se afirmă în cadrul conștiinței. În acest mod, „omul, privit ca nod cosmic în cadrul unei țesături cosmice, apare ca ființă privilegiată în univers.” [16]

        Prin analiza și concluziile la care ajunge, Lucian Blaga s-a detașat de concepțiile metafizice anterioare care priveau valorile ca expresie a voinței divine sau ca idei platonice, demonstrând că există și o altă deducție a valorilor existențiale și că aceste valori sunt pozitive nu ca reflex al unei transcendente sau voințe divine, ci fiindcă prin ele se salvează ființa existenței create. „Deși limitative, aceste valori reprezintă un ce pozitiv, fiindcă ele sunt un compromis subtil și rodnic între tendința cea mai secretă a noastră, tendința spre revelarea misterului și tendința Marelui Anonim de a-și apăra poziția centrală” (Lucian Blaga).

          Constantin Noica consideră că valorile sunt existențiale, ontologice, nu ideatice, transcendente, ci întruchipate în ființarea spirituală a fiecărui om și mai ales caracterizează pe aceia care trăiesc în cultură. ”La fel ca moartea, susțin eu înțelepciunea e și ea a fiecăruia, nu e nici ea o realitate de ordinul generalului. Ci tocmai de aceea ea nu poate fi predată ci doar trezită. Iată de pildă cele patru virtuți pe care le enumeră Platon în Republica: curajul (andreiia), înțelepciunea practică (sophrosine), înțelepciunea teoretică (sophia) și spiritul de dreptate (dikaiosyne). Poate fi curajul predat? În schimb poate fi trezit. Orientul a încercat prin închiderea în câte o școală de înțelepciune, să predea înțelepciunea. Occidentul în schimb încearcă să o trezească. Și o trezește prin cultură. Cultura cu  discreția și nedeterminarea ei, trezește, nu predă.” (Constantin Noica)[17]

       III. Unele aspecte ale axiologiei contemporane

           Nu ne propunem în acest studiu să dezvoltăm în această schiță tematică complexitatea problematicii teoriei valorilor în concepțiile religioase și filosofice ale societății moderne și postmoderne, analiză preponderant critică pe care va trebui să o realizeze o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii. Totuși, încercăm o sinteză asupra acestor concepții și ideologii dominate de subiectivism, utilitarism și hedonism privind valoarea, pentru a încerca apoi o definiție a valorii, a culturii și o succintă analiză din perspectiva teologiei și filosofiei ortodoxe. Pentru axiologia raționalistă contemporană, valoarea este o calitate a unui subiect sau a unui obiect. Valorile se adaugă la caracteristicile tangibile, fizice sau psihologice ale subiectului si sunt apoi atribuite obiectului  valorizat prin judecăți de valoare sau  trăiri sensibile. Alt fel spus, ele sunt atribuite  obiectului de către o persoană sau un grup social, modificându-se față de cel căruia îi este atribuirea, comportamentul și atitudinile față de obiectul în cauză. Valoarea este o calitate care oferă lucrurilor comune, faptelor sau oamenilor o estimare, fie că este pozitivă sau negativă. O astfel de concepție subiectivă privind valoarea  afirmă  caracterul relativ al valorilor - nu există valori absolute sau valoare absolută -, dar și dialectica  istorică a acestora în raport de culturi, civilizații, în general în funcție de istoria umanității.

        Axiologia contemporană, în general nu acceptă  un statut ontologic, obiectiv pentru valori. Totodată  foarte puțin  se discută despre valoarea în sine, existențială ci mai mult despre valori. Prin urmare  natura subiectivă a valorilor este modalitatea de înțelegere și de analiză a filosofiei empirice sau raționaliste.  Acesta este un fapt oarecum comun întâlnit  cu filosofia antică și până în prezent. Pentru  gândirea metafizică, în  general  existența unei valori este rezultatul interpretării și aprecierii  de către subiect a utilității, dorinței, importanței, interesului și frumuseții obiectului. Adică, valoarea obiectului este, într-o anumită măsură, atribuită de subiect, de omul care se află într-o situație existențială determinată individual sau social, după caz  și totodată  istoric , după propriile criterii și interpretări, este totodată produsul învățării, al unei experiențe, al existenței unui ideal, chiar al noțiunii de armonie sau ordine naturală care transcende subiectul în întregul său domeniu. [18]

       Deoarece valorile nu sunt lucruri, nici elemente ale lucrurilor, atunci valorile sunt impresii subiective de plăcere sau antipatie, ceea ce ele produc în noi și pe care le proiectăm asupra lucrurilor. S-a recurs apoi la mecanismul proiecției sentimentale și s-a apela  la mecanismul obiectivării și s-a spus: „Acele impresii plăcute sau neplăcute pe care lucrurile le produc în noi, le smulgem din eul nostru subiectiv și le proiectăm și obiectivăm în lucrurile înseși și spunem că lucrurile înseși, sunt bune sau rele, sau sfinte sau profane” (García Morente, 1992).[19]

          Unii filosofi moderni susțin că o entitate are valoare intrinsecă dacă este bună în sine sau în sine. Valoarea intrinsecă este în contrast cu valoarea extrinsecă sau instrumentală, care este atribuită lucrurilor considerate valoroase doar ca mijloc pentru altceva. De exemplu, uneltele precum mașinile sau cuptorul cu microunde se spune că sunt valoroase din punct de vedere extrinsec în virtutea funcției pe care o îndeplinesc, în timp ce bunăstarea pe care o provoacă este intrinsec valoroasă, conform hedonismului. Aceeași entitate poate fi valoroasă în moduri diferite: unele entități au valori intrinseci și extrinseci în același timp. Valorile extrinseci pot forma lanțuri, în care o entitate este valoroasă din punct de vedere extrinsec, deoarece este un mijloc pentru o altă entitate care este ea însăși valoroasă din punct de vedere extrinsec. Se susține în mod obișnuit că aceste lanțuri trebuie să se termine undeva și că punctul final poate fi doar intrinsec valoros. Aceste concepții sunt expresia voluntarismului și relativismului valoric care duce inevitabil la non-valori, considerate, acceptate și proclamate ca  adevărate valori.

        Din această succintă prezentarea a celor mai importante  concepții filosofice și morale  din antichitate și până în prezent privind  valoarea, valorile și valorizarea, rezultă câteva aspecte  generale: Diversitatea doctrinelor și concepțiilor filosofice și religioase care încearcă să formuleze un răspuns, o explicație la întrebarea ce sunt valorile și care este temeiul lor. Această realitate este determinată de relativismul opiniilor exprimate, care chiar și atunci când se referă și la aspecte transcendente și sesizează existența inteligibilă, în fond rămân tot în limitele ontologice și imanente ale rațiunii omenești.

NOTE